ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 197/2011

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 168 din 23 martie 2010 Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul Municipiul Timișoara, prin primar, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Consiliul Județean Timiș și cu intervenientul Ministerul Administrației și Internelor; A anulat, parțial, art. 1, punctul 1, lit. b) din H.G. nr. 1016/2005, pentru modificarea și completarea H.G. nr. 977/2002 privind atestarea domeniului public al județului Timiș, precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Timiș, respectiv referirea la poziția nr. 2 coloana nr. 3 din anexa nr. 1 la H.G.

nr. 977/2002 la Cartea Funciară nr. 13 din Timișoara . A respins cererea de anulare a art. 1, punctul 1, lit. b) din H.G. nr. 1016/2005, referitoare la poziția nr. 2 coloana nr. 3 din anexa nr. 1 la H.G. nr. 977/2002 la Cartea Funciară nr. 13 din Timișoara. A respins cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul Ministerul Administrației și Internelor în favoarea Guvernului României cu privire la cererea reclamantului de anulare a referirilor la Funciară nr. 13 din Timișoara din art. 1, punctul 1, lit. b) din H.G. nr. 1016/2005. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele: Într-un prim ciclu procesual, Curtea de Apel Timișoara, prin sentința civilă nr. 12 din 17 ianuarie 2007, a admis în parte acțiunea reclamantului - intimat Municipiul Timișoara și a anulat parțial H.G.

nr. 1016/2005, respectiv art. 1 pct. 1 lit. b) alin. 2 în ce privește includerea în inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al județului Timiș, a imobilelor cuprinse în Cartea Funciară nr. 2 Timișoara, în suprafață de 58.106 m 2 . Înalta Curte, prin Decizia nr. 4493 din 21 noiembrie 2007, a casat în parte această hotărâre și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, numai cu privire la cererea de anulare parțială a H.G. nr. 1016/2005, referitor la suprafața de 267,63 ha pășune, menținând celelalte dispoziții ale sentinței atacate. În ceea ce privește parcelele componente ale pășunii Mehala în suprafață de 267,63 ha, proprietatea Municipiului Timișoara, instanța de casație a constatat că se impune efectuarea unei expertize topo - cadastrale pentru a se stabili dacă există identitate între acestea și imobilele cuprinse în Cartea Funciară nr. 13 Timișoara, pentru care a fost atestată proprietatea publică a județului Timiș, prin H.G.

nr. 1016/2005. Rejudecând cauza, în aceste limite de casare, instanța de fond, prin Sentința nr. 104 din 22 aprilie 2008 a apreciat însă că nu se mai impune efectuarea unei expertize topografice, dată fiind recunoașterea necondiționată a pârâtului Consiliului Județean Timiș cuprinsă în note scrise depuse pentru termenul când s-a judecat inițial acțiunea de față (fila 198 dosar fond primul ciclu procesual). Așa fiind, instanța a admis acțiunea reclamantului și cu privire la capătul de cerere referitor la terenurile înscrise în CF nr. 13 Timișoara, cu numerele topo sus-indicate, în suprafață de 37,61 ha, reținând că reclamanta a dovedit încălcarea dreptului său de proprietate asupra acestor imobile, prin H.G.

nr. 1016/2005. Înalta Curte, prin Decizia nr. 4125 din 18 noiembrie 2008 a casat Sentința nr. 104 din 22 aprilie 2008 a Curții de Apel Timișoara, apreciind că soluția instanței de fond fundamentată exclusiv pe conținutul unor concluzii scrise, depuse la dosar într-o etapă procesuală anterioară, finalizată cu o soluție parțial casată, fără respectarea indicațiilor date de Înalta Curte, obligatorii conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în ceea ce privește necesitatea admiterii probei cu expertiza topo-cadastrală și fără să fi administrat eventualele alte probe, care să clarifice cel puțin diferențele evidente de suprafețe reținute pentru pășunea Mehala, de la 267,63 ha la 37,61 ha, prin probe necesare și adecvate, în sensul art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., echivalează cu necercetarea fondului cauzei. Prin aceeași decizie, a fost respinsă și cererea de îndreptare a erorii materiale, cerere formulată de Consiliul Județean Timiș pe considerentul că solicitarea de anulare parțială a H.G. nr. 1016/2005 privește suprafață de 37,61 hectare provenind din Cartea Funciară nr. 13 Timișoara, iar nu suprafața de 267,63 hectare, astfel cum s-a menționat în dispozitivul Deciziei civile nr. 4493 din 21 noiembrie 2007 - instanța supremă apreciind că aceasta nu este o eroare materială, ci o chestiune legată chiar de fondul pricinii.

Investită cu rejudecarea cauzei, Curtea de Apel Timișoara, în acord cu cele dispuse de Înalta Curte de Casație și Justiție, a procedat la administrarea probei cu expertiza topo-cadastrală, în vederea stabilirii dacă există identitate între suprafețele de teren trecute în proprietatea reclamantului Municipiul Timișoara prin Ordinul Prefectului Județului Timiș nr. 947 din 24 iunie 1999. și suprafețele de teren înscrise în Cartea Funciară nr. 13 Timișoara și determinarea cu certitudine dacă terenul ce a fost atribuit în proprietatea municipiului Timișoara prin Ordinul Prefectului nr. 947/1999 sunt cele ce ulterior au fost trecute prin H.G. nr. 1016/2005, art. 1, pct. 1, lit. b), alin. (2), în domeniul public al județului Timiș.

Cu privire la limitele obiectului cauzei, instanța a reținut că potrivit Deciziei nr. 4493 din 21 noiembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prima sentința pronunțată de Curtea de Apel Timișoara a fost casată parțial, respectiv numai cu privire la cererea de anulare a H.G. nr. 1016/2005, referitoare la suprafața de 267,63 ha din pășunea Mehala, așa încât a apreciat că trebuie analizată numai cererea de anulare parțială a H.G. nr. 1016/2005, referitoare la suprafața de teren înscrisă în C.F. nr. 13 Timișoara. Sub acest aspect, a reținut faptul că în prezenta cauză, reclamantul Municipiul Timișoara a solicitat anularea parțială a H.G.

nr. 1016/2005, prin care reclamantul pretinde că au fost trecute în mod nelegal în proprietatea publică a Județului Timiș mai multe suprafețe de teren înscrise în Cartea Funciară nr. 2 Timișoara și în Cartea Funciară nr. 13 Timișoara - suprafețe de teren care au fost trecute, în baza art. 44 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, în proprietatea Municipiului Timișoara prin Ordinul Prefectului Județului Timiș nr. 8/1994 și prin Ordinul Prefectului Județului Timiș nr. 947 din 24 iunie 1999. Conform Ordinului Prefectului județului Timiș nr. 947 din 24 iunie 1999, a fost trecută în proprietatea Municipiului Timișoara o suprafață de 330,99 hectare de pășune, respectiv: 267,63 hectare din pășunea M. și 63,36 hectare din pășunea F. Conform acestui ordin, suprafețele respective erau identificate potrivit anexelor centralizatore 1 - 5 la acest ordin, anexe pe care nici emitentul actului - Prefectul Județului Timiș - și nici beneficiarul actului - Municipiul Timișoara - nu le-au putut prezenta.

De asemenea, instanța a constatat că aceste anexe nu au putut fi prezentate nici de către Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Timiș, astfel cum rezultă din răspunsul atașat la dosar. Însă, conform raportului de expertiză, a rezultat, în urma suprapunerii efectuate și a reconstituirii situației inițiale, anterioare dezmembrărilor operate asupra parcelelor topografice și cadastrale, că terenurile menționate în H.G. nr. 1016/2005 - respectiv terenurile care au trecut în domeniul public al județului Timiș, și anume parcelele înscris în Cartea Funciară nr. 13 Timișoara, în suprafață de 38 ha, asupra cărora s-a intabulat dreptul de proprietate al Municipiului Timișoara, în baza Ordinului Prefectului Județului Timiș nr. 947/1999, conform înscrisurilor din Cartea Funciară.

Examinând, pe de-o parte, efectele Ordinului Prefectului Județului Timiș nr. 947 din 24 iunie 1999, în condițiile în care nu a fost posibilă studierea anexelor la Ordinul nr. 947 din 24 iunie 1999, anexe care permiteau identificarea concretă a suprafețelor de teren transmise în proprietatea Municipiului Timișoara, instanța a reținut faptul că identificarea efectuată de expertiză nu a avut la bază cel mai important act necesar în această situație, respectiv actul pe baza căruia s-au transmis acele terenuri către reclamant și care constituie titlul său de proprietate. Însă, pe de altă parte, Ordinul Prefectului Județului Timiș nr. 947 din 24 iunie 1999 nu a fost anulat și nici nu s-a constatat nelegalitatea acestui act, așa încât, instanța a apreciat că este obligatoriu să se țină seama de conținutul acestui ordin, conform căruia a fost trecută în proprietatea Municipiului Timișoara o suprafață de 330,99 hectare de pășune, din care 267,63 hectare din pășunea Mehala.

Sub acest aspect, instanța a apreciat că titlul reclamantului trebui valorificat în sensul producerii efectelor, în condițiile în care, suprapunere cadastrală indicată de expert corespunde situației reale, această suprapunere nefiind contestată pe baza unor argumente care să indice erori de calcul, (exclusiv pe baza premisei că nu se poate stabili o astfel de suprapunere, față d lipsa comparării cu anexele la Ordinul nr. 947 din 24 iunie 1999. Mai mult decât atât, în baza aceluiași ordin, reclamantul a procedat la înscrierea dreptului său de proprietate în Cartea Funciară nedefinitivă nr. 135.381 Timișoara, înscriere care nu a fost contestată, rectificată sau anulată. În acest context, instanța a apreciat că, atâta timp cât pârâții nu au adus argumente pertinente referitoare la imposibilitatea suprapunerii terenurile înscrise în C.F.

nr. 13 Timișoara peste terenurile înscrise în Cartea Funciar nedefinitivă nr. 135.381 Timișoara, se va reține ca fiind reală concluzia expertizei, conform căreia există o suprapunere între suprafețele de teren înscrise în Cartea Funciară nedefinitivă nr. 135.381 Timișoara - care sunt proprietatea reclamantului Municipiul Timișoara, conform Ordinul Prefectului Județului Timiș nr. 947 din 24 iunie 1999 - și mai multe parcele de teren înscrise și în Cartea Funciară nr. 13 Timișoara, asupra cărora s-a intabulat dreptul de proprietate al reclamantul Municipiul Timișoara în Cartea Funciară nedefinitivă nr. 135.381 Timișoara. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au formulat recursuri atât reclamantul Municipiul Timișoara prin Primar și pârâții Guvernul României și Consiliul Județean Timiș, cât și intervenientul M.A.I.

În motivarea recursului formulat de către recurentul-reclamant Municipiul Timișoara prin Primar se susține, în esență că, în mod greșit, instanța de fond a respins, în parte, cererea de chemare în judecată, respectiv cererea de anulare a art. 1 pct. 1 lit. b) din H.G. nr. 1016/2005 referitoare la poziția nr. 2 col. nr. 3 din Anexa nr. 1, la H.G. nr. 977/2002 la CF nr. 13 Timișoara. Astfel, susține recurenta că la momentul adoptării H.G. nr. 1016/1995 nu a fost adus la cunoștință Ordinul Prefectului emis în favoarea municipiului Timișoara emis în baza Legii nr. 18/1991, după aplicarea legii fondului funciar, potrivit prevederilor Legii nr. 7/1996 privind cadastrul imobiliar atribuirea de noi numere cadastrale, cărțile funciare vechi și numerele top vechi-practic nu mai există, fiind dată terenurilor o nouă numerotare cadastrală.

În drept, se invocă dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În motivarea recursului formulat de către pârâtul Consiliul Județean Timiș se critică sentința pronunțată susținându-se că în mod greșit instanța de fond a dat eficiență unui titlu incomplet, respectiv Ordinului Prefectului nr. 947/1999, care nu identifică în concret imobilele asupra cărora s-a făcut reconstituirea dreptului de proprietate, anexele nefiind prezentate. Totodată, recurentul-pârât susține că instanța trebuia să compare titlurile între ele și să dea eficiență celui mai caracterizat, în speță titlului județului Timiș imobilele fiind trecute în proprietatea publică în baza Legii nr. 213/1998 ca fiind aferente Aeroportului „C.” din cadrul SC A.U.

SA Timișoara. Se critică sentința pronunțată și sub aspectul că instanța a extins obiectul cauzei la nouă imobile incluzând și imobilul cu nr. topografic xxx, astfel că prin admiterea acțiunii și cu privire la acesta, a acordat mai mult decât s-a cerut. În motivarea recursului formulat de pârâul Guvernul României se susține că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii. Este criticată sentința sub aspectul că a fost stabilit în mod eronat caracterul vătămător al H.G. nr. 1016/2005, în condițiile în care acest act administrativ nu are efect constitutiv de drepturi, ci doar de atestare a regimului juridic diferențiat al bunurilor ce aparțin unității administrativ-teritoriale.

Totodată, recurentul pârât arată că la elaborarea actului atacat au fost respectate dispozițiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative precum și Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, aprobat prin H.G. nr. 50/2005 proiectul fiind avizat de toate autoritățile interesate. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. În motivarea recursului formulat de către intervenientul Ministerul Administrației și Internelor se apreciază ca fiind nelegală și netemeinică hotărârea recurată întrucât instanța de judecată nu a reținut și nu a cercetat faptul că prin actul administrativ atacat nu s-a efectuat un transfer al dreptului de proprietate, ci doar s-a atestat o stare existentă deja, prin H.G.

nr. 1016/2005 fiind modificată și completată H.G. nr. 977/2002 privind atestarea domeniului public al județului Timiș precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Timiș, aceasta fiind emisă în aplicarea dispozițiilor prevăzute de art. 21 din Legea nr. 231/1998, cu modificările ulterioare potrivit cărora inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al unităților administrative-teritoriale se întocmește de comisii speciale iar după centralizarea acestora se înaintează Guvernului în vederea emiterii hotărârii prin care să se ateste apartenența bunurilor la domeniul public județean sau local. Prin natura sa, actul de atestare a bunurilor aparținând domeniului public local, nu crează drepturi noi, nu stabilește și nici nu modifică regimul juridic al bunurilor respective și deci nu este de natură a vătăma vreun drept.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. Municipiul Timișoara prin Primar a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor formulate de către pârâți precum și recursul formulat de intervenientul Ministerul Administrației și Internelor, susținând în esență că instanța de fond a pronunțat o hotărâre parțial legală și temeinică, anulând art. 1, pct. 1, lit. b) din H.G. nr. 1016/2005, pentru modificarea și completarea H.G. nr. 977/2002. Analizând sentința atacată, în raport de criticile formulate, de dispozițiile legale incidente în cauză cât și în temeiul dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile formulate în cauză sunt nefondate.

Astfel, în ceea ce privește recursul formulat de recurentul-reclamant Municipiul Timișoara prin Primar, se reține că principalele critici formulate vizează respingerea în parte, a cererii de chemare în judecată, respectiv cererea de anularea a art. 1 pct. 1 lit. b) din H.G. nr. 1016/2005, referitoare la poz. nr. 2 col. nr. 3 din Anexa nr. 1, la H.G. nr. 977/2002 la CF nr. 13 Timișoara. Astfel cum în mod corect a reținut instanța de fond, respingerea acestei cereri a fost determinată de faptul că parcela cu nr. topografic xxx nu se suprapune peste niciuna din suprafețele de teren înscrise în Cartea Funciară nedefinitivă nr. 135.381, conform expertizei efectuate în cauză și în consecință nu se putea reține nelegalitatea acestor dispoziții din hotărârea atacată.

În ceea ce privește recursul formulat de recurentul - pârât Consiliul Județean Timiș, Înalta Curte îl apreciază ca fiind nefondat. Susținerile recurentului-pârât potrivit cărora în lipsa anexelor la Ordinul Prefectului nr. 947/1999, nu se poate identifica corect care parte a pășunii M. a fost atribuită municipiului Timișoara precum și criticile conform cărora instanța trebuia să compare titlurile între ele, dând eficiență celui mai caracterizat, nu pot fi reținute. În cauză, este de necontestat faptul că prin Ordinul Prefectului Județului Timiș nr. 947 din 24 iunie 1999 a fost trecută în proprietatea Municipiului Timișoara o suprafață de 330,99 hectare pădure, respectiv 267,63 hectare din pășunea M. și 63,36 hectare din pășunea F. Identificarea suprafețelor de teren trecute în proprietatea reclamantului prin ordinul mai sus menționat s-a făcut prin expertiza topo-cadastrală dispusă de instanța de control judiciar, în temeiul prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., dispoziții obligatorii pentru judecătorul fondului. În ceea ce privește susținerile recurentului-pârât privind necesitatea comparării titlurilor, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de fond nu a procedat la această analiză întrucât ar excede cadrului procesual, fiind de competența instanțelor de drept comun.

Nu pot fi reținute nici criticile recurentului privind extinderea obiectului cauzei prin includerea imobilului cu numărul topografic xxx, întrucât în soluționarea cauzei instanța de fond a avut în vedere concluziile expertizei efectuate în cauză, potrivit cărora și în privința acestuia există o suprapunere între suprafețele de teren înscrise în Cartea Funciară nedefinitivă nr. 135.381 Timișoara – proprietatea reclamantului conform Ordinului Prefectului Județului Timiș nr. 947 din 24 iunie 1999 și mai multe parcele înscrise și în Cartea Funciară nr. 13 Timișoara, care nu puteau face obiectul trecerii în domeniul public al județului Timiș în baza H.G. nr. 1016/2005. Înalta Curte apreciază ca fiind nefondate și recursurile formulate de recurentul-pârât Guvernul României și de recurentul-intervenient M.I.R.A., acestea urmând a fi analizate împreună întrucât sunt invocate aceleași motive, apreciind că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

Criticile formulate de recurenți sunt însă nefondate întrucât astfel cum s-a reținut prin sentința atacată, H.G. nr. 1016/2005 este parțial nelegală fiind incluse în domeniul public al județului Timiș terenuri și parcele asupra cărora a fost intabulat dreptul de proprietate al municipiului Timișoara, în baza Ordinului Prefectului Județului Timiș nr. 947/1999. Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, reținând că hotărârea atacată este legală și temeinică, neexistând motive de casare sau modificare a acesteia, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile formulate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de Municipiul Timișoara, prin Primar, Guvernul României, Consiliul Județean Timiș și M.A.I. împotriva Sentinței nr. 168 din 23 martie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 ianuarie 2011.