ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2794/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1289 din 25 martie 2009 Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC P. SA în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală pentru Acorduri, Cooperare Internațională și Decontări Externe.

În motivarea acțiunii se reține că reclamanta a solicitat anularea deciziei nr. 253497 din 8 decembrie 2006, a actului administrativ fiscal din 18 iulie 2006 și a înștiințării de plată emisă în baza acestuia, cu consecința exonerării reclamantei de plata sumelor menționate în aceste acte, respectiv 110.490.175,37 lei dobânzi și penalități de întârziere aferente debitelor din rate de capital, dobânzi, comisioane și alte costuri aferente, achitate la extern de Ministerul Finanțelor Publice și 46.350,24 lei dobânzi și penalități aferente achitării cu întârziere a comisionului datorat la fondul de risc. Se mai reține că prin art. 2 din H.G. nr. 1404/1996 SC P. SA București este autorizată sa contracteze creditul extern potrivit art. 1 și să prevadă anual, în bugetul său de venituri și cheltuieli, sumele aferente rambursării la scadență a creditului.

In baza acestor dispoziții a fost încheiată la 30 ianuarie 1997 Convenția nr. 80697 intre Ministerul Finanțelor si reclamanta in baza căreia Ministerul Finanțelor a emis o garanție in valoare de 200 milioane dolari S.U.A. prin care a garantat rambursarea creditului revolving împreună cu dobânzile, spezele și comisioanele, conform prevederilor contractului de credit. Potrivit dispozițiilor pct. 4 din Convenție, garantatul, adică reclamanta avea obligația de a plăti Ministerului Finanțelor comisionul la fondul de risc, adică contravaloarea sumei de 400.000 dolari S.U.A., conform termenelor si modalității prevăzute la pct. 4.2 si 4.3, precum si majorări de întârziere in caz de neachitare a comisionului la fondul de risc la termen, fără acceptul garantului de amânare de plata, majorări in cuantumul celor prevăzute de dispozițiile legale pentru neplata obligațiilor bugetare.

De asemenea potrivit pct. 3.1.7 din aceeași convenție, in cazul in care reclamanta nu urma sa achite la scadenta ratele de capital, dobânda, spezele si comisioanele aferente si s-ar fi executat garanția, reclamanta urma sa plătească pe lângă sumele datorate, majorări de întârziere la nivelul celor prevăzute de dispozițiile legale pentru neachitarea obligațiilor bugetare eșalonate la plata. Fata de dispozițiile sus indicate si in principal a dispozițiilor H.G. nr. 1404/1996 sunt fără relevanta acordurile si orice acte ulterioare încheiate intre reclamanta si Compania Romana P., sau intre Ministerul Finanțelor si rafinăriile care au beneficiat de pe urma creditului contractat de reclamanta. Faptul ca prin O.U.G.

nr. 249/2000 s-a reținut ca o alta societate, respectiv Compania Romana P. avea obligații către reclamanta, in suma de 46.000 dolari S.U.A. sau către Ministerul Finanțelor si ca aceste sume reprezentând conform art. 3 din acest act normativ "influențe conjuncturale nefavorabile rezultate din operațiunile de finanțare a importurilor de țiței în perioada 1992 - 1997 și din prețurile produselor petroliere practicate" au fost plătite din fondul special pentru produse petroliere constituit potrivit acestei ordonanțe, nu duce la concluzia susținuta de reclamanta ca aceasta nu are obligația pusa în sarcina sa prin actele administrative contestate, din 18 iulie 2006 si din 8 decembrie 2006. De asemenea, reclamanta nu a dovedit nici ca suma prevăzuta in anexa la O.U.G.

nr. 249/2000, este cea pentru care s-au calculat majorări sau penalități de întârziere, contrar dispozițiilor art. 8 din aceeași ordonanța. Reclamanta, potrivit H.G. nr. 1404/1996 si Convenției încheiate in ianuarie 1997 cu Ministerul Finanțelor, avea obligații proprii, iar interpretarea acestei convenții întemeiată pe acte ulterioare si pe acorduri cu terți, nu ar face decât să anuleze implicit prevederile hotărârii de guvern sus-menționate, în condițiile in care aceasta hotărâre nu a fost abrogata nici expres si nici implicit. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta SC P. SA, susținând că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică pentru următoarele motive: - înscrisul din 18 iulie 2006 (actul administrativ-fiscal) nu cuprinde mențiunile prevăzute de art. 43 alin. (2) din O.G.

nr. 92/2003, iar adresa din 8 decembrie 2006 nu întrunește condițiile unei decizii cu forma și conținutul prevăzut de art. 181 C. proc. fisc., în sensul că nu se individualizează temeiul de fapt și de drept al creanței bugetare (inclusiv izvorul obligației – actul juridic din care rezultă aceasta). Astfel, în mod greșit instanța de fond a respins excepția nulității acestor acte care, prin viciile de formă, au creat grave prejudicii reclamantei în exercitarea dreptului la apărare; - în mod greșit instanța de fond a stabilit calitatea de debitor a reclamantei conform actelor administrativ-fiscale menționate, exclusiv pe baza unor articole extrase dintr-un singur act – Convenția din 30 ianuarie 1997 încheiată între reclamantă și Ministerul Finanțelor - fără a se ține seama de contextul normativ de la data încheierii convenției și ulterior, respectiv Legea nr. 91/1993 privind datoria publică și O.U.G.

nr. 249/2000 privind constituirea și utilizarea Fondului Special pentru Produse Petroliere. Se precizează că, potrivit H.G. nr. 907 din 7 octombrie 1996 modificată prin H.G. nr. 1404/1996, Contractului de comerț exterior pe bază de comision nr. 52 din 9 ianuarie 1997 modificat prin Acordul din 28 ianuarie 1997 coroborat cu Convenția nr. 8096 din 30 ianuarie 1997, calitatea de debitor și beneficiar exclusiv al importurilor de țiței derulate în baza Facilității Clase a avut-o Compania Română P. SA, iar aceasta a fost scutită de plata sumelor datorate la Fondul de risc prin O.U.G. nr. 249/2000 privind constituirea și utilizarea Fondului Special pentru Produse Petroliere. Prin urmare, o dată cu obligațiile principale s-au stins și accesoriile, astfel că SC P. SA nu poate fi obligată la plata unor dobânzi sau majorări de întârziere pentru aceste obligații.

Notele de constatare din 31 mai 1999 și 19 mai 1998, adresa din 15 octombrie 1998 și Convențiile încheiate de Ministerul Finanțelor cu SC P. SA au constatat că datoriile la Fondul de Risc revin fie Companiei Române de P. SA, fie rafinăriilor din subordinea acesteia, iar nu SC P. SA; - în mod greșit a fost respinsă excepția prescripției obligațiilor ce fac obiectul înscrisului din 25 august 2006, la momentul încheierii Convenției cu Ministerul Finanțelor prescripția dreptului de a cere executarea creanțelor bugetare fiind reglementată de art. 98 din O.G.

nr. 11/1996 privind executarea creanțelor bugetare, care prevedea că termenul de prescripție este de 5 ani de la data nașterii dreptului de a cere executarea silită exclusiv pentru creanțele bugetare provenind din impozite, taxe, alte contribuții stabilite potrivit legii, precum și din majorările aferente [art. 98 lit. a)]. Prin urmare, dreptul organului fiscal de a pretinde de la reclamantă orice fel de creanțe bugetare reprezentând comision la Fondul de Risc s-a prescris, în cel mai defavorabil caz, în termen de 5 ani de la scadența ultimei tranșe, astfel cum aceasta fusese stabilită prin Convenție, respectiv s-ar fi împlinit la 4 martie 2003. Recurenta și-a încadrat motivele de recurs în prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ. Analizând actele și lucrările dosarului de fond, precum și motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este întemeiat, însă numai pentru următoarele considerente: În mod legal instanța de fond a respins excepția nulității actelor administrative atacate în raport de prevederile art. 43 alin. (2) și respectiv art. 181 C. proc. fisc., deoarece sancțiunea nulității absolute a actului nu este prevăzută de textele respective, iar pe de altă parte, reclamanta-recurentă nu a făcut dovada unei vătămări care să nu poată fi înlăturată altfel decât prin anularea actului astfel cum prevăd dispozițiile art. 105 alin. (2) din C. proc. civ. [aplicabile în faza art. 2 alin. (3) C. proc.

fisc.] deficiențele de motivare – reale, de altfel – fiind remediate pe parcursul procesului de către pârâte prin întâmpinarea și actele depuse. De asemenea, este neîntemeiată critica recurentei referitoare la respingerea excepției de prescripție a obligațiilor ce fac obiectul acțiunii, instanța de fond identificând în mod corect reglementarea legală și termenul de prescripție aplicabil. Astfel, chiar dacă la data nașterii pretinselor obligații prin Convenția din 30 ianuarie 1997 erau aplicabile prevederile O.G. nr. 11/1996 (art. 98) privind un termen de prescripție de 5 ani, la data la care termenul de prescripție a început să curgă – data executării garanției de către C.M. Bank (octombrie 1997)- era aplicabil termenul prevăzut de art. 11 din O.G nr. 66/1994 privind formarea și utilizarea resurselor derulate prin trezoreria statului, de 10 ani, iar prin O.U.G.

nr. 146/2002 aprobată prin Legea nr. 201/2003 s-a stabilit că dreptul de a cere executarea silită privind creanțele rezultate din gestionarea împrumuturilor externe garantate de stat se prescrie în termen de 25 de ani de la data la care, potrivit legii, se naște acest drept. Înalta Curte reține însă ca fiind întemeiate criticile formulate de recurentă în legătură cu stabilirea incompletă și unilaterală a situației de fapt de către instanța de fond, prin referire exclusivă la pct. 31.7 și pct. 4 din convenția din 30 ianuarie 1997, evocate fragmentar și fără luarea în considerare a celorlalte acte juridice invocate de reclamantă. Astfel, chiar în Preliminariile Convenției din 30 ianuarie 1997, cu referire la H.G.

nr. 1404/1996, se stabilesc principiile în funcție de care trebuie interpretate clauzele convenționale, și anume: „Beneficiar al țițeiului importat este Compania Romana de Petrol si rafinăriile prelucrătoare, care se obliga în solidar să facă plata în întregime și la termen a costului facilitații importului de țiței si respectiv a costului Scrisorii de garanție externa, sa plătească necondiționat penalități, dobânzi și daune în caz de nerespectare a termenelor de plata, sa pună la dispoziția Garantului si Garantatului mijloace de asigurare la a căror executare se va trece cu preferință”. Rezultă astfel poziția C.R. ”P. SA și a rafinărilor prelucrătoare în cadrul raporturilor juridice create de acoperirea costului Facilității importului de țiței și, respectiv, a costului Scrisorii de Garanție, instanța de fond stabilind nemotivat și în baza unui probatoriu incomplet că un act normativ cum este O.U.G.

nr. 249/2000 privind constituirea și utilizarea Fondului special pentru produse petroliere, nu trebuie luat în considerare la stabilirea debitelor SC P. SA. În raport de această omisiune a instanței de fond, Înalta Curte apreciază că în cauză se impune stabilirea, pe baza probelor existente și a eventualelor noi probe (supliment de expertiză) a următoarelor elemente de fapt: - identificarea obligațiilor (debitelor) principale în raport de care s-au calculat accesoriile care se impută reclamantei-recurente; - perioada pentru care au fost calculate fiecare din obligațiile stabilite; - identificarea obligațiilor ce au făcut obiectul de reglementare a O.U.G. nr. 249/2000 cu anexele respective și a eventualei suprapuneri a acestora cu debitele stabilite în sarcina reclamantei; - evidențierea distinctă a accesoriilor calculate până la intrarea în vigoare a O.U.G.

nr. 249/2000 și a celor calculate ulterior acestei date, până la data emiterii actului administrativ-fiscal. În raport de aceste elemente de fapt se impune ca instanța de fond să verifice existența și cuantumul obligațiilor reclamantei, și anume dacă aceasta avea obligații la Fondul de Risc independente de cele ale Companiei Române P., precum și dacă imputarea unor accesorii se justifică atât anterior apariției O.U.G. nr. 249/2000,cât și ulterior acestei date, în raport de conținutul și scopul reglementării. De asemenea, se impune verificarea calculului obligațiilor reclamantei în raport cu dispozițiile legale pentru neplata obligațiilor bugetare eșalonate la plată, la care face trimitere expresă Convenția din 30 ianuarie 1997. Pentru considerentele menționate, cu referire la art. 312 alin. (5) coroborat cu art. 304 și art. 314 C. proc.

civ. Înalta Curte apreciază că se impune casarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, în vederea pronunțării unei sentințe în baza stabilirii complete a elementelor de fapt și de drept menționate. Referitor la excepția de necompetență materială a instanței de fond, invocată de recurent pe parcursul judecării recursului, raportată la clauzele Convenției din 30 ianuarie 1997, aceasta nu poate fi primită, deoarece obiectul cauzei nu îl reprezintă un litigiu contractual, ci actele administrativ-fiscale emise de o autoritate administrativă în baza legii, cu invocarea și a clauzelor convenționale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de SC P. SA București împotriva sentinței nr. 1289 din 25 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ si fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 26 mai 2010.