ÎCCJ, Decizia nr. 36/2011

ÎCCJ, Decizia nr. 36/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor

de față;

Din actele dosarului

constată următoarele:

Prin încheierea nr. 160 din 28 ianuarie,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, au fost respinse,

ca nefondate, cererile de liberare provizorie sub control judiciar formulate de

inculpații O.C.I.

și

I.M.,

cu obligarea inculpaților la plata cheltuielilor judiciare statului.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că prin cererea

înregistrată din 25 ianuarie 2011 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția penală, inculpatul O.C.I. a solicitat, în baza art. 160

2

C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar de sub puterea mandatului de

arestare preventivă emis în baza Încheierii nr. 10 din 20 decembrie 2010,

hotărâre pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 10380/1/2010,

învederând

că

temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive nu au

existat nici la acea dată și nici în prezent, dar cu toate acestea nu s-au avut

în vedere, la luarea măsurii preventive, circumstanțele personale și nici

prevederile art. 5 paragraful 3 din C.E.D.O., neanalizându-se în concret gradul

său de participație la comiterea faptelor presupus săvârșite, existând

suficiente elemente care puteau forma convingerea instanței în sensul că

lăsarea sa în libertate nu ar prejudicia în nici un mod buna desfășurare a

procesului penal. S-a solicitat a se examina circumstanțele personale, faptul

că are o profesie, resurse de a se întreține, că este căsătorit, aspecte care

pot forma convingerea instanței că nu există nici un pericol de a se sustrage

urmăririi penale sau de la judecată și nici de a săvârși fapte de natura

acelora pentru care este cercetat, fiind îndeplinite condițiile legale

menționate în art. 160

2

C. proc. pen.

S-a reținut, totodată

că prin cererea înregistrată la data de 26 ianuarie 2011 pe rolul Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția penală, sub nr. 702/1/2011, inculpatul I.M., a

solicitat, în conformitate cu dispozițiile art. 160

2

și următoarele C.

proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar de sub puterea mandatului

de arestare preventivă emis în aceeași cauză, arătând că sunt îndeplinite

cerințele prevăzute de art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen. cererea

formulată fiind admisibilă în principiu, având în vedere că pentru

infracțiunile reținute în sarcina sa, legea prevede pedeapsa închisorii ce nu

depășește 18 ani și că nu există date din care să rezulte necesitatea de a-l

împiedica să săvârșească alte infracțiuni sau că va încerca să zădărnicească

aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea

ori distrugerea de probe ori prin alte asemenea fapte. A mai învederat că nu se

poate aprecia, în raport de gravitatea faptelor aflate în curs de cercetare, că

cererea de liberare provizorie sub control judiciar este neîntemeiată, întrucât

s-ar institui o prevalență a unor criterii subiective asupra celor obiective,

măsura arestării reprezentând o măsură excepțională, necesar a fi dispusă

exclusiv în situația în care alte măsuri preventive nu ar fi potrivite datelor

concrete ale cauzei, starea de detenție preventivă nefiind cea oportună în

prezenta cauză, în condițiile în care măsuri restrictive de drepturi pot atinge

același scop, în intervalul de timp de la începerea cercetărilor și până în

prezent,organul de urmărire penală trebuind să consolideze, prin probe,

acuzațiile în baza cărora s-a luat măsura arestării preventive, dispoziție

bazată pe indicii temeinice în sensul art. 68

1

C. proc. pen. Mai mult, temerea că persoana acuzată urmează să se sustragă de la

proces nu este suficientă ci trebuie analizată în funcție de datele personale

ale inculpatului.

Cererile au fost conexate făcând obiectul Dosarului

nr. 648/1/2011.

Analizând cererile de liberare provizorie sub

control judiciar formulate de inculpații O.C.I. și I.M., s-a constatat că acestea

sunt neîntemeiate.

Astfel, s-a reținut că inculpatul O.C.I. a

fost arestat preventiv prin Încheierea nr. 10 din 20 decembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 148 alin. (1) lit. f) C.

proc. pen. pentru săvârșirea infracțiunilor de:

- instigare la infracțiunea de fals

intelectual, prevăzută și pedepsită de art. 25 C. pen. raportat la art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 17

alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 (8 acte materiale);

- instigare la infracțiunea de uz de fals,

prevăzută și pedepsită de art. 25 C. pen. raportat la art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 17 alin. (1) lit. c) din

Legea nr. 78/2000 (8 acte materiale);

- instigare la infracțiunea de abuz în

serviciu contra intereselor persoanelor dacă funcționarul public a obținut

pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial,

prevăzută și pedepsită de art. 25 C. pen., raportat la art. 13

2

din

Legea nr. 78/2000 raportat la art. 246 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (8 acte materiale);

- asociere pentru săvârșirea de infracțiuni,

prevăzută și pedepsită de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen. cu referire la art.

17 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000;

- trafic de influență, prevăzută și pedepsită

de art. 257 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 6

din Legea nr. 78/2000 (8 acte materiale), toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C.

pen.

Inculpatul I.M. a fost arestat preventiv prin

Încheierea nr. 10 din 20 decembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. pentru

săvârșirea infracțiunilor de:

- instigare la infracțiunea de fals

intelectual, prevăzută și pedepsită de art. 25 C. pen. raportat la art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 17

alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 (38 acte materiale);

- instigare la infracțiunea de uz de fals,

prevăzută și pedepsită de art. 25 C. pen. raportat la art. 291 C. pen.,cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea

nr. 78/2000 (38 de acte materiale);

- instigare la infracțiunea de abuz în

serviciu contra intereselor persoanelor dacă funcționarul public a obținut

pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial,

prevăzută și pedepsită de art. 25 C. pen., raportat la art. 13

2

din

Legea nr. 78/2000 raportat la art. 246 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (38 de acte materiale);

- asociere pentru săvârșirea de infracțiuni,

prevăzută și pedepsită de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen., cu referire la art.

17 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000;

- complicitate la infracțiunea de trafic de

influență, prevăzută și pedepsită de art. 26 C. pen. raportat la art. 257 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000,

toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

În ceea ce privește situația de fapt, s-a

reținut în esență că în primăvara anului 2009, inculpatul I.M. a inițiat o

asociere de persoane în scopul săvârșirii de infracțiuni împreună, între alții,

cu inculpatul m.m. D.D. și colonel R.C., ultimul îndeplinind funcția de

comandant al Centrului zonal de selecție și orientare Breaza, din cadrul

Ministerului Apărării Naționale. Interesul constituirii acestei asocieri a fost

acela ca prin intermediul inculpatului m.m. D.D., colonelul R.C. să primească

de la inculpatul general brigadă I.M., în mod repetat, numele mai multor

candidați ce urmau să susțină probele de selecție în vederea recrutării în

cadrul Ministerului Apărării Naționale, cei în cauză urmând să fie declarați

admiși, chiar dacă nu îndeplineau baremele legale. Astfel,după ce erau

declarați admiși, în mod fraudulos, candidații respectivi urmau să susțină, la U.M. XXX Pitești sau în alte unități de învățământ militar, probele scrise ale concursurilor

în vederea încadrării în Ministerul Apărării Naționale. Candidații respectivi

trebuiau „susținuți” pentru a fi declarați admiși și la această ultimă unitate

de învățământ, motiv pentru care, în luna august 2010 când s-au organizat

concursurile, inculpatul general de brigadă I.M., prin intermediul colonelului

R.C. a transmis liste cu numele a 15 candidați comandantului U.M. XXX Pitești,

căruia i s-a cerut să le distribuie celor în cauză răspunsurile la subiectele

tip grilă, înainte de examen fapt care s-a și petrecut. În acest mod, prin

falsificarea lucrărilor, o serie de candidați au fost declarați admiși în

detrimentul altor candidați care, deși obținuseră corect note de trecere, au

fost declarați respinși, deoarece locurile lor au fost ocupate de candidații

pentru care s-a fraudat concursul. S-a mai reținut că scopul pentru care

inculpatul general de brigadă I.M. a inițiat această asociere de tip

infracțional, este acela ca, prin intermediul inculpatului m.m. D.D., să obțină

de la candidații favorizați importante sume de bani.

Prima instanță a constatat că, potrivit art. 160

1

C. proc. pen., în tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat

preventiv poate cere punerea sa în libertate provizorie,sub control judiciar

sau pe cauțiune, liberarea provizorie putând fi acordată de către instanță,

ceea ce implică dreptul de apreciere al instanței asupra cererii în raport cu

probele administrate în cauză, acordarea liberării condiționate sub control

judiciar nefiind un drept absolut al inculpaților.

Dispozițiile art. 160

2

C. proc. pen. fac distincție între condițiile formale prevăzute de lege privind

cererea de liberare provizorie sub control judiciar și condițiile privind

temeinicia acesteia, intenția legiuitorului rezultând și din dispozițiile art. 160

8

C. proc. pen., analiza realizată în cazul cererii de liberare provizorie sub control

judiciar având în vedere îndeplinirea condițiilor formale prevăzute de

dispozițiile art. 160

2

alin. (1) și (2) C. proc. pen.

S-a arătat că dispozițiile legale în materie reglementează,

atât condițiile ce trebuie realizate pentru a se dispune liberarea provizorie,

cât și condițiile privind comportamentul învinuitului sau inculpatului pe durata

luării acestei măsuri procesuale, condițiile legale referindu-se la stadiul

desfășurării procesului penal, natura și gravitatea infracțiunilor săvârșite,

comportamentul învinuitului sau inculpatului înainte de declanșarea procesului

penal și perspectiva acestui comportament după declanșarea procesului penal.

În acest sens s-a reținut, că procesul penal trebuie

să fie declanșat, trebuie să existe un învinuit sau inculpat în cauză, iar

împotriva acestuia să se fi dispus măsura arestării preventive, o altă condiție

privește natura și gravitatea infracțiunilor săvârșite, iar o altă condiție

impune inexistența unor date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe

învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca

să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau

experți, alterarea sau distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea

fapte. Din economia textului, s-a concluzionat că legiuitorul, folosind

noțiunea „date”, nu a avut în vedere existența unor probe în sensul art. 63 C. proc. pen., ci a unor împrejurări concrete, situații, informații, rezultate din dosar

privitoare la persoana inculpatului, la infracțiunea săvârșită, la modalitatea

și împrejurările în care aceasta a fost comisă, aspecte care să justifice

temerea în forma cerută de dispoziția legală menționată.

Instanța a constatat că, în speță, sunt

îndeplinite condițiile formale ale legii privind cererile formulate de

inculpați, dar că îndeplinirea lor nu conferă inculpatului arestat un drept la

liberarea provizorie, ci numai o vocație, instanța având facultatea și nu

obligația de a dispune măsura.

În acest sens s-a reținut că inculpații sunt

cercetați pentru săvârșirea unor infracțiuni de corupție care au impact social

deosebit asupra valorilor și relațiilor sociale, ce formează conceptul de

ordine publică, măsura arestării preventive fiind luată, invocându-se ca temei

dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., în principal aspectul că lăsarea

în liberate a inculpaților prezintă pericol concret pentru ordinea publică;

cum, liberarea provizorie sub control judiciar presupune, chiar prin ipoteză,

menținerea temeiurilor arestării preventive, din această perspectivă, s-a

constatat că temeiurile care au stat la baza arestării preventive a

inculpaților nu s-au schimbat, ci subzistă în continuare, iar în favoarea

acestora nu au intervenit elemente de fapt și de drept care să justifice

judecarea lor în stare de libertate.

S-a argumentat că este de netăgăduit dreptul

și posibilitatea fiecărui inculpat de a solicita liberarea provizorie sub

control judiciar pe tot parcursul procesului penal, în baza dispozițiilor art. 5 C. proc. pen. și art. 5 paragraf 3 din C.E.D.O., însă aprecierea temeiniciei unei astfel de cereri

constituie o facultate a organului judiciar prin raportarea la dispozițiile art.

136 alin. (8) C. proc. pen., ceea ce rezultă din dispozițiile exprese ale art. 160

și următoarele C. proc. pen., dar garantarea dreptului legal al inculpaților de

a formula o atare cerere nu echivalează automat cu însăși admiterea cererii în

orice condiții, instanța trebuind să analizeze și oportunitatea unei astfel de

cereri prin raportare la dispozițiile art. 136 alin. (2) și alin. (8) C. proc.

pen., având posibilitatea de a admite sau de a respinge motivat cererea, atunci

când aceasta nu servește scopului recunoscut de legea procesual penală.

Dispozițiile legale care reglementează

instituția liberării provizorii sub control judiciar nu cuprind nici o referire

explicită la un impediment care să facă inaplicabilă această instituție în

condițiile menținerii împrejurărilor legale care permit arestarea preventivă,

astfel că, în absența unor criterii legale care să stea la baza aprecierii

organului judiciar asupra temeiniciei cererii de liberare provizorie sub

control judiciar, instanța trebuie să se raporteze, atât la elementele care țin

de circumstanțele concrete ale cauzei, cât și la datele care circumstanțiază

persoana inculpatului.

Faptele pentru care sunt cercetați inculpații

sunt grave și se încadrează în categoria infracțiunilor de corupție, iar

calitatea acestora la momentul săvârșirii lor implica o reacție adecvată din

partea autorităților statului, pericolul concret pentru ordinea publică manifestându-se

prin stările de insecuritate și de neîncredere în înfăptuirea actului de

justiție.

S-a apreciat că raportat la natura și

pericolul social al faptelor pentru care inculpații sunt cercetați, la

complexitatea cauzei, la necesitatea administrării unor probatorii ample,

privarea de libertate a inculpaților se impune a fi menținută, în vederea

asigurării unei bune desfășurări a procesului penal cu atât mai mult cu cât în

cauză nu au fost relevate elemente noi intervenite ulterior luării și

prelungirii măsurii arestării preventive a inculpaților, de natură a justifica

luarea față de aceștia a unei măsuri preventive restrictive de drepturi,

pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea în

libertate a inculpaților trebuind apreciat în sens larg, prin prisma naturii

infracțiunilor pentru care inculpații sunt cercetați și pornind de la regulile

de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudența C.E.D.O.

Privarea de libertate este o măsură gravă,

iar menținerea acesteia nu se justifică decât atunci când alte măsuri mai puțin

severe au fost luate în considerare și apreciate ca fiind insuficiente pentru

protejarea interesului public care ar impune detenția preventivă, detenția

provizorie putând să fie menținută atunci când instanța constată insuficiența

controlului judiciar cu respectarea pe toată durata procesului, a principiului

proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei, respectiv

persoana făptuitorului.

Din datele existente la dosar s-a reținut că

inculpații, anterior comiterii faptelor pentru care sunt cercetați, au avut o

comportate bună și și-au exercitat în bune condiții atribuțiile de serviciu,

însă calitățile lor de general de brigadă (în cazul inculpatului I.M.) și

respectiv de maior (în cazul inculpatului O.C.I.) în cadrul M.Ap.N., implică o

reacție adecvată din partea autorităților statului, față de comiterea unor

fapte de corupție reținute în sarcina inculpaților în această fază a procesului

penal.

S-a concluzionat că aceste aspecte nu sunt

suficiente pentru a ajunge la concluzia că acordarea beneficiului liberării

provizorii sub control judiciar ar satisface scopul pentru care s-a luat măsura

arestării preventive, respectiv buna desfășurare a procesului penal și

protejarea valorilor specifice noțiunii de ordine publică, neexistând până la

acel moment suficiente elemente cu caracter probator, potrivit cărora să se

constate că liberarea provizorie sub control judiciar este o măsură adecvată

scopului pentru care a fost luată față de inculpați măsura arestării

preventive, comportarea corespunzătoare în societate și exercitarea în bune

condiții a atribuțiilor de serviciu, obținerea de distincții și diplome pe

parcursul desfășurării activității profesionale neputând constitui în mod

exclusiv temei pentru admiterea cererilor de liberare provizorie sub control

judiciar, ancheta aflându-se într-o fază incipientă, iar detenția permițând

desfășurarea ei normală, existând riscul ca inculpații,lăsați în libertate,să

exercite influențe asupra celorlalte părți și a martorilor.

Astfel, în baza dispozițiilor art. 160

8

alin. (6) C. proc. pen., au fost respinse cererile de liberare provizorie sub

control judiciar formulate de inculpații O.C.I. și I.M..

Împotriva acestei încheieri, în termen legal

au declarat recurs, inculpații, criticând-o, astfel după cum rezultă din

cuprinsul concluziilor apărătorului ales, expuse în partea introductivă a

prezentei decizii, pentru netemeinicie,lipsa caracterului grav al faptelor

reținute în sarcina inculpaților, nedovedirea existenței unor temeiuri

suficiente care să justifice privarea de libertate, existența posibilității cercetării

inculpaților în stare de libertate.

Analizând cauza prin

prisma criticilor formulate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art.

385

6

alin. (3) C. proc. pen., se constată că recursurile sunt

nefondate și vor fi respinse, pentru considerentele ce urmează.

Astfel, după cum

rezultă din analiza dispozițiilor art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen.,

scopul măsurilor preventive îl constituie asigurarea bunei desfășurări a

procesului penal sau împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de

la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei, aceste

scopuri putând fi atinse și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau

pe cauțiune.

În același sens sunt

și dispozițiile art. 5 paragraf 3 din Convenția Europeană pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale care prevăd că persoana

arestată sau reținută beneficiază, între altele, de dreptul de a putea fi

eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei

garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Referitor la

reglementările interne în materie se constată că art. 160

2

alin. (1)

și (2) C. proc. pen. prevede condițiile concrete în care aceasta poate fi

acordată.

Rezultă, așadar, că

liberarea provizorie sub control judiciar reprezintă o măsură preventivă,

neprivativă de libertate, a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanței

(art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen.) și care presupune îndeplinirea

unor condiții, expres reglementate, privind cuantumul pedepsei închisorii

prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă, forma de vinovăție cu care

aceasta a fost săvârșită și inexistența datelor din care să rezulte necesitatea

de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni, sau

că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor

părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau

prin alte asemenea fapte. De asemenea, o condiție ce rezultă implicit din

reglementarea normativă precizată o constituie preexistența măsurii arestării

luate față de învinuit sau inculpat.

Raportând considerațiile teoretice anterior

expuse speței de față se constată că

din probele dosarului rezultă indicii

temeinice în sensul că în primăvara anului 2009 recurentul inculpat I.M. a

inițiat o asociere de mai multe persoane, în vederea favorizării, contra unor

sume de bani, a anumitor candidați la concursurile organizate în vederea

recrutării în structurile Ministerului Apărării Naționale.

Cu privire la recurentul inculpat O.C.I., se

constată că din probele administrate au rezultat indicii ce creează

presupunerea rezonabilă că a racolat, prin intermediari, persoane care urmau a

candida la concursurile de subofițeri, maiștri militari sau ofițeri, persoane

de la care a pretins și primit importante sume de bani, promițându-le că îi va

ajuta să fie declarați admiși la examen, prin distribuirea grilelor de răspuns,

anterior desfășurării concursului susținând în discuțiile purtate că sumele de

bani vor ajunge la membrii comisiilor de examinare. Pentru a încerca să

influențeze pe membrii comisiilor de examinare în scopul obținerii grilelor de

răspuns inculpatul a înaintat, prin intermediar, o listă cu numele candidaților

favorizați superiorului său (inculpatul B.V.) pentru ca acesta să o predea

învinuitului D.V., care organiza respectivele concursuri; în acest mod au fost

falsificate o serie de lucrări, candidații fiind declarați admiși (iar cei ce

aveau note de trecere, respinși, deoarece locurile lor fuseseră ocupate de cei

declarați în mod fraudulos admiși).

Se reține, de asemenea, că față de cei doi

inculpați luarea măsurii arestării s-a întemeiat pe dispozițiile art. 148 lit. f)

C. proc. pen., avându-se în vedere natura și gravitatea faptelor despre care

există indicii că au fost comise, modalitatea de săvârșire a acestora și

calitatea inculpaților.

Raportând starea de fapt anterior prezentată

dispozițiilor art. 136 C. proc. pen. și cererilor de liberare provizorie sub

control judiciar formulate de către inculpați se constată că prima instanță a

pronunțat o soluție legală, temeinică și riguros motivată,

dând o corectă

interpretare și aplicare prevederilor legale ce reglementează instituția

juridică a liberării provizorii sub control judiciar și a măsurilor preventive,

în general, astfel că

se

impune menținerea acesteia.

Se reține, astfel, că nu numai la luarea unei

măsuri preventive, ci și la aprecierea temeiniciei oricărei cereri care vizează

punerea în libertate, trebuie analizată, chiar și în cazul în care textul

prevăzut pentru o anumită instituție nu menționează expres, condiția

referitoare la pericolul public pe care l-ar prezenta inculpatul dacă ar fi pus

în libertate.

Noțiunea anterior menționată nu se confundă

cu pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunii, dar aceasta nu

înseamnă că în aprecierea pericolului concret pentru ordinea publică, trebuie

făcută abstracție de gravitatea faptelor. Sub acest aspect existența

pericolului public poate rezulta, între altele, și din însuși pericolul social

al infracțiunilor de care este învinuit inculpatul, de reacția publică la

comiterea unor astfel de infracțiuni, de posibilitatea săvârșirii, unor fapte

asemănătoare în lipsa unei reacții ferme față de cei bănuiți ca autori ai unor

astfel de fapte.

Prin urmare, la stabilirea pericolului

pentru ordinea publică nu se pot avea în vedere numai date legate de persoana

inculpatului, ci și date referitoare la fapte, nu de puține ori, acestea din

urmă, fiind de natură a crea în opinia publică un sentiment de insecuritate,

percepția că justiția nu acționează în mod eficient împotriva

infracționalității.

Împrejurarea că persoana unui inculpat este

favorabil caracterizată nu constituie un element care în mod autonom și

exclusiv să conducă la admiterea unei cereri de liberare, deoarece, trebuie să

se analizeze, cel puțin în egală măsură, aspecte precum natura activității

infracționale pretins a fi fost desfășurată și, luat în considerare interesul

public ce trebuie protejat cu prioritate, a decide altfel, echivalând cu

ignorarea dispozițiilor legale referitoare la scopul măsurilor preventive.

În cauza dedusă judecății probele

administrate până la acest moment procesual sunt apte a convinge un observator

obiectiv că recurenții inculpați, alături și de alte persoane, folosindu-se de

poziția avută în ierarhia militară, de funcțiile deținute și în exercitarea

acestora, au contribuit la desfășurarea nelegală a unor concursuri, conducând

la o afectare gravă a percepției opiniei publice asupra modului în care sunt

promovate cadrele militare, creând un sentiment de insecuritate cu privire la

valorile etice, morale și profesionale ce conturează profilul militarului

român.

Astfel, detenția

provizorie a inculpaților apare ca fiind legitimă și necesară ocrotirii unui

interes general al societății, care primează, în raport cu interesul privat al

inculpaților de a fi liberați provizoriu sub control judiciar, nu a depășit un

termen rezonabil în accepțiunea legislației naționale, dar și din perspectiva

Convenției Europene a Drepturilor Omului, iar controlul judiciar ar fi

insuficient pentru asigurarea scopului procesului penal, aflat într-o fază

incipientă, având în vedere complexitatea cauzei, numărul participanților și al

actelor materiale, necesitatea administrării unui amplu probatoriu și desfășurarea

în condiții normale a procesului penal.

Din coroborarea

elementelor privind gravitatea faptelor despre care există indicii că au fost

comise de către inculpați rezultă că lăsarea acestora în libertate constituie

un pericol concret pentru ordinea publică, liberarea provizorie, la acest

moment al derulării urmăririi penale neputând conduce la realizarea scopurilor

măsurilor preventive, de asigurare a bunei desfășurări a procesului penal.

Dreptul părții aflată

în stare de detenție provizorie și vocația acesteia de a fi pusă în libertate

în cursul procesului penal nu creează în sarcina instanței o obligație de a

dispune o atare măsură în detrimentul dezideratului asigurării bunei

desfășurări a procesului penal și a ocrotirii interesului public astfel că, după

cum s-a argumentat și în cele ce preced, aprecierea primei instanțe cu privire

la netemeinicia cererilor inculpaților, prin raportare la cazul concret, este

justă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reține că legitimitatea

menținerii în detenție provizorie a unei persoane impune realizarea unei

analize în concret a cauzei dedusă judecății și constatarea existenței de

indicii concrete care impun luarea în considerare a unui interes public ce se

impune a fi protejat precumpănitor, față de regula respectării libertății

individuale (V.T. vs. Spania, P. vs. Italia).

Criticile invocate în

recurs sunt nefondate și vor fi respinse.

Aspectele privind

existența unor probe suficiente de vinovăție nu pot fi primite și, totodată,

exced prezentei cauze având în vedere obiectul acesteia și stadiul procesual

actual; în acest sens este și jurisprudența instanței europene, care a reținut

că pentru justificarea arestării nu se poate pretinde a se dovedi și stabili

realitatea și natura infracțiunilor pretins comise, acesta fiind scopul

urmăririi penale, detenția permițând desfășurarea normală a acesteia (cauza C. vs.

Turcia).

Susținerile apărării

referitoare la lipsa de gravitate a faptelor sunt neîntemeiate, aceasta

rezultând din indiciile și probele existente care creează presupunerea

rezonabilă a comiterii faptelor, natura acestora, modalitatea săvârșirii lor,

numărul actelor materiale și calitatea în care faptele au fost comise, apte a

crea în rândul opiniei publice a percepției că în cadrul armatei sunt promovate

persoane în mod nelegal și în baza unor alte criterii decât cele strict

profesionale.

Așa fiind se constată

că încheierea atacată este legală și temeinică, motivele de recurs invocate

fiind nefondate și, de asemenea că nu există cazuri de casare a căror reținere

din oficiu să determine desființarea încheierii recurate.

Pentru considerentele

ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen. raportat la art. 160

9

C. proc. pen., recursurile

declarate de către inculpați vor fi respinse, ca nefondate.

Potrivit art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., recurenții inculpați vor fi obligați la plata cheltuielilor

judiciare

către

stat

,

onorariile apărătorilor din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales,

urmând a fi avansate din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de inculpații O.C.I. și I.M. împotriva Încheierii

nr. 160 din 28 ianuarie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 648/1/2011.

Obligă recurenții

inculpați la plata sumei de 400 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care sumele de 25 RON, reprezentând onorariile apărătorilor

desemnați din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se vor avansa din

fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 8 februarie 2011.