ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7084/2011

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin

Sentința civilă nr. 1456 din 28 septembrie 2009 pronunțată de Tribunalul

Maramureș în Dosarul nr. 6071/100/2010 s-a respins cererea formulată de

Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date,

împotriva pârâtului B.R.

Pentru

a hotărî astfel, tribunalul a reținut că potrivit declarației făcute de pârât

și consemnate în procesul-verbal, acesta a ieșit din țară la data de 15 iunie

2010 în direcția Italia. A locuit la Roma o perioadă de 2 luni fără forme

legale, fiind reținut de autoritățile italiene și returnat în România la data

de 14 august 2010 pe motiv de ședere ilegală.

Prefectul

Provinciei Enna a emis împotriva pârâtului un decret de îndepărtare. În acest

decret s-a reținut că pârâtul nu a făcut declarația de prezență conform art. 5

din Legea nr. 30/2007, acesta nu desfășoară nicio activitate privată sau

salarială, nu a achitat asigurările de sănătate, nu deține economii suficiente

sau bunuri pentru a-și asigura existența, nu este înscris într-o instituție

publică sau privată pentru urmarea unui curs de pregătire profesională, motive

pentru care s-a concluzionat că prezența pârâtului pe teritoriul italian

constituie o amenințare concretă și actuală cu privire la siguranța publică și

astfel se impune expulzarea acestuia din Italia.

Prin

art. 25 din Constituție și art. 18 din Tratatul CEE, art. 4 din Directiva

2004/38/CE s-a stabilit regula potrivit căreia dreptul la libera circulație a

cetățenilor români pe teritoriul statelor membre ale UE este garantat,

excepțiile de la această regulă fiind expres reglementate în art. 38 și 39 din

Legea nr. 248/2005, precum și în art. 27 din Directiva 2004/38/CE.

Potrivit

art. 38 din Legea nr. 248/2005, restrângerea exercitării dreptului la libera

circulație a cetățenilor români poate fi dispusă cu privire la persoana care a

fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între

România și acel stat, iar potrivit art. 27 din Directiva 2004/38/CE,

restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor uniunii și

a membrilor lor de familie poate fi dispusă pentru motive de ordine publică,

siguranță publică sau sănătate publică. Măsurile luate din motive de ordine

publică sau siguranță publică trebuie să respecte principiul proporționalității

și să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză.

Simpla

ședere a unei persoane pe teritoriul Italiei nu constituie motiv suficient

pentru restrângerea dreptului la libera circulație al pârâtului, cu atât mai

mult cu cât din actele depuse la dosar nu s-a dovedit că, prin conduita sa,

prin comiterea unei infracțiuni, acesta ar fi adus atingere dreptului altor

persoane, a dreptului de proprietate sau a dreptului la siguranță și care poate

constitui o amenințare reală și suficient de gravă la ordinea și liniștea

publică.

Prin

Decizia nr. 325 A din 18 noiembrie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de

muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a respins, ca nefondat,

apelul declarat de pârâtă împotriva sus-menționatei hotărâri, instanța de apel

reținând următoarele:

Potrivit

dispozițiilor art. 38 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 248/2005, pe care

reclamanta și-a fundamentat cererea, restrângerea dreptului la liberă

circulație a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult

3 ani, numai în condițiile și cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un

stat pe baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat.

Dispoziția

legală enunțată contravine normelor dreptului comunitar, respectiv dreptului la

liberă circulație pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor lor, așa cum

este acesta reglementat prin Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a

Consiliului din 29 aprilie 2004.

Conform

dispozițiilor cuprinse în art. 27 din Directivă, statele membre pot restrânge

dreptul la liberă circulație a cetățenilor Uniunii și membrilor lor de familie

doar pentru trei motive limitative, și anume: de ordine publică, de siguranță

publică sau de sănătate publică. În ceea ce privește primele două motive,

măsurile luate trebuie să respecte principiul proporționalității și se

întemeiază exclusiv pe conduita persoanei, condamnările penale anterioare

neputând justifica o astfel de măsură. Cel de-al treilea motiv, respectiv

sănătatea publică, se circumscrie, așa cum rezultă din dispozițiile art. 29,

doar bolilor cu potențial epidemic, definite prin documentele relevante ale

Organizației Mondiale a Sănătății, precum și bolilor infecțioase, parazitare

sau contagioase ce fac obiectul unor dispoziții de protecție ce se aplică

resortisanților statului gazdă.

Este

evident că dispozițiile art. 38 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 248/2005

contravin acestor prevederi, întrucât instituie o limitare a dreptului la

liberă circulație pentru simplul motiv că cetățeanul român a fost returnat pe

baza unui acord de readmisie, fără a face vreo verificare privind antecedentele

acestuia, dacă prezintă un pericol privind ordinea publică, siguranța publică

ori sănătatea publică din statul din care a fost returnat, cu atât mai puțin

verificând o proporționalitate între ingerință și dreptul încălcat.

Indiferent

că pârâtul a fost reținut de autoritățile italiene și returnat în România, pe

motiv de ședere ilegală sau pe motiv de muncă fără forme legale, niciunul

dintre acestea nu se încadrează în noțiunea de ordine publică, siguranță

publică sau sănătate publică.

Prin

urmare, faptele reținute în sarcina pârâtului nu sunt suficiente pentru a se

putea aprecia că există temeri că acesta ar putea săvârși pe viitor fapte de

natură a aduce atingere ordinii publice pe teritoriul Italiei, câtă vreme nici

până la data reținerii nu a săvârșit astfel de fapte și nici nu există temeiuri

rezonabile că ar săvârși astfel de fapte.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta Direcția pentru

Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din Ministerul Administrației

și Internelor.

În

dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că, în conformitate cu prevederile

obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de

măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia, ca urmare a

situației create prin adoptarea de către Statul Italian a noilor reglementări

ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, coroborate cu prevederile art. 38 lit.

b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor

români în străinătate, cu modificările și completările ulterioare,

Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor are obligativitatea de a

înainta către instanța competentă dosarul de îndepărtare al cetățenilor români

expulzați din Italia.

De

asemenea, dispozițiile obiectivului nr. 2 lit. d) al aceluiași act normativ

prevăd faptul că autoritățile judecătorești urmează a pronunța o decizie vizând

interzicerea deplasării cetățenilor expulzați, în Italia, pe o perioadă

determinată.

Așa

cum rezultă din documentele depuse în susținerea cauzei pe fond, pârâtul a fost

îndepărtat de pe teritoriul Italiei, conform Decretului Prefectului de Enna,

din conținutul documentului emis de autoritățile italiene reiese că pe timpul

șederii pe teritoriul Italiei pârâtul a avut un comportament antisocial, motiv

pentru care îndepărtarea acestuia a fost necesară în vederea menținerii ordinii

și siguranței publice.

Astfel,

în documentul de referință, se precizează că pârâtul "a avut un

comportament ce constituie o amenințare concretă, efectivă și gravă la adresa

demnității umane, a drepturilor fundamentale ale persoanei și a integrității

publice, făcând ca prezența sa pe teritoriul Italiei să fie incompatibilă cu

conviețuirea civilizată și în siguranță”, fiind considerat un pericol public.

Având

în vedere situația factuală a pârâtului, care nu a prezentat un contract de

muncă în sprijinul susținerilor sale, prezența sa pe teritoriul italian se

constituie într-o amenințare reală la adresa interesului fundamental al

Statului Italian.

Au

fost invocate prevederile art. 5 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei

circulații a cetățenilor români în străinătate, modificată și completată prin

O.U.G. nr. 5/2006, precum și exigențele stopării migrației ilegale consacrate

prin art. 2 lit. d) din H.G. nr. 137/2007.

Recursul

nu este fondat.

Intimatul-pârât

a fost expulzat din Italia în baza Decretului Prefectului de Enna la 14 august

2010.

Potrivit

legii interne (art. 38 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 248/2005), singura

condiție de restrângere a dreptului la libera circulație este ca persoana în

cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza acordului de readmisie

încheiat de România cu respectivul stat.

Această

reglementare trebuie însă aplicată prin coroborare cu prevederile Directivei

2004/38/CE din 29 aprilie 2004, care permit limitarea dreptului fundamental la

libera circulație doar în situații excepționale privind motive de ordine

publică sau de sănătate publică (art. 27 alin. (1) din Directivă).

Pentru

ca aceste motive de ordine publică sau de siguranță publică să justifice

măsurile de îngrădire a dreptului la libera circulație este necesar, totodată,

să fie respectat principiul proporționalității, iar conduita persoanei în cauză

să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui

interes fundamental al societății (art. 27 alin. (2) din Directivă).

Or,

astfel de motive nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuși al

returnării, măsura dispusă în baza unui acord de readmisie, pentru că ar

însemna ca principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai

intereseze și astfel să fie ignorată exigența normei comunitare.

Or,

sub acest aspect, instanța de judecată, ca autoritate a statului cu obligații

decurgând din aderare, trebuia să interpreteze și să aplice legea internă, în

orice măsură posibilă, în lumina textului și finalității directivei, în

principiu fără aplicabilitate directă în dreptul intern, pentru a se atinge

rezultatul avut în vedere de acesta, autoritățile statului trebuind să se

conformeze prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de Instituire a

Comunității Europene.

Ca

atare, măsura expulzării dispusă față de pârât la data de 14 august 2010 de

autoritățile italiene nu poate constitui, prin ea însăși, un motiv de

restrângere a dreptului acestuia la libera circulație de către instanța română,

chemată să analizeze cerințele prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE.

În

mod corect instanțele de fond au constatat că Directiva analizată nu îngrădește

dreptul de intrare și de ședere al cetățeanului român pe teritoriul altui stat

membru UE, decât pentru motive ce țin de ordine publică, siguranță publică sau

sănătate publică și că în cauză nu s-au făcut dovezi că pârâtul-intimat, prin

conduita sa, ar constitui un pericol în sensul vizat de text.

Este

de menționat și că stoparea de către Statul Român a fenomenelor de migrație

ilegală, argument invocat de reclamantă prin recurs, trebuie să se realizeze

prin mijloace specifice acestui fenomen infracțional și fără a restricționa, în

afara dispozițiilor legale, dreptul la liberă circulație al cetățenilor români.

Pentru

considerentele arătate, recursul reclamantei urmează a fi respins ca nefondat,

cu consecința menținerii hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcția pentru Evidența

Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din Ministerul Administrației și

Internelor împotriva Deciziei nr. 325A din 18 noiembrie 2010 pronunțată de

Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru

minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 12 octombrie 2011.

Procesat

de GGC - AZ