ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 368/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul V.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Corpul Național al Polițiștilor repararea prejudiciului cauzat ca urmare a discriminării prin neacordarea majorărilor salariale de 5% începând cu data de 01 ianuarie 2006, cu 2% începând cu data de 01 aprilie 2007 și 11% începând cu data de 01 octombrie 2007. De asemenea, a solicitat plata dobânzilor legale, indexarea sumelor și operarea mențiunilor în carnetul de muncă.

În motivarea a cererii, reclamantul a arătat că la începutul anului 2007 (perioadă în care era angajat al Ministerului Administrației și Internelor) categoriilor profesionale indicate în cuprinsul cererii le-au fost majorate salariile sau indemnizațiile cu 5% începând cu 1 ianuarie 2007 în raport cu nivelul lunii decembrie 2006, cu 2% începând cu 1 aprilie 2007 față de nivelul lunii martie 2006, cu 11% începând cu 1 octombrie 2007 față de nivelul lunii septembrie 2007. Se susține că, singurii salariați ai statului cărora nu le-au fost majorate salariile în decursul anului 2007 până în prezent sunt polițiștii M.I.R.A. Arată reclamantul că, la 31 ianuarie 2007 Guvernul României a emis 3 ordonanțe simple (O.G.

66/2007, O.G. 10/2007, O.G. 16/2007) prin care a dispus majorarea salariului începând cu 1 ianuarie 2007 tuturor demnitarilor, magistraților, funcționarilor publici și salariaților contractuali ai statului cu excepția polițiștilor. Exceptarea reclamantului de la creșterile salariale pe anul 2007 conform O.G. 10/2007 contravine prevederilor Directivei 2000/78/CE unde se definește discriminarea directă ca fiind tratamentul diferențiat prin prisma unor persoane aflate în situații comparabile și nu în situații similare.

Prin întâmpinare, pârâtul Corpul Național al Polițiștilor – Biroul Executiv Central a invocat excepția neîndeplinirii procedurii prealabile în raport de dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea 554/2004, excepția tardivității cererii de chemare în judecată, având în vedere că reclamantul s-a adresat Corpului Național al Polițiștilor cu cerere la data de 19 august 2009, după mai mult de un an de la încetarea raporturilor de natură administrativă dintre reclamant și pârât, excepția lipsei de obiect a cererii, întrucât lipsește actul administrativ a cărui anulare se solicită, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, întrucât reclamantul trebuia să îndrepte cererea împotriva MAI, având în vedere dispozițiile O.U.G.

nr. 63/2003. Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1449 din 23 martie 2010 a respins excepția neîndeplinirii procedurii prealabile, excepția tardivității, excepția lipsei de obiect și excepția lipsei calității procesuale pasive, ca neîntemeiate. De asemenea, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul V.C. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că excepțiile invocate de pârât prin întâmpinare sunt neîntemeiate pentru următoarele considerente: Excepția inadmisibilității acțiunii este neîntemeiată față de obiectul acesteia, vizând aspecte ce țin de soluționarea fondului pricinii. Legat de acest aspect, instanța a reținut că nici excepția lipsei de obiect a acțiunii nu poate fi primită, nefiind necesară indicarea actului administrativ vătămător.

Referitor la excepția tardivității formulării plângerii prealabile, s-a susținut, de asemenea, că este neîntemeiată deoarece în cazul refuzului nejustificat de soluționare a cererii nu este necesară parcurgerea procedurii prealabile. În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive, s-a reținut că este neîntemeiată, întrucât Corpul Național al Polițiștilor funcționează în cadrul MAI dar are personalitate juridică proprie, putând sta în justiție în nume propriu. Pe fondul cauzei, s-a reținut că modificarea sau stabilirea unui regim de salarizare în privința funcționarilor publici cu statut special nu se poate realiza decât prin emiterea unui act normativ de către legiuitor, ori prin adoptarea unor hotărâri de guvern, în executarea dispozițiilor O.G.

nr. 38/2003. Împotriva acestei sentințe considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs reclamantul V.C. Recurentul a susținut, în esență, că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea polițiștilor, aprobată prin Legea nr. 353/2003. Astfel, la art. 48 din această ordonanță, se specifică că „Elementele salariului de bază al polițiștilor se actualizează ori de câte ori are loc o majorare sau o indexare a salariilor”. Ca atare, susține recurentul, obiectul cereri sale îl reprezintă obligarea angajatorului Corpului Național al Polițiștilor de a se conforma și de a aplica dispozițiile art. 48 din O.U.G. nr. 38/2003, dispoziții imperative care nu lasă loc la interpretări.

Recursul este nefondat. În conformitate cu dispozițiile art. 1 din O.G. nr. 10/2007, salariile de bază ale personalului contractual din sectorul bugetar, stabilite potrivit O.U.G. nr. 24/2000 aprobată prin Legea nr. 383/2001, cu modificările și completările ulterioare, precum și indemnizațiile personalului care ocupă funcții de demnitate publică, stabilite potrivit Anexelor nr. 2 și 3 la Legea nr. 154/1998, cu modificările și completările ulterioare, astfel cum au fost majorate potrivit O.G. nr. 3/2006, aprobată cu modificări prin Legea nr. 323/2006, s-au majorat în trei etape. O.G.

nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, precum și creșterile salariale care se acordă funcționarilor publici în anul 2007, aprobată prin Legea nr. 232/2007 prevede la art. 2 că „prezenta ordonanță se aplică funcționarilor publici numiți în temeiul Legii nr. 188/1999, republicată”. Față de aceste prevederi și având în vedere și faptul că recurentul este funcționar public cu statut special, a cărui salarizare este reglementată de O.G.

nr. 38/2003, Înalta Curte a constatat că instanța de fond în mod corect a reținut că în actele normative care reglementează creșterile salariale pentru anul 2007 nu sunt prevăzuți și polițiștii ca beneficiari ai majorărilor salariale acordate pentru anul 2007. Pentru polițiști s-au prevăzut creșteri salariale începând cu data de 01 ianuarie 2007, prin Legea nr. 491/2006 privind aprobarea O.G. nr. 57/2006 pentru modificarea O.G. nr. 38/2003, ca urmare a majorării coeficienților de ierarhizare pentru funcțiile deținute. Prin urmare, instanța de fond, în mod corect a reținut că reglementarea modalității de salarizare a diferitelor categorii de personal din instituțiile publice constituie opțiunea legiuitorului, neputând fi extrapolată și la alte categorii socio-profesionale, dacă legea nu prevede în mod neechivoc acest lucru.

Neacordarea de către legiuitor a majorărilor salariale și polițiștilor nu contravine principiului egalității în drepturi consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție și nici nu instituie privilegii sau discriminări, întrucât se aplică în mod egal tuturor categoriilor de persoane aflate în aceeași situație. Făcând o interpretare nuanțată a prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror particularități impun a fi tratate diferențiat. Diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când autoritățile statale introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

Or, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, la domeniul și instituțiile reglementate prin normele legale în discuție, având în vedere și argumentele anterior arătate, o discriminare a recurenților, în sensul art. 14 din Convenție, nu poate fi reținută. În plan național, în sensul dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, discriminarea poate fi invocată, de asemenea, numai în raport de anumite situații identice, similare sau analoage în care se află două sau mai multe persoane, față de care se aplică un tratament diferențiat, fără ca acesta să fie justificat de un scop legitim și fără ca metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate și necesare.

Prin actul normativ menționat se asigură o interpretare unitară a principiilor generale de egalitate și nediscriminare stabilite de Constituția României, precum și de către documentele internaționale care au ca obiect eliminarea discriminărilor, ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele care se consideră discriminate având la dispoziție prevederi legale concrete în baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii și repararea prejudiciului cauzat. Conform jurisprudenței Curții Constituționale, în concordanță cu cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, principiul constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții numai pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluții diferite pentru persoanele aflate în situații distincte, cum este cazul de față.

Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 819 din 3 iulie 2008, a constatat, de asemenea, că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, încălcând astfel principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, ca și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.

Prin urmare, nici din această perspectivă Înalta Curte nu ar putea obliga intimatul să recunoască recurentului majorările salariale solicitate, prin aplicarea unor norme legale cu caracter special adresate altor subiecte de drept. Față de cele menționate și având în vedere și deciziile Curții Constituționale, Curtea constată că instanța de fond în mod corect a reținut că nu are competența de a obliga pârâtul să acorde recurentului-reclamant drepturile salariale prevăzute de legiuitor exclusiv în beneficiul altor categorii de salariați, decât cea din care face parte acesta. Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței atacate, în temeiul art. 312 C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de V.C. împotriva sentinței civile nr. 1449 din 23 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 25 ianuarie 2011.