ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2794/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2794/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1289 din 25 martie 2009

Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și

fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de

reclamanta SC P. SA în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice –

Direcția Generală pentru Acorduri, Cooperare Internațională

și Decontări Externe.

În motivarea acțiunii se

reține că reclamanta a solicitat anularea deciziei nr. 253497 din 8

decembrie 2006, a actului administrativ fiscal din 18 iulie 2006 și a

înștiințării de plată emisă în baza acestuia, cu

consecința exonerării reclamantei de plata sumelor menționate în

aceste acte, respectiv 110.490.175,37 lei dobânzi și penalități

de întârziere aferente debitelor din rate de capital, dobânzi, comisioane

și alte costuri aferente, achitate la extern de Ministerul Finanțelor

Publice și 46.350,24 lei dobânzi și penalități aferente

achitării cu întârziere a comisionului datorat la fondul de risc.

Se mai reține că prin art.

2 din H.G. nr. 1404/1996 SC P. SA București este autorizată sa

contracteze creditul extern potrivit art. 1 și să prevadă anual,

în bugetul său de venituri și cheltuieli, sumele aferente

rambursării la scadență a creditului.

In baza acestor dispoziții a

fost încheiată la 30 ianuarie 1997 Convenția nr. 80697 intre Ministerul

Finanțelor si reclamanta in baza căreia Ministerul Finanțelor a

emis o garanție in valoare de 200 milioane dolari S.U.A. prin care a

garantat rambursarea creditului revolving împreună cu dobânzile, spezele

și comisioanele, conform prevederilor contractului de credit.

Potrivit dispozițiilor pct. 4

din Convenție, garantatul, adică reclamanta avea obligația de a

plăti Ministerului Finanțelor comisionul la fondul de risc,

adică contravaloarea sumei de 400.000 dolari S.U.A., conform termenelor si

modalității prevăzute la pct. 4.2 si 4.3, precum si

majorări de întârziere in caz de neachitare a comisionului la fondul de

risc la termen, fără acceptul garantului de amânare de plata,

majorări in cuantumul celor prevăzute de dispozițiile legale

pentru neplata obligațiilor bugetare.

De asemenea potrivit pct. 3.1.7 din

aceeași convenție, in cazul in care reclamanta nu urma sa achite la

scadenta ratele de capital, dobânda, spezele si comisioanele aferente si s-ar

fi executat garanția, reclamanta urma sa plătească pe lângă

sumele datorate, majorări de întârziere la nivelul celor prevăzute de

dispozițiile legale pentru neachitarea obligațiilor bugetare

eșalonate la plata.

Fata de dispozițiile sus

indicate si in principal a dispozițiilor H.G. nr. 1404/1996 sunt

fără relevanta acordurile si orice acte ulterioare încheiate intre

reclamanta si Compania Romana P., sau intre Ministerul Finanțelor si

rafinăriile care au beneficiat de pe urma creditului contractat de

reclamanta.

Faptul ca prin O.U.G. nr. 249/2000

s-a reținut ca o alta societate, respectiv Compania Romana P. avea

obligații către reclamanta, in suma de 46.000 dolari S.U.A. sau

către Ministerul Finanțelor si ca aceste sume reprezentând conform art.

3 din acest act normativ "influențe conjuncturale nefavorabile rezultate

din operațiunile de finanțare a importurilor de țiței în

perioada 1992 - 1997 și din prețurile produselor petroliere

practicate" au fost plătite din fondul special pentru produse

petroliere constituit potrivit acestei ordonanțe, nu duce la concluzia

susținuta de reclamanta ca aceasta nu are obligația pusa în sarcina

sa prin actele administrative contestate, din 18 iulie 2006 si din 8 decembrie 2006.

De asemenea, reclamanta nu a dovedit

nici ca suma prevăzuta in anexa la O.U.G. nr. 249/2000, este cea pentru

care s-au calculat majorări sau penalități de întârziere,

contrar dispozițiilor art. 8 din aceeași ordonanța.

Reclamanta, potrivit H.G. nr. 1404/1996

si Convenției încheiate in ianuarie 1997 cu Ministerul Finanțelor,

avea obligații proprii, iar interpretarea acestei convenții

întemeiată pe acte ulterioare si pe acorduri cu terți, nu ar face

decât să anuleze implicit prevederile hotărârii de guvern

sus-menționate, în condițiile in care aceasta hotărâre nu a fost

abrogata nici expres si nici implicit.

Împotriva acestei sentințe a

formulat recurs reclamanta SC P. SA, susținând că hotărârea

atacată este nelegală și netemeinică pentru

următoarele motive:

- înscrisul din 18 iulie 2006 (actul

administrativ-fiscal) nu cuprinde mențiunile prevăzute de art. 43 alin.

(2) din O.G. nr. 92/2003, iar adresa din 8 decembrie 2006 nu întrunește

condițiile unei decizii cu forma și conținutul prevăzut de art.

181 C. proc. fisc., în sensul că nu se individualizează temeiul de

fapt și de drept al creanței bugetare (inclusiv izvorul

obligației – actul juridic din care rezultă aceasta). Astfel, în mod

greșit instanța de fond a respins excepția nulității

acestor acte care, prin viciile de formă, au creat grave prejudicii

reclamantei în exercitarea dreptului la apărare;

- în mod greșit instanța

de fond a stabilit calitatea de debitor a reclamantei conform actelor

administrativ-fiscale menționate, exclusiv pe baza unor articole extrase dintr-un

singur act – Convenția din 30 ianuarie 1997 încheiată între

reclamantă și Ministerul Finanțelor - fără a se

ține seama de contextul normativ de la data încheierii convenției

și ulterior, respectiv Legea nr. 91/1993 privind datoria publică

și O.U.G. nr. 249/2000 privind constituirea și utilizarea Fondului

Special pentru Produse Petroliere. Se precizează că, potrivit H.G. nr.

907 din 7 octombrie 1996 modificată prin H.G. nr. 1404/1996, Contractului

de comerț exterior pe bază de comision nr. 52 din 9 ianuarie 1997

modificat prin Acordul din 28 ianuarie 1997 coroborat cu Convenția nr.

8096 din 30 ianuarie 1997, calitatea de debitor și beneficiar exclusiv al

importurilor de țiței derulate în baza Facilității Clase a

avut-o Compania Română P. SA, iar aceasta a fost scutită de plata

sumelor datorate la Fondul de risc prin O.U.G. nr. 249/2000 privind

constituirea și utilizarea Fondului Special pentru Produse Petroliere.

Prin urmare, o dată cu obligațiile principale s-au stins și

accesoriile, astfel că SC P. SA nu poate fi obligată la plata unor

dobânzi sau majorări de întârziere pentru aceste obligații.

Notele de constatare din 31 mai 1999

și 19 mai 1998, adresa din 15 octombrie 1998 și Convențiile

încheiate de Ministerul Finanțelor cu SC P. SA au constatat că

datoriile la Fondul de Risc revin fie Companiei Române de P. SA, fie

rafinăriilor din subordinea acesteia, iar nu SC P. SA;

- în mod greșit a fost

respinsă excepția prescripției obligațiilor ce fac obiectul

înscrisului din 25 august 2006, la momentul încheierii Convenției cu

Ministerul Finanțelor prescripția dreptului de a cere executarea

creanțelor bugetare fiind reglementată de art. 98 din O.G. nr. 11/1996

privind executarea creanțelor bugetare, care prevedea că termenul de

prescripție este de 5 ani de la data nașterii dreptului de a cere

executarea silită exclusiv pentru creanțele bugetare provenind din

impozite, taxe, alte contribuții stabilite potrivit legii, precum și

din majorările aferente [art. 98 lit. a)]. Prin urmare, dreptul organului

fiscal de a pretinde de la reclamantă orice fel de creanțe bugetare

reprezentând comision la Fondul de Risc s-a prescris, în cel mai defavorabil

caz, în termen de 5 ani de la scadența ultimei tranșe, astfel cum

aceasta fusese stabilită prin Convenție, respectiv s-ar fi împlinit

la 4 martie 2003.

Recurenta și-a încadrat

motivele de recurs în prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Analizând actele și

lucrările dosarului de fond, precum și motivele de recurs invocate,

Înalta Curte constată că recursul este întemeiat, însă numai

pentru următoarele considerente:

În mod legal instanța de fond a

respins excepția nulității actelor administrative atacate în

raport de prevederile art. 43 alin. (2) și respectiv art. 181 C. proc.

fisc., deoarece sancțiunea nulității absolute a actului nu este

prevăzută de textele respective, iar pe de altă parte,

reclamanta-recurentă nu a făcut dovada unei vătămări

care să nu poată fi înlăturată altfel decât prin anularea

actului astfel cum prevăd dispozițiile art. 105 alin. (2) din C.

proc. civ. [aplicabile în faza art. 2 alin. (3) C. proc. fisc.]

deficiențele de motivare – reale, de altfel – fiind remediate pe parcursul

procesului de către pârâte prin întâmpinarea și actele depuse.

De asemenea, este neîntemeiată

critica recurentei referitoare la respingerea excepției de

prescripție a obligațiilor ce fac obiectul acțiunii,

instanța de fond identificând în mod corect reglementarea legală

și termenul de prescripție aplicabil. Astfel, chiar dacă la data

nașterii pretinselor obligații prin Convenția din 30 ianuarie 1997

erau aplicabile prevederile O.G. nr. 11/1996 (art. 98) privind un termen de

prescripție de 5 ani, la data la care termenul de prescripție a

început să curgă – data executării garanției de către C.M.

Bank (octombrie 1997)- era aplicabil termenul prevăzut de art. 11 din O.G nr.

66/1994 privind formarea și utilizarea resurselor derulate prin trezoreria

statului, de 10 ani, iar prin O.U.G. nr. 146/2002 aprobată prin Legea nr. 201/2003

s-a stabilit că dreptul de a cere executarea silită privind

creanțele rezultate din gestionarea împrumuturilor externe garantate de

stat se prescrie în termen de 25 de ani de la data la care, potrivit legii, se

naște acest drept.

Înalta Curte reține însă

ca fiind întemeiate criticile formulate de recurentă în legătură

cu stabilirea incompletă și unilaterală a situației de fapt

de către instanța de fond, prin referire exclusivă la pct. 31.7

și pct. 4 din convenția din 30 ianuarie 1997, evocate fragmentar

și fără luarea în considerare a celorlalte acte juridice

invocate de reclamantă.

Astfel, chiar în Preliminariile

Convenției din 30 ianuarie 1997, cu referire la H.G. nr. 1404/1996, se

stabilesc principiile în funcție de care trebuie interpretate clauzele

convenționale, și anume: „Beneficiar al țițeiului importat

este Compania Romana de Petrol si rafinăriile prelucrătoare, care se

obliga în solidar să facă plata în întregime și la termen a

costului facilitații importului de țiței si respectiv a costului

Scrisorii de garanție externa, sa plătească necondiționat

penalități, dobânzi și daune în caz de nerespectare a termenelor

de plata, sa pună la dispoziția Garantului si Garantatului mijloace

de asigurare la a căror executare se va trece cu preferință”.

Rezultă astfel poziția

C.R. ”P. SA și a rafinărilor prelucrătoare în cadrul

raporturilor juridice create de acoperirea costului Facilității

importului de țiței și, respectiv, a costului Scrisorii de

Garanție, instanța de fond stabilind nemotivat și în baza unui

probatoriu incomplet că un act normativ cum este O.U.G. nr. 249/2000

privind constituirea și utilizarea Fondului special pentru produse

petroliere, nu trebuie luat în considerare la stabilirea debitelor SC P. SA.

În raport de această omisiune a

instanței de fond, Înalta Curte apreciază că în cauză se

impune stabilirea, pe baza probelor existente și a eventualelor noi probe

(supliment de expertiză) a următoarelor elemente de fapt:

- identificarea obligațiilor

(debitelor) principale în raport de care s-au calculat accesoriile care se impută

reclamantei-recurente;

- perioada pentru care au fost

calculate fiecare din obligațiile stabilite;

- identificarea obligațiilor ce

au făcut obiectul de reglementare a O.U.G. nr. 249/2000 cu anexele

respective și a eventualei suprapuneri a acestora cu debitele stabilite în

sarcina reclamantei;

- evidențierea distinctă a

accesoriilor calculate până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 249/2000

și a celor calculate ulterior acestei date, până la data emiterii

actului administrativ-fiscal.

În raport de aceste elemente de fapt

se impune ca instanța de fond să verifice existența și

cuantumul obligațiilor reclamantei, și anume dacă aceasta avea

obligații la Fondul de Risc independente de cele ale Companiei Române P.,

precum și dacă imputarea unor accesorii se justifică atât

anterior apariției O.U.G. nr. 249/2000,cât și ulterior acestei date,

în raport de conținutul și scopul reglementării. De asemenea, se

impune verificarea calculului obligațiilor reclamantei în raport cu

dispozițiile legale pentru neplata obligațiilor bugetare

eșalonate la plată, la care face trimitere expresă

Convenția din 30 ianuarie 1997.

Pentru considerentele

menționate, cu referire la art. 312 alin. (5) coroborat cu art. 304

și art. 314 C. proc. civ. Înalta Curte apreciază că se impune

casarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași

instanță, în vederea pronunțării unei sentințe în baza

stabilirii complete a elementelor de fapt și de drept menționate.

Referitor la excepția de

necompetență materială a instanței de fond, invocată

de recurent pe parcursul judecării recursului, raportată la clauzele

Convenției din 30 ianuarie 1997, aceasta nu poate fi primită,

deoarece obiectul cauzei nu îl reprezintă un litigiu contractual, ci

actele administrativ-fiscale emise de o autoritate administrativă în baza

legii, cu invocarea și a clauzelor convenționale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de SC P. SA

București împotriva sentinței nr. 1289 din 25 martie 2009 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ si fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași

instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 26 mai 2010.