ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1432/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată inițial la Tribunalului București, secția a VI-a comercială, reclamanta SC S.U. SRL, a chemat în judecată pârâții C.N.A.D.N.R. SA și C.N.A.D.N.R. – D.R.D.P. IAȘI prin care s-a solicitat obligarea acestora din urmă la plata sumei de 30.477,26 lei cu titlu de penalități actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, cu motivarea, în esență, că prin emiterea comenzii nr. ID/16.802 din 17 noiembrie 2004 pentru închirierea autoutilaje pe timpul iernii anului 2004 - 2005 pentru S.B.N. Câmpulung Moldovenesc și S.B.N.

Suceava, precum și comenzii nr. 17.704 din 1 decembrie 2004 pentru închirierea autoutilaje pentru iarna 2004 - 2005 pe DN 17A și, deși au fost prestate serviciile și emise facturile acceptate la plată de către pârâtă, acestea nu și-au îndeplinit obligația legală de plată în termen de 90 de zile de la înregistrarea facturilor la sediul achizitorului. Curtea de apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, investită cu soluționarea cauzei, prin sentința nr. 1081 pronunțată în data de 2 martie 2010, a respinge acțiunea formulată de reclamanta SC S.U. SRL, în contradictoriu cu pârâții C.N.A.D.N.R. SA și C.N.A.D.N.R. – D.R.D.P. IAȘI.

S-a arătat, prin considerentele hotărârii pronunțate de instanța de fond,următoarele: Prin sentința comercială nr. 3504/2006, Tribunalul București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 1 București, prin sentința civilă nr. 19438/2006 dispunându-se respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Prin decizia comercială nr. 989/2007, Tribunalul București a admis recursul declarat de SC S.U. SRL dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Prin sentința civilă nr. 3850 din 9 martie 2009, Judecătoria Sector 1 a admis acțiunea reclamantei reținându-se că reclamanta a prestat pârâtei serviciile conform contractelor încheiate, astfel încât se impune obligarea pârâtei la plata sumelor cu titlu de penalități.

Prin decizia comercială nr. 1257 din 29 iunie 2009, Tribunalul București a casat sentința civilă nr. 3850/2009 a Judecătoriei Sector 1 București dispunând trimiterea cauzei spre competentă soluționare în primă instanță Tribunalului București, secția de contencios administrativ. Prin sentința civilă nr. 2746 din 14 octombrie 2009, Tribunalul București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reținând că dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea 554/2004, calitatea pârâtei de persoană juridică de interes strategic național. A mai arătat instanța de fond că ulterior încheierii contractelor a fost emisă H.G.

nr. 726/2005 prin care Guvernul a autorizat pârâta C.N.A.D.N.R. SA să emită bilete la ordin, cu precizarea că sumele reprezentând drepturi de creanță ale prestatorilor de servicii vor fi scadente la plată în perioada 1 septembrie 2006 – 1 decembrie 2007 respectiv în anul 2008 până la limita unui plafon maximal și trimestrial stabilit. Prin aceiași Hotărâre de Guvern, respectiv în art. 2 au fost autorizate M.T.C.T. și M.F.P. să semneze scrisori de confort prin care să se confirme angajamentul acestor ministere pentru a se asigura onorarea la termen de către C.N.A.D.N.R. SA a obligațiilor financiare respective.

Instanța a apreciat că prin semnarea convenției, reclamanta a acceptat modificarea modalităților de plată și a termenelor rezultate din contracte, ca efect al actului normativ menționat, anulându-se executarea obligaților contractule existente la 31 decembrie 2004, în perioada 1 septembrie 2006 – 1 decembrie 2008. Împotriva sentinței civile nr. 1081 din 2 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamanta SC S.U.

SRL prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac și modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată și a obligării pârâtelor, în principal, la plata sumei de 30.477,26 lei cu titlu de penalități, cu admiterea actualizării acestei valori până la data plății efective a debitului restant, sau, în subsidiar, la plata sumei de 4.294,57 lei cu titlu de penalități acumulate până la data încheierii convenției nr. 14259 din 25 august 2005. Recurenta reclamantă a solicitat și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată suportate în proces. Recurenta reclamantă a învederat, prin motivele de recurs, că sunt incidente în cauză prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ. Reclamanta a arătat, în primul rând că hotărârea cuprinde motive contradictorii, în condițiile în care pentru a soluționa pricina instanța fondului a avut nevoie de doar două paragrafe, contradictorii.

În primul paragraf judecătorul fondului a reținut că „În conformitate cu aceste dispoziții legale, au fost emise scrisori de confort, la poziția 2 a acestora fiind menționată și reclamanta, iar ulterior a fost încheiată convenția nr. 14259 din 25 august 2005 care prevede dreptul reclamantei de a beneficia de bilete la ordin în suma stabilită și eșalonată la plată, sumele urmând a fi achitate pe baza biletelor la ordin, fără ca această convenție să modifice prevederile contractuale referitoare la modalitățile de plată și termenele de plată prevăzute în contracte” iar în cel de-al doilea paragraf prima instanță a arătat că „Curtea apreciază că prin semnarea convenției, reclamanta a acceptat modificarea modalităților de plată și a termenelor rezultate din contracte, ca efect al actului normativ menționat, anulându-se executarea obligațiilor contractuale existente la 31 decembrie 2004, în perioada 1 septembrie 2006 - 1 decembrie 2008”.

Contradictorialitatea celor două rețineri ale instanței de fond este evidentă întrucât nu poate, în același timp, aceeași convenție, să lase nemodificate modalitățile de plată și termenele de plată convenite contractual și să constate consimțământul uneia dintre părți de a accepta modificarea acelorași modalități și termene de plată. Mai mult, prima reținerea a instanței de fond este corectă, prin raportare la prevederile pct. 1 a convenției nr. 14259 din 25 august 2005, iar aprecierea instanței fondului cu privire la acceptarea modificării modalităților de plată și a termenelor contractuale nu are niciun temei, nici din punct de vedere al convenției nr. 14259 din 25 august 2005 și nici din punct de vedere al atitudinii, inclusiv procesuale, a reclamantei.

Pe de altă parte, recurenta a relevat că hotărârea recurată nu cuprinde nici motivele pe care se sprijină, întrucât chiar dacă instanța fondului a decis respingerea întregii acțiuni a reclamantei ca neîntemeiată și chiar dacă în mod greșit, fără temei legal, cu greșita interpretare a actelor juridice deduse judecății aceeași instanță a decis că încheierea convenției nr. 14259 din 25 august 2005 a întrerupt curgerea penalităților, nu s-a făcut nici o apreciere asupra penalităților deja acumulate la momentul încheierii convenției nr. 14259 din 25 august 2005. Or, penalitățile în cuantum de 4.294, 57 lei, solicitate de reclamantă în subsidiar, s-au acumulat anterior încheierii convenției 14259 din 25 august 2005 și au, în ceea ce privește pe reclamantă, caracterul unui drept câștigat, născut și actual la momentul încheierii convenției nr. 14259 din 25 august 2005. Nicăieri în cuprinsul convenției nr. 14259/2005 nu se arată că reclamanta ar fi înțeles să renunțe la penalitățile ce deja i se cuveneau pentru întârzierea plății, iar reținerea instanței fondului potrivit cu care „ca efect al actului normativ menționat, anulându-se executarea obligațiilor contractuale existente la 31 decembrie 2004, în perioada 1 septembrie 2006 - 1 decembrie 2008” este în același timp nelegală și străină pricinii.

În primul rând, o hotărâre de guvern, cum este cazul H.G. nr. 726/2005 nu poate „anula” obligațiile asumate de părți prin contract. În plus, problema constatării nulității sau anulabilității unor acte revine instanțelor judecătorești iar nu guvernului. În al doilea rând, chiar reținerea instanței se referă la perioada 1 septembrie 2006 - 1 decembrie 2008, în condițiile în care penalitățile în cuantum de 4.294,57 lei erau deja acumulate la data de 25 august 2005. Recurenta reclamantă a mai precizat că instanța fondului a procedat la o greșită interpretare a contractelor nr. 12/2004 și 4/2004.

Toate facturile emise de reclamantă în executarea contractelor și comenzilor au fost acceptate la plată de pârâtele debitoare, înregistrate la sediul acestora, dar nu au fost achitate la scadența convenită contractual, respectiv 25 iulie 2005. Ca urmare a neexecutării obligațiilor de plată până la scadență au devenit incidente dispozițiile clauzei penale inserate la articolele 22.2 din ambele contracte, creditorul având dreptul de a dobândi, potrivit art. 1073 C. civ., îndeplinirea exactă a obligației și în caz contrar dreptul la dezdăunări. În plus, s-a mai susținut, de către reclamantă, că judecătorul fondului a interpretat greșit convenția nr. 14259 din 25 august 2005 întrucât a ignorat cu desăvârșire dispoziții exprese ale convenției, ce reliefau voința părților și a extins efectele convenției asupra unor aspecte neconvenite de părți.

Instanța fondului a interpretat în mod evident greșit dispozițiile pct. 1 și 4 din convenție atunci când a conchis ca prin aceasta părțile au convenit modificarea modalităților și termenelor de plată. Înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al pct. 1 din convenție este acela că prevederile contractuale referitoare la modalitățile și termenele de plată prevăzute în contractele enumerate rămân neschimbate în urma încheierii convenției nr. 14259 din 25 august 2005 iar înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al pct. 4 din convenție este acela că, în urma încheierii convenției, rămân aplicabile toate clauzele contractelor nr. 12/2004 și 4/2004, deci inclusiv clauzele 18.2 și 22.2 referitoare la scadența și plata de către debitoarele pârâte a penalităților de întârziere.

Interpretând astfel clauzele convenției și, implicit, convenția însăși, instanța fondului a nesocotit și regulile generale de interpretare a convențiilor, cuprinse în dispozițiile art. 977 și următoarele C. civ., mai exact dispozițiile art. 978 C. civ., potrivit cu care clauzele trebuie interpretate în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce niciunul. Interpretarea dată de instanța fondului celor două clauze, practic, le lipsește de efecte, dând un pronunțat caracter netemeinic și nelegal atât interpretării instanței fondului, cât și soluției adoptate de aceasta pe baza interpretării. Greșita interpretare a convenției de către instanța fondului nu se limitează însă la conținutul convenției, ci se extinde ci asupra voinței interne a părților, exprimată la momentul încheierii convenției.

Simpla acceptare a biletelor la ordin nu reprezintă din partea societății reclamante o acceptare de modificare a contractelor nr. 12/2004 și 4/2004, ci o garanție că pârâtele vor depune toate diligențele ca la termenele respective să alimenteze conturile bancare cu sumele datorate. Reclamanta a invocat ca motiv de recurs și faptul că instanța de fond a pronunțat hotărârea cu aplicarea greșită a legii.

În primul rând, s-a reiterat că instanța fondului a aplicat greșit normele generale de interpretare a convențiilor atunci când, contrar dispozițiilor art. 978 C. civ., a lipsit de efecte clauzele 1 și 4 ale convenției nr. 14259 din 25 august 2005. În al doilea rând, s-a specificat că judecătorul fondului a aplicat greșit dispozițiile art. 969 și art. 1069 C. civ., atunci când a respins acțiunea reclamantei și în ceea ce privește capătul subsidiar de cerere privind plata penalităților acumulate până la momentul încheierii convenției, deși recurenta nu a renunțat niciodată la acest drept nici expres și nici tacit și deși acest drept era născut și actual la momentul încheierii convenției.

În al treilea rând, s-a arătat de către reclamantă că prima instanță a aplicat greșit dispozițiile legale atunci când a reținut că „prin semnarea convenției …. anulându-se executarea obligațiilor contractuale existente la 31 decembrie 2004” întrucât, sub un prim aspect, nici în mod expres și nici în mod tacit, nici în mod direct și nici în mod indirect, recurenta și debitoarele nu au anulat executarea obligațiilor, și, sub un alt aspect, ulterior încheierii convenției, pârâtele au rămas obligate la plata prețului contractului.

În al patrulea rând, s-a evocat că instanța a aplicat greșit dispozițiile legale si atunci când a reținut că „efectuarea plăților se face eșalonat începând cu 1 septembrie 2006, astfel că obligarea pârâtelor la penalități în raport de data introducerii cererii de chemare în judecată este neîntemeiată” deoarece, sub un prim aspect, părțile nu au convenit reeșalonarea ci din contră, sub un alt aspect, al lipsei oricărei dispoziții exprese și al principiului retroactivității, această reținere a instanței de fond nu justifică respingerea acțiunii în ceea ce privește penalitățile deja acumulate anterior intervenției convenției și, sub un al treilea aspect, scadența biletelor la ordin este diferită de scadența plății prețului contractului, pe care nu o influențează.

Reclamanta a mai subliniat că și-a executat obligațiile contractuale întocmai, lucrarea a fost recepționată și aprobată atât din punct de vedere cantitativ cât și calitativ, în vreme ce intimatele pârâte nu și-au îndeplinit culpabil obligația de plată a debitului restant. Intimatele pârâte au încălcat, cu rea credință, mai multe dispoziții legale, respectiv art. 2 alin. (2) și art. 23 din H.G. nr. 461/2001pentru aprobarea normelor de aplicare a O.U.G. nr. 60/2001 privind achizițiile publice, pârâtele neavând dreptul de a antama procedura licitației în condițiile legii achizițiilor publice și nici să încheie un contract sub imperiul acestor dispoziții fără a avea asigurate fondurile necesare în vederea îndeplinirii contractului de achiziție publică.

Rezultă, a concluzionat reclamanta recurentă, că intimatele și-au asumat o obligație contractuală de plată, care a devenit scadentă în condițiile art. 18.2 din contracte și care nu a fost respectată, motiv pentru care acestea trebuie obligate la plata penalităților de întârziere, astfel cum au fost calculate prin expertiza contabilă efectuată în cauză și necontestată de către debitoare. Prin întâmpinarea formulată în cauză intimata C.N.A.D.N.R. S.A – D.R.D.P. Ia și a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu motivarea, în esență, că sentința civilă nr. 1081 din 2 martie 2010 este legală și temeinică.

Intimata a precizat că instanța de fond a motivat corespunzător hotărârea criticată, fără existența unor contradicții în această motivare, că instanța de fond a reținut corect, potrivit regulilor de interpretare a convențiilor, că raporturilor juridice existente între părți le sunt aplicabile dispozițiile convenției nr. 14259 din 25 august 2005, interpretând corect actul juridic dedus judecății, și că hotărârea recurată este pronunțată cu respectarea, interpretarea și aplicarea cu rigurozitate a tuturor normelor legale incidente. Recursul este nefondat. În mod legal prima instanță, prin sentința recurată, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei SC S.U. SRL formulată în contradictoriu cu pârâtele C.N.A.D.N.R.

și C.N.A.D.N.R. – D.R.D.P. Ia și, prin care recurenta a solicitat, obligarea pârâtelor, în principal, la plata sumei de 30.477,26 lei cu titlu de penalități, cu admiterea actualizării acestei valori până la data plății efective a debitului restant, în subsidiar, la plata sumei de 4.294,57 lei cu titlu de penalități calculate până la data încheierii convenției nr. 14259 din 25 august 2005 și, în fine, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în sarcina reclamantei de desfășurarea litigiului, această soluție impunându-se în cauză, prin raportare la clauza prevăzută de art. 22.2 din contractul de execuție de lucrări nr. 12 din 10 februarie 2004 încheiat între reclamantă în calitate de executant și C.N.A.D.R.SA – D.R.D.P.

Ia și în calitate de autoritate contractantă și la cuprinsul convenției nr. 14259 din data de 25 august 2005 încheiată între acelea și părți. Nu este incident în litigiu motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii”, rezultând cu evidență, din considerentele sentinței atacate cu calea extraordinară de atac a recursului, că hotărârea în cauză cuprinde mențiunile indicate expres de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., anume motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Este necontestat, în speță, că între părți a intervenit contractul de execuție de lucrări nr. 12 din data de 10 februarie 2004 având ca obiect executarea, finalizarea și întreținerea lucrărilor la obiectivul „covor asfaltic și semnalizare rutieră pe DN 17 A Km. 0 + 000 + 9 + 200, 9 + 600 + 40 + 590, 42 + 480 + 68 + 200, 72 + 800 + 83 + 315” și contractul de execuție de lucrări nr. 4 din data de 30 ianuarie 2004 având ca obiect executarea, finalizarea și întreținerea lucrărilor la obiectivul ”covor asfaltic, îmbrăcăminți asfaltice cilindrate executate la cald pe DN 2 H Km. 0 + 000-12 + 070 și Km.

17 + 350-44 + 600” și că, urmare executării de către recurent a lucrărilor contractante, au fost emise factura nr. 3192817 din 11 aprilie 2005 în valoare de 65.636,07 lei, factura nr. 3192819 din 11 aprilie 2005 în valoare de 17.409,66 lei, factura nr. 3192825 din 11 aprilie 2005 în valoare de 91.210,55 lei, factura nr. 3192827 din 11 aprilie 2005 în valoare de 19.847,74 lei, factura nr. 3192828 din 11 aprilie 2005 în valoare de 19.003,49 lei și factura nr. 3192820 din 11 aprilie 2005 în valoare de 17.783,66 lei, care nu au fost onorate la plată de către pârâte în termen de maximum 90 de zile de la data înregistrării facturii la sediul achizitorului, potrivit prevederilor art. 18.2 din contractele de executare de lucrări.

Ulterior scadenței plăților, între părți a intervenit Convenția nr. 14259 din data de 25 august 2005 prin care, având în vedere prevederile H.G. nr. 726/2005 privind autorizarea C.N.A.D.N.R. SA de a emite bilete la ordin în favoarea unor creditori ai companiei și scrisoarea de confort nr. 183718 din 20 iulie 2005 emisă de M.T.C.T. și M.F.P. în anexa căreia SC S.U. SRL Podul Turcului se regăsește ca vând dreptul să beneficieze de bilete la ordin în sumă totală de 138.483.746 lei sumă eșalonată la plată în 10 rate trimestriale, s-a convenit că sumele datorate de pârâte nedecontate până la data încheierii convenției să fie achitate pe baza biletelor la ordin emise în baza H.G.

nr. 726/2005 în conformitate cu anexa la scrisoarea de confort nr. 183718/2005 fără ca aceasta să modifice prevederile contractuale referitoare la modalitățile de plată și termenele de plată prevăzute în contractele enumerate și s-a stabilit că pentru toate sumele datorate de pârâte rămân aplicabile clauzele din contracte.

S-a probat în cauză că sumele cu titlu de principal datorate reclamantei, în temeiul contractelor de executare de lucrări nr. 12 din 10 februarie 2004 și nr. 4 din 30 ianuarie 2004, au fost onorate la plată de pârâtă, potrivit ratelor trimestriale convenite prin convenția nr. 14259 din 25 august 2005, în perioada 1 septembrie 2006 - 1 decembrie 2008. Potrivit clauzei de la art. 22.2 din contractele de executare de lucrări nr. 12 din 10 februarie 2004 și nr. 4 din 30 ianuarie 2004, plata de penalități, în cuantum de 0,06 % pe zi de întârziere din suma neachitată, calculată până la data efectuării plății, este condiționată de neonorarea, cu rea credință, de către achizitor, în mod nemotivat a facturilor, la expirarea perioadei prevăzute la clauza 18.3 (104 zile de la data înregistrării facturii la sediul achizitorului).

Or, reaua credință a pârâtelor este indiscutabil exclusă, atâta vreme cât emiterea H.G. nr. 726/2005, a scrisorii de confort nr. 183718 din 20 iulie 2005 și a convenției nr. 14259 din 25 august 2005 au fost justificate tocmai de situația economică precară a pârâtelor, caracterizată de lipsa disponibilităților financiare necesare onorării plății datoriilor contractate. Prin urmare, interpretarea corectă a clauzelor de la art. 22.2 din contractele de executare de lucrări nr. 12 din 10 februarie 2004 și nr. 4 din 30 ianuarie 2004 încheiate între părți și a clauzelor din convenția nr. 14259 din 25 august 2005 este aceea în sensul că pârâtele, nefiind de rea credință, nu datorează penalități de întârziere la plată.

În consecință, soluția instanței de fond de respingere, ca neîntemeiată, a acțiunii reclamantei este legală, fiind dată cu aplicarea și interpretarea corectă a legii. Față de cele mai sus arătate, nefiind operant în cauză nici unul din motivele de recurs indicate de reclamantă, prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., se constată că hotărârea atacată este legală și temeinică, astfel că se va dispune, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) din același cod, respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de SC S.U. SRL împotriva sentinței civile nr. 1081 din data de 2 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ, în dosarul nr. 33898/3/2009.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC S.U. SRL Bacău împotriva sentinței 1081 din data de 2 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 martie 2011.