ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 118/2010

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin sentința nr. 115 din 11 iunie 2009 a Curții de Apel Ploiești a fost admisă excepția lipsei capacității de exercițiu a pârâtei D.G.A.,

a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii și a fost respinsă ca

neîntemeiată acțiunea reclamanților

B.N., B.C.M., C.I., E.P., R.I.A. și P.E. în

contradictoriu cu M.A.I.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța investită cu soluționarea cauzei a reținut că reclamanții

sunt funcționari publici cu statut special, care își desfășoară activitatea în

cadrul D.G.A., structură specializată din cadrul M.A.I., iar normele de

salarizare a acestora sunt prevăzute de O.G. nr. 38/2003, modificată prin O.G. nr.

57/2006 aprobată prin Legea nr. 491/2006.

Instanța a analizat

cu prioritate excepția lipsei capacității procesuale de exercițiu a D.G.A. și a

constatat că în conformitate cu dispozițiile art. 10 alin. (4) din O.U.G. nr. 30/2007

privind organizarea și funcționarea M.A.I., aprobată prin Legea nr. 15/2008, D.G.A.

este structura specializată a Ministerului pentru prevenirea și combaterea

corupției în rândul personalului propriu, fără personalitate juridică, organ de

specialitate al M.A.I., care are personalitate juridică și care, poate sta în

instanță atât în nume propriu, cât și pentru unitățile fără personalitate

juridică din aparatul central.

În ceea ce privește

excepția de inadmisibilitate a acțiunii invocată de M.A.I., instanța de fond a

găsit-o neîntemeiată, având în vedere considerentul că reclamanții, prin

acțiunea introductivă, s-au considerat vătămați într-un drept prevăzut de lege,

iar cererea lor vizează neaplicarea majorărilor salariale stabilite în anul 2007,

fiind aplicabile în cauză dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004 coroborate

cu dispozițiile art. 109 din Legea nr. 188/1999, conform cărora litigiile

născute în cadrul raporturilor de serviciu dintre funcționarul public și

instituția angajatoare sunt soluționate de instanța de contencios

administrativ.

Pe fondul cauzei, instanța

a constatat că dispozițiile legale ce conțin normele de salarizare ale

reclamanților nu cuprind reglementări privind acordarea majorărilor solicitate

de reclamanți, conform O.G. nr. 6/2007, O.G. nr. 10/2007 și O.G. nr. 16/2007,

în cuantum de 5% începând cu 1 ianuarie 2007, 2% începând cu 1 aprilie 2007 și

11% începând cu 1 octombrie 2007, întrucât aceste acte normative reglementează

expres categoriile de salariați bugetari care beneficiază de dispozițiile legii.

Instanța a constatat

că, dispozițiile legale arătate, nu îi menționează pe polițiști ca beneficiari

ai acestor creșteri salariale, iar instanța de judecată nu are competența de a

extinde aplicarea acestor acte normative la alte categorii de salariați,

întrucât s-ar încălca principiul separației puterilor în stat, așa cum a

statuat Curtea Constituțională prin Deciziile nr. 818, 819, 820 și 1325/2008.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs reclamanții, criticând sentința pronunțată ca

netemeinică și nelegală.

În cadrul motivelor

de recurs formulate, recurenții au arătat că în anul 2007 Guvernul României a

emis trei ordonanțe prin care a dispus majorarea salariului, începând cu 1

ianuarie 2007, pentru demnitari, magistrați, funcționari publici și salariați

contractuali.

Au precizat că prin

Legea nr. 232/2007 pentru aprobarea O.G. nr. 6/2007 s-au prevăzut majorări

salariale, în cotă de 7%, aplicate la salariul din luna septembrie 2007 pentru

toți funcționarii publici, cu excepția polițiștilor.

Recurenții au arătat

că O.G. nr. 10/2007 a prevăzut creșteri salariale de bază ale personalului

contractual din sectorul bugetar stabilite conform O.U.G. nr. 24/2000 privind

sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din

sectorul bugetar, precum și indemnizațiile personalului care ocupă funcții de

demnitate publică stabilite potrivit anexelor II și III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și

a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică.

Recurenții au arătat

că prin excluderea polițiștilor de la acordarea majorărilor salariale arătate

s-a realizat o discriminare a acestora în sensul art. 2 din O.G. nr. 137/2000,

ce a constat în diminuarea veniturilor acestei categorii de funcționari în

raport cu celelalte categorii, întrucât majorările salariale vizate de actele

normative arătate aveau în vedere indexarea salariilor corespunzător inflației

existente, inflație care afectează toate categoriile de salariați, fără

deosebire.

Recurenții au invocat

în susținerea cauzei și prevederile Directivei 2000/78/.CE de creare a unui

cadru general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă

și condițiile de muncă, art. 16 și 20 din Constituția României, art. 7 din D.U.D.O.,

art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România

prin Legea nr. 30/1994.

Înalta Curte de

Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului formulat în temeiul

dispozițiilor art. 299 coroborate cu art. 4 C. proc. civ., analizând motivele

de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și

dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat, pentru

considerentele ce urmează.

În conformitate cu

dispozițiile art. 1 din O.G. nr. 10/2007, salariile de bază ale personalului

contractual din sectorul bugetar, stabilite potrivit O.U.G. nr. 24/2000

aprobată prin Legea nr. 383/2001, cu modificările și completările ulterioare,

precum și indemnizațiile personalului care ocupă funcții de demnitate publică,

stabilite potrivit Anexelor nr. 2 și 3 la Legea nr. 154/1998, cu modificările și completările ulterioare, astfel cum au fost majorate potrivit O.G. nr. 3/2006,

aprobată cu modificări prin Legea nr. 323/2006, s-au majorat în trei etape.

O.G. nr. 6/2007

privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale

și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a

legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor

publici, precum și creșterile salariale care se acordă funcționarilor publici

în anul 2007, aprobată prin Legea nr. 232/2007 prevede la art. 2 că „prezenta

ordonanță se aplică funcționarilor publici numiți în temeiul Legii nr. 188/1999,

republicată”.

Față de

aceste prevederi și având în vedere și faptul că recurenții sunt funcționari

publici cu statut special, a căror salarizare este reglementată de O.G. nr. 38/2003,

Înalta Curte a constatat că instanța de fond în mod corect a reținut că în

actele normative care reglementează creșterile salariale pentru anul 2007 nu

sunt prevăzuți și polițiștii ca beneficiari ai majorărilor salariale acordate

pentru anul 2007.

Pentru

polițiști s-au prevăzut creșteri salariale începând cu data de 1 ianuarie 2007,

prin Legea nr. 491/2006 privind aprobarea O.G. nr. 57/2006 pentru modificarea

O.G. nr. 38/2003, ca urmare a majorării coeficienților de ierarhizare pentru

funcțiile deținute.

Prin

urmare, instanța de fond, în mod corect a reținut că reglementarea modalității

de salarizare a diferitelor categorii de personal din instituțiile publice

constituie opțiunea legiuitorului, neputând fi extrapolată și la alte categorii

socio-profesionale, dacă legea nu prevede în mod neechivoc acest lucru.

Neacordarea

de către legiuitor a majorărilor salariale și polițiștilor nu contravine

principiului egalității în drepturi consacrat de art. 16 alin. (1) din

Constituție și nici nu instituie privilegii sau discriminări, întrucât se

aplică în mod egal tuturor categoriilor de persoane aflate în aceeași situație.

Făcând o interpretare

nuanțată a prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat că a

distinge nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror

particularități impun a fi tratate diferențiat.

Diferența de

tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci

când autoritățile statale introduc distincții între situații analoage și

comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și

obiectivă.

Or, raportat la

circumstanțele concrete ale cauzei, la domeniul și instituțiile reglementate

prin normele legale în discuție, având în vedere și argumentele anterior arătate,

o discriminare a recurenților, în sensul art. 14 din Convenție, nu poate fi

reținută.

În plan național, în

sensul dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, discriminarea poate fi invocată, de

asemenea, numai în raport de anumite situații identice, similare sau analoage

în care se află două sau mai multe persoane, față de care se aplică un

tratament diferențiat, fără ca acesta să fie justificat de un scop legitim și

fără ca metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate și necesare.

Prin actul normativ

menționat se asigură o interpretare unitară a principiilor generale de

egalitate și nediscriminare stabilite de Constituția României, precum și de

către documentele internaționale care au ca obiect eliminarea discriminărilor,

ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele

care se consideră discriminate având la dispoziție prevederi legale concrete în

baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii și repararea

prejudiciului cauzat.

Conform

jurisprudenței Curții Constituționale, în concordanță cu cea a C.E.D.O.,

principiul constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de

soluții numai pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la

stabilirea unor soluții diferite pentru persoanele aflate în situații

distincte, cum este cazul de față.

Curtea

Constituțională, prin Decizia nr. 819 din 3 iulie 2008, a constatat, de asemenea, că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr.

137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare,

republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde

că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea

unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și

să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse

în alte acte normative, încălcând astfel principiul separației puterilor,

consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, ca și prevederile art. 61 alin. (1),

în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.

Prin urmare, nici din

această perspectivă Înalta Curte nu ar putea obliga intimatul să recunoască

recurentului majorările salariale solicitate, prin aplicarea unor norme legale

cu caracter special adresate altor subiecte de drept.

Față de

cele menționate și având în vedere și deciziile Curții Constituționale, Curtea

constată că instanța de fond în mod corect a reținut că aceasta nu are competența

de a obliga pârâții să acorde recurenților - reclamanți drepturi salariale

prevăzute de legiuitor exclusiv în beneficiul altor categorii de salariați,

decât cea din care fac parte aceștia.

Pentru aceste

considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței

atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul formulat de B.N.,

B.C.M., C.I., E.P., R.I.A. și P.E. împotriva sentinței nr. 115 din 11 iunie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 ianuarie 2010.