ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1068/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1068/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

cu recurs

Prin sentința civilă nr. 630 din 3 februarie

2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A.T. SRL în contradictoriu cu

pârâții A.N.A.F. și D.G.F.P. ARAD, și în consecință a anulat decizia nr. 264

din 13 august 2008, emisă de A.N.A.F., a anulat în parte decizia de impunere nr.

42 din 08 aprilie 2008, punctele 2.1.1. emisă de D.G.F.P. Arad, a anulat în

parte raportul de inspecție fiscală nr. 3017 din 08 aprilie 2008 prin care s-a

stabilit în sarcina reclamantei cu titlu de TVA suplimentar de plată suma de

2.967.726 lei și cu titlu de penalități suma de 448.127 lei, a anulat parțial

nota de compensare nr. 3017 din 16 aprilie 2008 privind suma de 3.415.853 lei

și a obligat pârâtele la rambursarea sumei de 3.415.853 lei reprezentând TVA de

rambursat aferent lunii octombrie 2008.

Pentru a se pronunța,

astfel, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Sub aspectul redării

situației de fapt, instanța de fond a constatat că D.G.F.P. Arad a dispus

efectuarea unei inspecții fiscale la SC A.T. SRL Italia, având ca obiect

verificarea tematica a taxei pe valoare adăugată.

Astfel, în urma

respectivului control,

ce

s-a efectuat in perioadele 11 martie 2008 - 25 martie 2008, 27 - 28 martie 2008.,

3 - 8 aprilie 2008, la sediul reprezentantului fiscal al reclamantei și care a

cuprins activitatea desfășurată în perioada 1 martie 2006 - 31 ianuarie 2008,

organele de inspecție

fiscala au stabilit în sarcina reclamantei obligația de plata a unei taxe pe

valoarea adăugată suplimentare în sumă de 2.967.726 lei aferentă facturii nr. 3P30013

din 31 mai 2007 precum și majorări de întârziere în valoare de 448.127 lei

începând cu data de 25 iunie 2007 până la data de 23 noiembrie 2007 (data

depunerii decontului de TV A cu opțiune de rambursare aferent lunii octombrie

2007).

În ceea ce privește

decontul cu sumă negativă de TV A cu opțiune de rambursare nr. 18318 din 23

noiembrie 2007 aferent lunii octombrie 2007, prin care A.T., având ca

reprezentant fiscal SC S.P. SRL solicită la rambursare soldul sumei negative a

TV A în valoare I de 9.375.424 lei, organele de inspecție fiscală au constatat

că este justificată doar rambursarea sumei de 6.919.769 lei.

S-a mai reținut că în

baza raportului de inspecție fiscală, astfel întocmit, D.G.F.P. Arad – A.F.C.M.

a emis Decizia de impunere nr. 42 din 08 aprilie 2008 denumita în continuare „Decizia

de Impunere” prin care a stabilit obligații suplimentare de plată datorate de

către reclamantă, respective TVA de plată pentru perioada 01 martie 2006 - 20

iunie 2007 în cuantum de 4.577.424 lei și majorări de întârziere în cuantum de

642.900 lei. Totodată, soluționând decontul de TV A cu sume negative cu opțiune

de rambursare a respinsă cererea pentru rambursare în sumă de 2.453.655 lei și

a aprobat cu acest titlu doar suma de 6.921.769 lei.

De asemenea, D.G.F.P.

Arad a emis și Nota privind compensarea obligațiilor fiscale nr. 3017 din 16

aprilie 2008 prin care a decis compensarea sumei de 5.220.324 lei reprezentând

obligațiile fiscale suplimentare stabilite prin Decizia de Impunere cu suma TVA

aprobată pentru rambursare în cuantum de 6.921.769 lei.

Direcția generală de

soluționare a contestațiilor din cadrul A.N.A.F. prin decizia nr. 264 din 13

august 2008 a respins, ca neîntemeiată, contestația formulată de reclamantă,

împotriva deciziei de impunere nr. 42 din 8 aprilie 2008.

Referitor la excepția

lipsei calității procesual pasive invocată de pârâta A.N.A.F., instanța de fond

a apreciat că, aceasta nu poate fi primită, întrucât aceasta are calitate

procesuală pasivă în raportul juridic dedus judecății, fiind identificată ca

persoană obligată juridic, prin soluționarea contestației și emiterea deciziei

contestate.

Pe fondul cauzei a

reținut instanța de fond că motivul principal invocat de către pârâte în

respingerea aplicării regimului fiscal reglementat de art. 128 alin. (7) C. fisc.,

asupra transferului dintre A.T. SRL și I. SRL, este faptul că reprezentantul

fiscal al A.T. SRL, respectiv S.P. SRL, nu are dreptul de a dovedi că acest

transfer se încadrează în condițiile impuse de acest articol de lege.

În acest sens, se

reține că între A.T. SRL și I. SRL a intervenit un transfer de active și pasive

realizat printr-o operațiune de majorare a capitalului social al I. SRL cu

întreaga ramură de activitate a diviziei de produse extrudate desfășurată de A.T.

SRL, ramură evaluată la suma de 29.447.000 euro.

În dovedirea

operațiunii de majorare de capital social au depus atât în cadrul contestației

administrative cât și în prezentul dosar, raportul de evaluare al întregii

divizii de produse extrudate ce s-a transferat către I. SRL (Anexa 9 la cererea

de chemare în judecată), actul de transfer al active lor și pasivelor aferente

acestei divizii (Anexa 10 la cererea de chemare în judecată) și dovada

înregistrării la registrul comerțului a operațiunii de majorare de capital

social.

A apreciat, instanța

de fond că din aceste documente rezultă în mod clar faptul că transferul de

active și pasive ce a avut loc între A.T. SRL și I. SRL se încadrează în

dispozițiile art. 128 alin. (7) C. fisc., fiind, astfel, în afara scopului TVA.

În acest sens, a

reținut instanța de fond că din raportul de evaluare și actul de transfer

depuse la dosarul prezentei cauze (Anexele 9 și 10 la cererea de chemare în

judecată) rezultă în mod neîndoielnic faptul că transferul de active a implicat

activele ce formau o ramură de activitate separată, și anume divizia de produse

extrudate a societății A.T. SRL, divizie ce constituie o structură independentă

ce desfășura o activitate economică separată. Conform raportului de evaluare,

divizia de extrudare își desfășura activitatea în patru locații principale din

Italia, și anume F., B., F. și B. precum și în România după cum rezultă din

Anexa 4 la raportul de evaluare ce cuprinde situația la data de 31 decembrie 2006

a stocurilor de materii prime, deșeuri, produse în procesare și produse finite.

S-a mai apreciat că

prin actul de transfer încheiat, la data de 30 aprilie 2007, toate stocurile

prezentate în Anexa 4 la raportul de evaluare, cu eventualele diferențe

existente între data evaluării lor și data transferului, diferențe rezultate

din cursul normal al activității economice au fost transferate de la A.T. SRL

la l. SRL. De altfel, prin actul de transfer s-a menționat în mod expres că

eventualele diferențe pozitive sau negative existente ale elementelor

patrimoniale ce rezultă între data evaluării, respectiv 31 decembrie 2006, și

data transferului, 30 aprilie 2007, vor rămâne în favoarea sau după caz în

sarcina societăților, rezultând astfel că i stocurile din România deținute de A.T.

SRL la data de 30 aprilie 2007 au fost transferate integral către I. SRL, în

situația care se aflau la aceea dată.

Așadar, bunurile care

au făcut obiectul transferului de active si pasive dintre A.T. și I. au fost

cele aflate in posesia cedentului la data de 30 aprilie 2007 (data aportului)

si nu cele incluse in Raportul estimativ elaborat de societatea de control A.H.

SRL Italia la data de 30 decembrie 2006 ori cele facturate de către I. SRL la

data de 31 mai 2007.

Totodată, mai reține

instanța de fond că dispozițiile art. 128 alin. (7) C. fisc., nu menționează în

nici un fel că exceptarea de la plata TVA se aplică doar dacă operațiunile juridice

în baza cărora are loc transferul (fuziune, divizare, vânzare sau aport la

capitalul social) se efectuează pe teritoriul României, astfel că susținerea

pârâtei în acest sens nu are suport legal.

Or, transferul

activelor de la A.T. SRL la I. SRL a produs efecte și pe teritoriul României,

având în vedere că o parte din bunurile transferate se aflau în România,

devenind ca urmare a transferului, proprietatea I. SRL. Transferul de active și

pasive ce a avut loc între A.T. SRL și I. SRL ca urmare a operațiunii de aport

în natură la capitalul social al I. SRL, a avut ca efect pe teritoriul României

transferul dreptului de proprietate către I. SRL asupra stocurilor (compuse din

materii prime, deșeuri, produse în curs de procesare, produse finite) deținute

de A.T. SRL în România la data transferului, respectiv 30 aprilie 2007.

Pe cale de

consecință, consideră instanța de fond că din punct de vedere al taxei pe

valoarea adăugată transferul de active și pasive ce a intervenit între A.T. SRL

și I. SRL este o operațiune distinctă de livrarea aferentă facturii nr. 3p30013

din 31 mai 2007, intervenită între I. SRL și S.P. SRL.

În acest sens se

apreciază că transferul de active și pasive dintre A.T. SRL și I. SRL, este o

operațiune juridică și economică cu un regim juridic și fiscal diferit față de

livrarea intervenită între I. SRL și S.P. SRL. Astfel, în primul caz avem din

punct de vedere juridic un aport în natură la capitalul social al unei

societăți iar din punct de vedere fiscal o Il operațiune în afara scopului de

TV A, în timp ce în al doilea caz ne aflăm în fața unei vânzări de mărfuri

între resortisanți a două state membre diferite, supusă unui regim de TV A

distinct.

Prin urmare nu se

poate considera că prețul de vânzare al acestor bunuri menționat în factura nr.

3p30013 din 31 mai 2007 a fost vreodată încasat de către A.T. SRL, și astfel 1

aceasta este obligată să calculeze TV A aferentă acestui preț. Prețul de

vânzare menționat în factura nr. 3p30013 din 31 mai 2007 a fost stabilit

exclusiv între I. SRL și S.P. SRL și nu poate fi impus A.T. SRL, aceasta din

urmă neavând nici o legătură cu vânzarea ce face obiectul facturii nr. 3p30013

din 31 mai 2007. Abordarea autorităților de a considera că A.T. SRL este

persoana obligata sa colecteze TV A pentru suma facturată de I. SRL către S.P. SRL

este ne legală, deoarece conform art. 150 C. fisc., persoana care este obligată

la colectarea TVA este persoana impozabilă care efectuează livrarea de bunuri.

Bunurile facturate de

către I. SRL către S.P., la data de 31 mai 2007, au fost vândute la o dată

ulterioară transferului ce a avut loc între A.T. SRL și I. SRL, astfel că nu i

se poate imputa A.T. SRL faptul că în această perioadă cantități le transferate

în data de 30 aprilie 2007 au suferit modificări, din moment ce aceasta nu mai

era proprietara acestor stocuri.

Având în vedere că în

conformitate cu susținerile organului fiscal reclamanta nu poate proba că

bunurile reclamantei din România au reprezentat aport la capitalul social

rezultă că în ceea ce privește aceste bunuri a avut loc un transfer gratuit,

deoarece organul fiscal nu este dovedi că A.T. SRL a primit o contraprestație,

în schimbul acestor bunuri de la I. SRL.

În acest caz, conchide

instanța de fond în sensul că singurele dispoziții legale ce se pot aplica sunt

cele ale art. 128 alin. (4) lit. b) C. fisc., ce asimilează livrării de bunuri

efectuata cu plata „preluarea de către o persoana impozabila a bunurilor mobile

achiziționate sau produse de către aceasta pentru a fi puse la dispoziția altor

persoane in mod gratuit, daca taxa aferenta bunurilor respective sau părților

lor componente a fost dedusa total sau parțial”.

Condiții în care

organul fiscal trebuia să stabilească baza de impozitare conform art. 137 alin.

(1) lit. c) C. fisc., ce dispune că în cazul operațiunilor prevăzute la art. 128

alin. (4), baza de impozitare a taxei pe valoarea adăugata reprezintă,,prețul

de cumpărare al bunurilor respective sau al unor bunuri similare ori, în

absenta unor astfel de preturi de cumpărare, prețul de cost, stabilit la data

livrării.

Împotriva sentinței nr.

630 din 3 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâtele A.N.A.F. și D.G.F.P.J. Arad,

criticând-o pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Printr-o primă

critică întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se susține că

hotărârea atacată nu conține motivele pe care se sprijină, în sensul art. 261 alin.

(1) pct. 5 C. proc. civ., în condițiile în care motivarea respingerii celor

două excepții invocate în cauză, nu cuprind suficiente argumente

logico-juridice din care să rezulte soluția pronunțată de instanța de fond.

Printr-un alt set de

critici, formulate atât pe excepții cât și pe fondul cauzei, circumscrise

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se susține că

hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

Astfel, cu privire la

excepția lipsei calității procesual pasive, susține recurenta A.N.A.F. că, față

de dispozițiile art. 116 alin. (3) coroborat cu art. 33 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003,

în mod greșit a considerat instanța de fond că are calitate de pârâtă în raport

cu capătul de cerere privind anularea parțială a Notei de compensare nr. 3017

din 16 aprilie 2008, act întocmit de A.F.C.M. Arad.

Cu privire la

excepția inadmisibilității acțiunii capătului de cerere privind anularea Notei

privind compensarea obligațiilor fiscale nr. 3017 din 16 aprilie 2008,

consideră aceeași recurenta că instanța de fond, în mod eronat a respins

excepția invocată întrucât respectiva notă de constatare nu ar reprezenta un

document fiscal analizat de ambele pârâte la momentul emiterii celor două

decizii. În acest sens, se arată că respectiva notă de compensare nu face parte

dintre documentele avute în vedere la emiterea Deciziei nr. 264 din 13 august 2008

și nici a Deciziei de impunere nr. 42 din 08 aprilie 2008. Se susține, în acest

sens că, deși, intimata a solicitat anularea notei de compensare nr. 3017 din 16

aprilie 2008 pentru suma de 3.415.853 lei aceasta nu a îndeplinit procedura

prealabilă prevăzută de art. 7 din L.C.A.

Prin criticile

formulate pe fondul cauzei susțin ambele recurente că, în raport de

dispozițiile art. 128 alin. (7) din Legea nr. 571/2003, pct. 6 alin. (6) Titlu

VI din Normele de aplicare a Legii nr. 571/2003, aprobate prin H.G. nr. 44/2004,

în mod greșit instanța de fond a apreciat că la data emiterii facturii nr. 3P30013

din 31 mai 2007 bunurile se aflau în proprietatea SC I. SRL Italia, ca urmare a

unei cesiuni de active și pasive încheiată între SC A.T. SRL și SC I. SRL

Italia, transfer de active și pasive ce nu ar intra în sfera de aplicare a TVA.

Totodată, invocând și

dispozițiile art. 126 alin. (1), art. 132 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 571/2003,

se susține că operațiunea derulată între intimata-reclamantă și SC I. SRL

Italia, respectiv cesiunea de active și pasive, reprezintă o livrare de bunuri

care nu au fost transportate, bunurile în cauză aflându-se pe teritoriul României,

astfel cum au constatat organele de inspecție fiscală, și aparținând SC A.T. SRL

Italia, locul livrării fiind acolo unde se găseau bunurile atunci când au fost

puse la dispoziția cumpărătorului, respectiv în România.

Față de această

situație se arată că, în mod legal și corect organul fiscal a constatat că

livrarea trebuia facturată cu TVA în cotă de 19 % iar persoana obligată la

plata taxei în România este persoana impozabilă care a efectuat livrarea de

bunuri, respectiv SC A.T. SRL Italia prin reprezentantul său fiscal SC S.P. SRL.

instanței de recurs

Analizând hotărârea

atacată prin prisma criticilor formulate de recurentele-reclamante, cât și sub

toate aspectele, potrivit art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va

admite prezentul recurs pentru considerentele arătate în continuare.

În primul rând

urmează a fi înlăturat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.

7 C. proc. civ., față de împrejurarea că din simpla lecturare a considerentelor

hotărârii recurate rezultă că în cauză au fost respectate dispozițiile art. 261

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Totodată, în raport

cu obiectul cauzei dar și cu natura actelor administrativ fiscale atacate,

Înalta Curte constată că în mod corect instanța de fond a respins cele două

excepții invocate în cauză de recurenta A.N.A.F., așa încât va respinge și

criticile formulate pe acest aspect.

Vor fi primite, însă

criticile formulate pe fondul cauzei, circumscrise motivului de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în considerarea celor ce urmează.

În urma unei

inspecției fiscale parțiale având ca obiect verificarea tematică a taxei pe

valoare adăugată, efectuate la SC A.T. SRL Italia, având ca reprezentant fiscal

pe SC S.P. SRL, fostă SC A.R. SRL, s-a constatat că SC S.P. SRL a achiziționat

cu factura nr. 3P30013 din 31 mai 2007 emisă de I. SRL Italia o serie de

bunuri, respectiv bare de aluminiu, deșeuri aluminiu, producție în curs de

execuție și produse finite, în valoare totală de 15.619.612, 03 lei. S-a mai

reținut că respectivele bunuri, ce fuseseră achiziționate de la SC A. SA

Slatina, se aflau la data achiziției pe teritoriul României și aparțineau SC A.T.

SRL Italia prin reprezentant fiscal în România SC S.P. SRL.

Înalta Curte,

constată că pentru corecta soluționare a cauzei se impune a stabili cu

certitudine, în raport de susținerile părților, a probelor administrate în

cauză și a normelor legale incidente, dacă operațiunea de vânzare-cumpărare

intervenită între SC I. SRL Italia și SC A.R. SRL, actuală SC S.P. SRL, înscrisă

în factura nr. 3P300013 din 31 mai 200, constituie o livrare de bunuri, în

sensul art. 128 alin. (1) C. fisc., și implicit o operațiune cuprinsă în sfera

de aplicare a taxei pe valoare adăugată.

Astfel, potrivit art.

128 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., este considerată livrare

de bunuri transferul dreptului de a dispune de bunuri ca și proprietar, iar

potrivit alin. (7) așa cum a fost modificat de art. 1 pct. 88 din Legea nr. 343/2006,

transferul tuturor activelor sau al unei părți a acestora, efectuat cu ocazia

transferului de active și pasive, ca urmare a unor operațiuni precum divizarea,

fuziunea, indiferent dacă e făcut cu plată sau nu ori ca aport în natură la

capitalul unei societăți, nu constituie livrare de bunuri dacă primitorul

activelor este o persoană impozabilă. Primitorul este considerat a fi

succesorul cedentului în ceea ce privește ajustarea dreptului de deducere

prevăzută de lege.

Conform pct. 6 alin.

(6), Titlu VI din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de

aplicare a Legii nr. 571/2003, se consideră transfer parțial de active în

sensul art. 128 alin. (7) C. fisc., transferul tuturor activelor investite

intr-o anumită ramură a activității economice, ce constituie din punct de

vedere tehnic o structură independentă, capabilă să efectueze activități

economice separate. De asemenea, se consideră ca transfer parțial are loc și în

cazul în care bunurile imobile în care sunt situate activele transferate de

cedent nu sunt înstrăinate, ci realocate altor ramuri ale activității aflate în

uzul cedentului.

Prevederile art. 128 alin.

(7) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările

ulterioare, sunt aplicabile în condițiile în care are loc un transfer parțial de

active, primitorul activelor este o persoană impozabilă, totalitatea activelor

ce fac obiectul transferului, constituie din punct de vedere tehnic o structură

independentă, capabilă să efectueze activități economice separate.

În cauza de față,

însă, deși este incontestabil faptul că între SC A.T. SRL Italia și SC I. SRL

Italia a intervenit un transfer parțial de active, realizat printr-o operațiune

de majorare a capitalului social al SC I. SRL Italia, cu întreaga ramură de

activitate a diviziei de produse extrudate, în mod greșit instanța de fond a

apreciat că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 128 alin.

(7) C. fisc., și a calificat ca fiind neimpozabilă, operațiunea înscrisă în

factura nr. 3P30013 din 31 mai 2007.

Astfel, în cauză nu a

fost dovedit faptul că bunurile ce au făcut obiectul facturii nr. 3P30013 din 31

mai 2007 emisă de SC I. SRL Italia, au fost dobândite de către vânzătoare de la

SC A.T. SRL Italia, sub forma unui transfer de active și pasive, în condițiile

în care acestea nu se regăsesc, la data de referință a evaluării, înscrise în

Anexa 4a, detaliere materii prime, la 31 decembrie 2006, a raportului de

evaluare întocmit de H.A. SRL și nici nu s-a făcut dovada transmiterii acestora

la data atribuirii, respectiv 30 aprilie 2007.

Faptul că instanța de

fond a apreciat că bunurile ce au făcut obiectul facturii nr. 3P30013 din 31

mai 2007, se aflau în patrimoniul SC I. SRL Italia, în urma executării

obligației de aport de către SC A.T. SRL Italia, este rezultatul lipsei unei

analiză atentă a înscrisurilor depuse de intimata-reclamantă și a preluare ad

literam a susținerilor acesteia expuse prin cererea de chemare în judecată și

în răspunsul la întâmpinări.

Totodată, judecătorul

fondului nu a ținut cont de faptul că SC A.R. SRL, actuală SC S.P. SRL, nu este

reprezentantul fiscal al SC I. SRL Italia ci a fost desemnată reprezentant

fiscal al SC A.T. SRL Italia, și doar pentru activitatea de achiziție a barelor

de aluminiu de pe piața românească și vânzarea produselor extrudate de aluminiu

pe piața românească.

Dat fiind faptul că

neîndeplinirea uneia dintre condițiile prevăzute de art. 128 alin. (7) atrage

inaplicabilitatea situației de exceptare de la aplicarea taxei pe valoare

adăugată, astfel reglementată, Înalta Curte constată că este inutilă analiza

celorlalte critici formulate pe fondul cauzei.

Prin urmare, Înalta

Curte constată, că operațiunea derulată între SC A.T. SRL Italia și SC I. SRL

Italia reprezintă o livrare de bunuri, în sensul art. 128 alin. (1) C. fisc., care

nu erau transportate, pentru care locul livrării era, în conformitate cu

prevederile art. 132 alin. (1) lit. c) C. fisc., locurile unde se găseau

bunurile atunci când au fost puse la dispoziția cumpărătorului, respectiv în

România, caz în care califică, în acord cu dispozițiile art. 126 alin. (1) C.

fisc., respectiva operațiune ca fiind impozabilă, iar persoana obligată la

plata taxei în România era, conform art. 150 alin. (1) lit. a) C. fisc.,

persoana impozabilă care efectua livrarea de bunuri, respectiv SC A.T. SRL

Italia prin reprezentantul său fiscal SC S.P. SRL România.

Față de

considerentele expuse, constatând că hotărârea instanței de fond a fost dată cu

aplicarea greșită a legii, ceea ce face incident motivul de recurs prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 312 alin.

(1) și (2) C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta

Curte va admite recursul și va modifica hotărârea atacată, în sensul

respingerii acțiunii formulate de SC A.T. SRL, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de A.N.A.F. și D.G.F.P. ARAD, împotriva sentinței civile nr. 630 din

3 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal.

Modifică sentința atacată,

în sensul că respinge acțiunea formulată de SC A.T. SRL, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 februarie 2011.