ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2660/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 951 din 04 iunie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta R.I. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P., sens în care l-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 1.500.000 euro, în echivalent lei la data plății, reprezentând daune morale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării la moarte a tatălui său.

În motivarea acestei soluții, tribunalul a reținut, în esență, următoarele: Prin sentința penală nr. 307 din 26 noiembrie 1952 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București, s-a dispus condamnarea tatălui reclamantei, T.D., la următoarele pedepse: moartea, în baza art. 1 lit. c) din Decretul nr. 199/1950, pentru crima de uneltiri în contra securității interne și externe a R.P.R.; munca silnică pe viață și 10 ani degradare civică, în baza art. 1 lit. a) din Decretul nr. 199/1950, pentru crima de trădare de patrie; munca silnică pe viață și 10 ani degradare civică, în baza art. 1 lit. b) din Decretul nr. 199/1950, pentru crima de procurare și transmitere către o putere străină de documente secrete.

Prin aceeași sentință penală s-a făcut aplicarea art. 101 C. pen., condamnatul T.D. urmând a suferi pedeapsa cea mai grea, adică moartea și 10 ani degradare civică, cu confiscarea întregii averi, conform art. 4 din Decretul nr. 199/1950. Conform procesului-verbal din data de 20 iulie 1953, sentința susmenționată a fost pusă în executare la 20 iulie 1953, ora 1:30, când tatăl reclamantei a fost dus legat la ochi la locul de execuție și împușcat. Această condamnare a avut caracter politic, în sensul dispozițiilor art. 1 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 221/2009, așa încât reclamantei i se cuvin despăgubiri morale pe temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din acest act normativ. La stabilirea întinderii despăgubirii, se va avea în vedere că reclamanta nu a beneficiat de măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.

De asemenea, se vor avea în vedere circumstanțele în care a fost luată măsura față de autorul reclamantei, caracterul extrem al acestei măsuri și consecințele pe care le-a generat față de reclamantă, respectiv modificarea fundamentală a perspectivelor de evoluție socială, mediu sau nivel de trai. Prin decizia civilă nr. 253/ A din 09 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelurile declarate de pârât și de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței susmenționate, pe care a schimbat-o în tot, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.

Pentru a decide astfel, curtea a reținut lipsa de temei legal a cererii de acordare de daune morale, ca urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, aplicabile în speță în raport de dispozițiile art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, care a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a arătat că, în mod nelegal, curtea de apel și-a motivat soluția prin raportare la deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360, publicate în M. Of.

din data de 15 noiembrie 2010. În opinia recurentei, cele două decizii ale Curții Constituționale nu sunt aplicabile în speță, pentru următoarele considerente: 1. Acțiunea introductivă de instanță a fost înregistrată la Tribunalul București la data de 22 aprilie 2010, iar sentința de fond a fost pronunțată la data de 04 iunie 2010. Or, deciziile Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 au intervenit ulterior, fiind publicate în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010, așa încât nu pot fi aplicate retroactiv, ele având putere numai pentru viitor, conform art. 147 alin. (4) din Constituția României. Cu privire la efectul ex nunc al actelor Curții Constituționale s-a pronunțat chiar instanța de contencios constituțional, în motivarea deciziilor sale nr. 838/2009 și nr. 1354/2010.

2. Motivarea instanței de apel, conform căreia ar fi aplicabile direct în apel deciziile Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/ 2010, nesocotește flagrant următoarele dispoziții ale Convenției Europene a Drepturilor Omului: a) art. 6 din Convenție, care reglementează dreptul oricărei persoane la un proces echitabil, drept care are în calitate de componentă esențială principiul „egalității armelor”. În jurisprudența C.E.D.O., principiul egalității armelor semnifică tratarea egală a părților pe toată durata desfășurării procedurii în fata instanțelor naționale, fără ca una din ele să fie avantajată în raport cu cealaltă parte din proces. Acest principiu impune ca fiecărei părți să i se ofere posibilitatea rezonabilă de a-și susține cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație de net dezavantaj în raport cu „adversarul” ei.

Rezultă că, aplicarea direct în apel a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, cu toate că se pronunțase o hotărâre în prima instanță care a avut în vedere prevederile legale în vigoare în momentul introducerii acțiunii și în momentul pronunțării ei, a pus-o pe reclamantă într-o situație de net dezavantaj față de cealaltă parte din proces, mai ales că în faza apelului era ținută de rigorile impuse de art. 294 alin. (1) C. proc. civ. b) art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, care reglementează dreptul la respectarea bunurilor. Curtea Europeană s-a pronunțat constant în sensul că în noțiunea de „bun” la care face referire norma convențională menționată intră și speranța legitimă la dobândirea unui bun.

Or, prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispoziție legală în vigoare timp de un an și jumătate, reclamantei i-a fost creată speranța legitimă a dobândirii unui bun, respectiv dreptul de a obține despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin condamnarea la moarte a tatălui său de către organele de represiune comuniste. Mai mult, în speță a fost și pronunțată în primă instanță o hotărâre judecătorească prin care s-au acordat reclamantei despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Formularea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/ 2009, în forma sa inițială, este suficient de clară în sensul existenței dreptului reclamantei de a obține despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin condamnarea la moarte a tatălui său de către organele de represiune, astfel că ea a creat speranța legitimă la dobândirea unui bun.

c) art. 14 din Convenție, care consacră principiul nediscriminării. Soluția instanței de apel a creat o vădită discriminare între reclamantă și persoanele care, deși au promovat cererea de chemare în judecată ulterior acesteia, au obținut în urma soluționării apelului o hotărâre definitivă anterior intervenirii deciziilor Curții Constituționale. La aceasta situație s-a ajuns nu din vreo cauză imputabilă reclamantei, ci ca urmare a rolului mai mult sau mai puțin încărcat al unor instanțe. 3. art. 11 alin. (1) și (2) și art. 20 din Constituția României, care obligă Statul român să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte și care fac parte din dreptul intern, respectiv care consacră principul priorității reglementărilor internaționale, în cazul în care există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne.

Pe baza reglementărilor internaționale menționate mai-sus, de altfel avute în vedere și la adoptarea Legii nr. 221/2009 în forma sa inițială, instanța de apel trebuia să dea câștig de cauză reclamantei, așa cum au făcut și alte instanțe după publicarea în M. Of. a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 (de exemplu, Înalta Curte de Casație si Justiție, Curtea de Apel Oradea, chiar și unele complete ale Curții de Apel București).

Tot în sprijinul opiniei că cele două decizii ale Curții Constituționale nu sunt aplicabile în speță, recurenta a invocat și art. XXVI din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, care prevede că „dispozițiile art. 4 alin. (6) și art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta lege, se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi”.

Prin urmare, dacă până la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 s-a pronunțat o hotărâre în prima instanță, procesele în care există o asemenea hotărâre vor fi soluționate în căile de atac conform Legii nr. 221/2009 în forma inițială, nefiind aplicabile modificările aduse prin Legea nr. 202/2010. Pe de altă parte, recurenta a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a reținut existența unui „paralelism legislativ” între Legea nr. 221/2009 și Decretul-lege nr. 118/1990, în condițiile în care ea nu a beneficiat și nici nu putea beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.

Acest decret nu era aplicabil în speță, întrucât autorul său a fost condamnat la moarte și executat în 1953, deci nu poate fi vorba de detenție, strămutare, deportare, prizonierat, internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu și nici de luare în calcul a duratei acestor măsuri la stabilirea vechimii în muncă în vederea acordării pensiei, așa cum prevăd dispozițiile art. 4 alin. (1) și (2). Mai mult, nu este îndeplinită nici condiția prevăzută de art. 5 alin. (1) pentru acordarea indemnizației lunare reglementată ca măsură reparatorie de Decretul-lege nr. 118/1990, reclamanta fiind fiica autorului condamnat la moarte, iar nu soția acestuia. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și de decizia în interesul legii nr. 12/2011, Înalta Curte reține următoarele: Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speță, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, publicate în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a stabilit că deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale produc efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării lor în M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivelor decizii. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri. Referitor la noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor. Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza C. împotriva României, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007). În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006), și anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.

Nu este vorba așadar, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, așa încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. În jurisprudența Curții Europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza F.-M.G.

ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a.

contra României). O asemenea jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziilor Curții Constituționale, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. Prin urmare, contrar susținerilor din recurs, există un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care la data pronunțării deciziei Curții Constituționale exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului, ceea ce nu este cazul în speță, potrivit celor deja arătate. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraf 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

De asemenea, nu se poate reține nici că prin aplicarea la speță a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 s-ar fi încălcat art. 14 din Convenție, cum greșit pretinde recurenta. Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanta s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziilor Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. Referitor la relevanța deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 în raport de dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența creată în legătură cu acestea, susținerile recurentei sunt, de asemenea, neîntemeiate.

Într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, în caz de neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

În speță, însă, Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenție care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, 15 noiembrie 2010, aceste decizii își produc efectele, partea neavând un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 330 7 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții Constituționale raportat la diferitele texte din Convenția Europeană, așa încât acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecința unei alte interpretări pe care intenționează să o obțină recurenta. Cât privește dispozițiile art. XXVI din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, contrar susținerilor din recurs, acestea sunt irelevante în dezlegarea problemei de drept care se pune în speță. Norma tranzitorie din art. XXVI al Legii nr. 202/2010 prevede că “…art.

4 alin. (6) și art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta lege, se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi”. Prin urmare, această normă reglementează condițiile în care se aplică proceselor în curs de judecată la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, dispozițiile din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările aduse prin Legea nr. 202/2010.

Or, nu aceasta este problema de drept care se pune în speță, ci aceea a efectelor deciziilor Curții Constituționale asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs de desfășurare. Pe de altă parte, considerentele din decizia recurată relative la existența unui „paralelism legislativ” în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, față de existența a două norme juridice cu aceeași finalitate, art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, nu fac decât să redea argumentele de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cuprinse în deciziile Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010.

Atâta timp cât instanța supremă a statuat în recurs în interesul legii că deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale sunt pe deplin aplicabile în cazul litigiilor în care nu se pronunțase o hotărâre definitivă la data publicării în M. Of. a respectivelor decizii, iar Curtea Constituțională a menționat, printre argumentele avute în vedere la declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, existența unor reglementări paralele în repararea prejudiciului de ordin moral suportat de cei persecutați politic în regimul trecut, inclusiv raportat la existența Decretului-lege nr. 118/1990, nu se poate relua această discuție, în sensul examinării caracterului concret al reparației oferite de acest decret, așa cum tinde în realitate recurenta, criticile pe acest aspect neputând fi astfel primite.

Având în vedere considerentele expuse, urmează a se reține că, în mod legal, curtea de apel a făcut aplicarea la speță a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010. Nefiind așadar întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantei va fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta R.I. împotriva deciziei nr. 253/ A din 9 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 06 aprilie 2012.