ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 368/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Reclamantul

V.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Corpul Național al Polițiștilor

repararea prejudiciului cauzat ca urmare a discriminării prin neacordarea majorărilor

salariale de 5% începând cu data de 01 ianuarie 2006, cu 2% începând cu data de

01 aprilie 2007 și 11% începând cu data de 01 octombrie 2007. De asemenea, a solicitat

plata dobânzilor legale, indexarea sumelor și operarea mențiunilor în carnetul

de muncă.

În motivarea

a cererii, reclamantul a arătat că la începutul anului 2007 (perioadă în care

era angajat al Ministerului Administrației și Internelor) categoriilor

profesionale indicate în cuprinsul cererii le-au fost majorate salariile sau

indemnizațiile cu 5% începând cu 1 ianuarie 2007 în raport cu nivelul lunii

decembrie 2006, cu 2% începând cu 1 aprilie 2007 față de nivelul lunii martie

2006, cu 11% începând cu 1 octombrie 2007 față de nivelul lunii septembrie

2007.

Se susține că,

singurii salariați ai statului cărora nu le-au fost majorate salariile în

decursul anului 2007 până în prezent sunt polițiștii M.I.R.A.

Arată reclamantul că,

la 31 ianuarie 2007 Guvernul României a emis 3 ordonanțe simple (O.G. 66/2007,

O.G. 10/2007, O.G. 16/2007) prin care a dispus majorarea salariului începând cu

1 ianuarie 2007 tuturor demnitarilor, magistraților, funcționarilor publici și

salariaților contractuali ai statului cu excepția polițiștilor.

Exceptarea

reclamantului de la creșterile salariale pe anul 2007 conform O.G. 10/2007

contravine prevederilor Directivei 2000/78/CE unde se definește discriminarea

directă ca fiind tratamentul diferențiat prin prisma unor persoane aflate în

situații comparabile și nu în situații similare.

Prin întâmpinare,

pârâtul Corpul Național al Polițiștilor – Biroul Executiv Central a invocat

excepția neîndeplinirii procedurii prealabile în raport de dispozițiile art. 7 alin.

(1) din Legea 554/2004, excepția tardivității cererii de chemare în judecată,

având în vedere că reclamantul s-a adresat Corpului Național al Polițiștilor cu

cerere la data de 19 august 2009, după mai mult de un an de la încetarea

raporturilor de natură administrativă dintre reclamant și pârât, excepția

lipsei de obiect a cererii, întrucât lipsește actul administrativ a cărui

anulare se solicită, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului,

întrucât reclamantul trebuia să îndrepte cererea împotriva MAI, având în vedere

dispozițiile O.U.G. nr. 63/2003.

Curtea de Apel

București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința

civilă nr. 1449 din 23 martie 2010 a respins excepția neîndeplinirii procedurii

prealabile, excepția tardivității, excepția lipsei de obiect și excepția lipsei

calității procesuale pasive, ca neîntemeiate.

De asemenea, a respins ca

neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul V.C.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța a reținut că excepțiile invocate de pârât prin întâmpinare

sunt neîntemeiate pentru următoarele considerente:

Excepția inadmisibilității

acțiunii este neîntemeiată față de obiectul acesteia, vizând aspecte ce țin de

soluționarea fondului pricinii.

Legat de acest aspect, instanța a

reținut că nici excepția lipsei de obiect a acțiunii nu poate fi primită,

nefiind necesară indicarea actului administrativ vătămător.

Referitor la excepția

tardivității formulării plângerii prealabile, s-a susținut, de asemenea, că

este neîntemeiată deoarece în cazul refuzului nejustificat de soluționare a

cererii nu este necesară parcurgerea procedurii prealabile.

În ce privește excepția lipsei

calității procesuale pasive, s-a reținut că este neîntemeiată, întrucât Corpul

Național al Polițiștilor funcționează în cadrul MAI dar are personalitate

juridică proprie, putând sta în justiție în nume propriu.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că

modificarea sau stabilirea unui regim de salarizare în privința funcționarilor

publici cu statut special nu se poate realiza decât prin emiterea unui act normativ

de către legiuitor, ori prin adoptarea unor hotărâri de guvern, în executarea

dispozițiilor O.G. nr. 38/2003.

Împotriva acestei sentințe

considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs reclamantul V.C.

Recurentul a susținut, în esență,

că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor

O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea polițiștilor, aprobată prin Legea nr. 353/2003.

Astfel, la art. 48 din această

ordonanță, se specifică că „Elementele salariului de bază al polițiștilor se

actualizează ori de câte ori are loc o majorare sau o indexare a salariilor”.

Ca atare, susține recurentul,

obiectul cereri sale îl reprezintă obligarea angajatorului Corpului Național al

Polițiștilor de a se conforma și de a aplica dispozițiile art. 48 din O.U.G.

nr. 38/2003, dispoziții imperative care nu lasă loc la interpretări.

Recursul este

nefondat.

În conformitate cu

dispozițiile art. 1 din O.G. nr. 10/2007, salariile de bază ale personalului

contractual din sectorul bugetar, stabilite potrivit O.U.G. nr. 24/2000

aprobată prin Legea nr. 383/2001, cu modificările și completările ulterioare,

precum și indemnizațiile personalului care ocupă funcții de demnitate publică,

stabilite potrivit Anexelor nr. 2 și 3 la Legea nr. 154/1998, cu modificările și completările ulterioare, astfel cum au fost majorate potrivit O.G. nr. 3/2006,

aprobată cu modificări prin Legea nr. 323/2006, s-au majorat în trei etape.

O.G. nr. 6/2007

privind unele măsuri de reglementare a drepturilor

salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în

vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale

funcționarilor publici, precum și creșterile salariale care se acordă

funcționarilor publici în anul 2007, aprobată prin Legea nr. 232/2007 prevede

la art. 2 că „prezenta ordonanță se aplică funcționarilor publici numiți în

temeiul Legii nr. 188/1999, republicată”.

Față de aceste

prevederi și având în vedere și faptul că recurentul este funcționar public cu

statut special, a cărui salarizare este reglementată de O.G. nr. 38/2003,

Înalta Curte a constatat că instanța de fond în mod corect a reținut că în

actele normative care reglementează creșterile salariale pentru anul 2007 nu

sunt prevăzuți și polițiștii ca beneficiari ai majorărilor salariale acordate

pentru anul 2007.

Pentru polițiști s-au

prevăzut creșteri salariale începând cu data de 01 ianuarie 2007, prin Legea

nr. 491/2006 privind aprobarea O.G. nr. 57/2006 pentru modificarea O.G. nr. 38/2003,

ca urmare a majorării coeficienților de ierarhizare pentru funcțiile deținute.

Prin urmare, instanța

de fond, în mod corect a reținut că reglementarea modalității de salarizare a

diferitelor categorii de personal din instituțiile publice constituie opțiunea

legiuitorului, neputând fi extrapolată și la alte categorii socio-profesionale,

dacă legea nu prevede în mod neechivoc acest lucru.

Neacordarea de către

legiuitor a majorărilor salariale și polițiștilor nu contravine principiului

egalității în drepturi consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție și nici

nu instituie privilegii sau discriminări, întrucât se aplică în mod egal

tuturor categoriilor de persoane aflate în aceeași situație.

Făcând o interpretare

nuanțată a prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat că a

distinge nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror

particularități impun a fi tratate diferențiat.

Diferența de tratament devine

discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când autoritățile

statale introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca

acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

Or, raportat la circumstanțele

concrete ale cauzei, la domeniul și instituțiile reglementate prin normele

legale în discuție, având în vedere și argumentele anterior arătate, o

discriminare a recurenților, în sensul art. 14 din Convenție, nu poate fi

reținută.

În plan național, în sensul

dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, discriminarea poate fi invocată, de asemenea,

numai în raport de anumite situații identice, similare sau analoage în care se

află două sau mai multe persoane, față de care se aplică un tratament

diferențiat, fără ca acesta să fie justificat de un scop legitim și fără ca

metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate și necesare.

Prin actul normativ menționat se

asigură o interpretare unitară a principiilor generale de egalitate și

nediscriminare stabilite de Constituția României, precum și de către

documentele internaționale care au ca obiect eliminarea discriminărilor,

ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele

care se consideră discriminate având la dispoziție prevederi legale concrete în

baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii și repararea

prejudiciului cauzat.

Conform jurisprudenței Curții Constituționale,

în concordanță cu cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, principiul

constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții numai

pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor

soluții diferite pentru persoanele aflate în situații distincte, cum este cazul

de față.

Curtea Constituțională, prin

Decizia nr. 819 din 3 iulie 2008, a constatat, de asemenea, că prevederile art.

1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind

prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt

neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde că instanțele

judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte

normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le

înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte

acte normative, încălcând astfel principiul separației puterilor, consacrat în

art. 1 alin. (4) din Constituție, ca și prevederile art. 61 alin. (1), în

conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.

Prin urmare, nici din această

perspectivă Înalta Curte nu ar putea obliga intimatul să recunoască

recurentului majorările salariale solicitate, prin aplicarea unor norme legale

cu caracter special adresate altor subiecte de drept.

Față de cele

menționate și având în vedere și deciziile Curții Constituționale, Curtea

constată că instanța de fond în mod corect a reținut că nu are competența de a

obliga pârâtul să acorde recurentului-reclamant drepturile salariale prevăzute

de legiuitor exclusiv în beneficiul altor categorii de salariați, decât cea din

care face parte acesta.

Pentru aceste considerente,

văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței atacate, în

temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de V.C. împotriva sentinței civile nr. 1449 din 23 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 25 ianuarie 2011.