ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2660/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2660/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 951 din 04 iunie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis,

în parte, acțiunea formulată de reclamanta R.I. în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român prin M.F.P., sens în care l-a obligat pe pârât la plata către

reclamantă a sumei de 1.500.000 euro, în echivalent lei la data plății,

reprezentând daune morale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a

condamnării la moarte a tatălui său.

În motivarea acestei

soluții, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

Prin sentința penală

nr. 307 din 26 noiembrie 1952 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial

București, s-a dispus condamnarea tatălui reclamantei, T.D., la următoarele

pedepse: moartea, în baza art. 1 lit. c) din Decretul nr. 199/1950, pentru

crima de uneltiri în contra securității interne și externe a R.P.R.; munca

silnică pe viață și 10 ani degradare civică, în baza art. 1 lit. a) din

Decretul nr. 199/1950, pentru crima de trădare de patrie; munca silnică pe

viață și 10 ani degradare civică, în baza art. 1 lit. b) din Decretul nr.

199/1950, pentru crima de procurare și transmitere către o putere străină de

documente secrete. Prin aceeași sentință penală s-a făcut aplicarea art. 101 C.

pen., condamnatul T.D. urmând a suferi pedeapsa cea mai grea, adică moartea și

10 ani degradare civică, cu confiscarea întregii averi, conform art. 4 din

Decretul nr. 199/1950.

Conform

procesului-verbal din data de 20 iulie 1953, sentința susmenționată a fost pusă

în executare la 20 iulie 1953, ora 1:30, când tatăl reclamantei a fost dus

legat la ochi la locul de execuție și împușcat.

Această condamnare a

avut caracter politic, în sensul dispozițiilor art. 1 alin. (2) lit. i) din

Legea nr. 221/2009, așa încât reclamantei i se cuvin despăgubiri morale pe

temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din acest act normativ.

La stabilirea

întinderii despăgubirii, se va avea în vedere că reclamanta nu a beneficiat de

măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de Decretul-lege nr.

118/1990. De asemenea, se vor avea în vedere circumstanțele în care a fost

luată măsura față de autorul reclamantei, caracterul extrem al acestei măsuri

și consecințele pe care le-a generat față de reclamantă, respectiv modificarea

fundamentală a perspectivelor de evoluție socială, mediu sau nivel de trai.

Prin decizia civilă

nr. 253/ A din 09 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelurile declarate de pârât și

de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva

sentinței susmenționate, pe care a schimbat-o în tot, în sensul respingerii

acțiunii, ca neîntemeiată.

Pentru a decide

astfel, curtea a reținut lipsa de temei legal a cererii de acordare de daune

morale, ca urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr.

1360 din 21 octombrie 2010, aplicabile în speță în raport de dispozițiile art.

147 alin. (1) și (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr.

47/1992.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, care a

invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

acestui motiv, recurenta a arătat că, în mod nelegal, curtea de apel și-a

motivat soluția prin raportare la deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și

nr. 1360, publicate în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010.

În opinia recurentei,

cele două decizii ale Curții Constituționale nu sunt aplicabile în speță,

pentru următoarele considerente:

introductivă de instanță a fost înregistrată la Tribunalul București la data de

22 aprilie 2010, iar sentința de fond a fost pronunțată la data de 04 iunie

intervenit ulterior, fiind publicate în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010,

așa încât nu pot fi aplicate retroactiv, ele având putere numai pentru viitor,

conform art. 147 alin. (4) din Constituția României.

Cu privire la efectul

ex nunc al actelor Curții Constituționale s-a pronunțat chiar instanța de contencios

constituțional, în motivarea deciziilor sale nr. 838/2009 și nr. 1354/2010.

instanței de apel, conform căreia ar fi aplicabile direct în apel deciziile

Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/ 2010, nesocotește flagrant

următoarele dispoziții ale Convenției Europene a Drepturilor Omului:

a) art. 6 din

Convenție, care reglementează dreptul oricărei persoane la un proces echitabil,

drept care are în calitate de componentă esențială principiul „egalității

armelor”.

În jurisprudența

C.E.D.O., principiul egalității armelor semnifică tratarea egală a părților pe

toată durata desfășurării procedurii în fata instanțelor naționale, fără ca una

din ele să fie avantajată în raport cu cealaltă parte din proces. Acest

principiu impune ca fiecărei părți să i se ofere posibilitatea rezonabilă de

a-și susține cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație de net

dezavantaj în raport cu „adversarul” ei.

Rezultă că, aplicarea

direct în apel a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr.

1360/2010, cu toate că se pronunțase o hotărâre în prima instanță care a avut

în vedere prevederile legale în vigoare în momentul introducerii acțiunii și în

momentul pronunțării ei, a pus-o pe reclamantă într-o situație de net

dezavantaj față de cealaltă parte din proces, mai ales că în faza apelului era

ținută de rigorile impuse de art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

b) art. 1 alin. (1)

din Primul Protocol adițional la Convenție, care reglementează dreptul la

respectarea bunurilor.

Curtea Europeană s-a

pronunțat constant în sensul că în noțiunea de „bun” la care face referire

norma convențională menționată intră și speranța legitimă la dobândirea unui

bun. Or, prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispoziție

legală în vigoare timp de un an și jumătate, reclamantei i-a fost creată

speranța legitimă a dobândirii unui bun, respectiv dreptul de a obține

despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin condamnarea la moarte a

tatălui său de către organele de represiune comuniste. Mai mult, în speță a

fost și pronunțată în primă instanță o hotărâre judecătorească prin care s-au

acordat reclamantei despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Formularea art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/ 2009, în forma sa inițială, este suficient

de clară în sensul existenței dreptului reclamantei de a obține despăgubiri

pentru prejudiciul moral cauzat prin condamnarea la moarte a tatălui său de

către organele de represiune, astfel că ea a creat speranța legitimă la

dobândirea unui bun.

c) art. 14 din

Convenție, care consacră principiul nediscriminării.

Soluția instanței de

apel a creat o vădită discriminare între reclamantă și persoanele care, deși au

promovat cererea de chemare în judecată ulterior acesteia, au obținut în urma

soluționării apelului o hotărâre definitivă anterior intervenirii deciziilor

Curții Constituționale. La aceasta situație s-a ajuns nu din vreo cauză

imputabilă reclamantei, ci ca urmare a rolului mai mult sau mai puțin încărcat

al unor instanțe.

și (2) și art. 20 din Constituția României, care obligă Statul român să

îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele

la care este parte și care fac parte din dreptul intern, respectiv care

consacră principul priorității reglementărilor internaționale, în cazul în care

există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile

fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne.

Pe baza

reglementărilor internaționale menționate mai-sus, de altfel avute în vedere și

la adoptarea Legii nr. 221/2009 în forma sa inițială, instanța de apel trebuia

să dea câștig de cauză reclamantei, așa cum au făcut și alte instanțe după

publicarea în M. Of. a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr.

1360/2010 (de exemplu, Înalta Curte de Casație si Justiție, Curtea de Apel

Oradea, chiar și unele complete ale Curții de Apel București).

Tot în sprijinul

opiniei că cele două decizii ale Curții Constituționale nu sunt aplicabile în

speță, recurenta a invocat și art. XXVI din Legea nr. 202/2010 privind unele

măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, care prevede că

„dispozițiile art. 4 alin. (6) și art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu

modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta

lege, se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță

dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a

prezentei legi”.

Prin urmare, dacă

până la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 s-a pronunțat o hotărâre

în prima instanță, procesele în care există o asemenea hotărâre vor fi

soluționate în căile de atac conform Legii nr. 221/2009 în forma inițială,

nefiind aplicabile modificările aduse prin Legea nr. 202/2010.

Pe de altă parte,

recurenta a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a reținut existența

unui „paralelism legislativ” între Legea nr. 221/2009 și Decretul-lege nr.

118/1990, în condițiile în care ea nu a beneficiat și nici nu putea beneficia

de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.

Acest decret nu era

aplicabil în speță, întrucât autorul său a fost condamnat la moarte și executat

în 1953, deci nu poate fi vorba de detenție, strămutare, deportare,

prizonierat, internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu

obligatoriu și nici de luare în calcul a duratei acestor măsuri la stabilirea

vechimii în muncă în vederea acordării pensiei, așa cum prevăd dispozițiile

art. 4 alin. (1) și (2).

Mai mult, nu este

îndeplinită nici condiția prevăzută de art. 5 alin. (1) pentru acordarea

indemnizației lunare reglementată ca măsură reparatorie de Decretul-lege nr.

118/1990, reclamanta fiind fiica autorului condamnat la moarte, iar nu soția

acestuia.

Analizând decizia

atacată în raport de criticile formulate, de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. și de decizia în interesul legii nr. 12/2011, Înalta Curte reține

următoarele:

Contrar susținerilor

recurentei, instanța de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea

în speță, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate

fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010,

publicate în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie

pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc.

civ.

Astfel, s-a stabilit

că deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale produc

efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării lor în

M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o

hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au

încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, nu se pronunțase în apel

decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivelor

decizii.

Nu se poate spune că,

fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de

lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât

nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie

guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării

deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 nu exista o

hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.

Referitor la noțiunea

de „bun”, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., aceasta poate cuprinde atât „bunuri

actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un

reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține

beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi

care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică,

de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea

întinderii lor.

Sub acest aspect, în

jurisprudența Curții Europene s-a statuat că o creanță de restituire este „o

creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar

trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”.

De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților

administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient

stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de

art. 1 din Primul Protocol” (Cauza C. împotriva României, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. contra României, Hotărârea din 14

decembrie 2006), și anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță

condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră”.

Nu este vorba așadar,

de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de

drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să

aibă efecte constitutive, așa încât, dacă la momentul adoptării deciziei de

neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din

partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun

care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența

Curții Europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau

stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat”

(Cauza F.-M.G. ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Referitor la noțiunea

de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care

aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare

patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când

existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a

instanțelor naționale (Cauza A. ș.a. contra României).

O asemenea

jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziilor Curții

Constituționale, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă

în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea

dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

Prin urmare, contrar

susținerilor din recurs, există un bun susceptibil de protecția art. 1 din

Protocolul nr. 1 numai în măsura în care la data pronunțării deciziei Curții

Constituționale exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul

reclamantului, ceea ce nu este cazul în speță, potrivit celor deja arătate.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraf 1 din Convenția europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile

procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o

depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene nu i le legitimează.

De asemenea, nu se

poate reține nici că prin aplicarea la speță a deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 s-ar fi încălcat art. 14 din

Convenție, cum greșit pretinde recurenta.

Principiul

nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și

rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care reclamanta s-ar găsi, dat fiindcă

cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării” constă în pronunțarea deciziilor Curții Constituționale și a-i

nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Referitor la

relevanța deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 în

raport de dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

jurisprudența creată în legătură cu acestea, susținerile recurentei sunt, de

asemenea, neîntemeiate.

Într-adevăr, potrivit

art. 20 alin. (2) din Constituția României, în caz de neconcordanță între

pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care

România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările

internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne

conțin dispoziții mai favorabile.

În speță, însă,

Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul

legii promovat în legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la

examinarea efectelor deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva

diferitelor texte din Convenție care au legătură cu problema supusă analizei,

ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu

beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la

despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, 15 noiembrie 2010, aceste

decizii își produc efectele, partea neavând un „bun” în sensul art. 1 din

Primul Protocol la Convenție.

Decizia Înaltei Curți

de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru

instanțe, potrivit art. 330

7

C. proc. civ., inclusiv din perspectiva

concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții

Constituționale raportat la diferitele texte din Convenția Europeană, așa încât

acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecința unei

alte interpretări pe care intenționează să o obțină recurenta.

Cât privește

dispozițiile art. XXVI din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru

accelerarea soluționării proceselor, contrar susținerilor din recurs, acestea

sunt irelevante în dezlegarea problemei de drept care se pune în speță.

Norma tranzitorie din

art. XXVI al Legii nr. 202/2010 prevede că “…art. 4 alin. (6) și art. 5 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, precum și

cu cele aduse prin prezenta lege, se aplică și proceselor aflate în curs de

soluționare în primă instanță dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la

data intrării în vigoare a prezentei legi”.

Prin urmare, această

normă reglementează condițiile în care se aplică proceselor în curs de judecată

la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, dispozițiile din Legea nr.

221/2009, cu modificările și completările aduse prin Legea nr. 202/2010. Or, nu

aceasta este problema de drept care se pune în speță, ci aceea a efectelor

deciziilor Curții Constituționale asupra procedurilor jurisdicționale aflate în

curs de desfășurare.

Pe de altă parte,

considerentele din decizia recurată relative la existența unui „paralelism

legislativ” în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de

persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, față de

existența a două norme juridice cu aceeași finalitate, art. 4 din Decretul-lege

nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, nu fac

decât să redea argumentele de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, cuprinse în deciziile Curții Constituționale nr.

1358/2010 și nr. 1360/2010.

Atâta timp cât

instanța supremă a statuat în recurs în interesul legii că deciziile nr.

1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale sunt pe deplin aplicabile

în cazul litigiilor în care nu se pronunțase o hotărâre definitivă la data

publicării în M. Of. a respectivelor decizii, iar Curtea Constituțională a

menționat, printre argumentele avute în vedere la declararea

neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

existența unor reglementări paralele în repararea prejudiciului de ordin moral

suportat de cei persecutați politic în regimul trecut, inclusiv raportat la

existența Decretului-lege nr. 118/1990, nu se poate relua această discuție, în

sensul examinării caracterului concret al reparației oferite de acest decret,

așa cum tinde în realitate recurenta, criticile pe acest aspect neputând fi

astfel primite.

Având în vedere

considerentele expuse, urmează a se reține că, în mod legal, curtea de apel a

făcut aplicarea la speță a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și

nr. 1360/2010. Nefiind așadar întrunite cerințele cazului de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantei va fi respins,

ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta R.I. împotriva deciziei nr. 253/ A

din 9 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 06 aprilie 2012.