ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2813/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2813/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față:

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 704 din 28

septembrie 2010 Tribunalul Bihor a respins acțiunea formulată de reclamanta SC T.P.

SRL în contra pârâtei SC C.S.M. SA având ca obiect pretenții, ca neîntemeiată.

Judecătorul fondului a reținut că

reclamanta, prin acțiunea formulată a solicitat obligarea societății pârâte la

plata contravalorii bijuteriilor sustrase în noaptea de 12/13 septembrie 2009

din magazinul al cărui spațiu l-a închiriat de la societatea pârâtă prin

contractul nr. 374 din 11 iulie 2007, dată fiind nerespectarea de către această

pârâtă a obligației de pază și protecție a bunurilor locatarei în afara

programului de lucru al magazinului.

În pronunțarea soluției,

judecătorul fondului a făcut aplicarea prevederilor contractuale din art. 4.1.

coroborate cu art. 7.5 constatând că reclamanta în calitate de proprietar nu a

luat minime diligențe pentru a asigura paza și protecția bijuteriilor după

închiderea programului de lucru, obligația de pază a acestor valori revenind în

exclusivitate reclamantei.

A mai reținut instanța de fond ca

fiind fără relevanță în cauza de față faptul anulării procesului verbal de

contravenție prin sentința civilă nr. 7651/2010 al Judecătoriei Oradea și

exonerarea reclamantei de executarea sancțiunii contravenționale.

În contra sentinței, reclamanta a

declarat apel în a cărui motivare a invocat nelegalitatea și netemeinicia

acesteia, ca urmare a greșitei interpretări a clauzelor contractuale și

greșitei aprecieri a probelor administrate.

Curtea de Apel Oradea, secția

comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr. 24/A din 8 martie

2011 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă, înlăturând criticile

acesteia cu privire la greșita interpretare a clauzelor contractuale și a

probelor administrate precum și cu privire la legislația specială la care a

făcut referire.

Astfel, prin decizia sa, instanța

de apel a reținut că sentința judecătoriei de anulare a procesului verbal de

contravenție nu are autoritate de lucru judecat în cauza de față, pârâta

intimată neavând calitatea de parte în respectivul proces iar cu privire la

caracterul abuziv al clauzei contractuale conținută de art. 7.5 din contract, a

constatat că Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele

încheiate între comercianți și consumatori se aplică, conform art. 2 alin. (1),

numai persoanelor fizice și grupurilor de persoane fizice constituite în

asociații, nu și societăților comerciale, în speță reclamantei.

Cu referire la obligația

locatoarei de pază și protecție a bunurilor din magazin în afara programului de

lucru, instanța de apel a constatat că, în prezența interdicției de păstrare a

banilor și valorilor în raioane pe durata cât magazinul este închis, nu poate

fi angajată răspunderea locatorului sub acest aspect.

Reclamanta a declarat recurs

împotriva deciziei menționate pentru motivele de recurs prevăzute de art. 304

pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., pe care le dezvoltă într-o abordare globală, iar

nu distinctă, sub aspectul criticilor care urmează:

- greșita

interpretare a stipulației art. 4.1 alin. (4) din contract prin modificarea

nepermisă a stipulației contractuale de sub art. 7.5 și înlocuirea deliberată a

cuvântului „bani” cu „bunuri”, furtul constând nu din sume de bani sau alte

valori ci din bunuri în materialitatea lor iar prin art. 4.1. coroborat cu art.

4 alin. (2) din contract locatorul s-a obligat să asigure paza bunurilor

proprietatea locatarului;

- ignorarea de către

instanța de apel a celor stabilite prin considerentele sentinței nr. 7651/2010

pronunțată de Judecătoria Oradea la 23 iunie 2010, devenită irevocabilă la data

de 15 noiembrie 2010, prin confuzia între principiul relativității efectelor

hotărârii judecătorești și principiul opozabilității acelorași efecte cât timp

nu s-a făcut dovada altei realități;

- greșita aplicare de

către judecătorii apelului a prevederilor Legii nr. 193/2000 care constituie o

reglementare specială pentru clauzele abuzive între comercianți și consumatori

și neabordarea clauzei abuzive din perspectiva posibilității existenței ei în

orice contract civil sau comercial, când, fără a fi negociată, partea care este

mai puternică economic o impune, cum ar fi în cadrul contractelor de adeziune;

- aprecierea greșită

și părtinitoare în ce privește declarația martorei B.R.S. prin înlăturarea ei

cu motivarea că nu este susținută de alte probe;

- neanalizarea

motivului de apel constând în tripla culpă gravă a locatorului: instalarea unei

schele pe peretele exterior, neluarea normelor corespunzătoare de către pârâtă

în urma avertizării ei că sistemul de supraveghere era nefuncțional în data

furtului, neinstalarea unei prize în interiorul magazinului care să permită

montarea unui sistem de supraveghere proprie.

Recursul nu este

fondat.

1.Aspecte prealabile

examinării pe fond.

Acțiunea cu care

reclamanta - recurentă a investit instanța de judecată este o acțiune în

răspundere contractuală, constând în despăgubirea acesteia pentru un prejudiciu

cauzat de nerespectarea de către pârâtă a obligațiilor de pază pe care și le-a

asumat prin contractul de închiriere pe care părțile l-au încheiat în data de

11 iulie 2007.

Criticile pe care

recurenta le-a formulat se încadrează în motivele de recurs prevăzute de art. 304

pct. 8 și 9 C. proc. civ. constând în interpretarea clauzelor 4.1; 4.4.

raportat la 7.5 din contractul pe care părțile le-au încheiat, greșita aplicare

a Legii nr. 193/2000 și incidența art. 1200 alin. (4) C. civ.

Cât privește motivul

de recurs reglementat de art. 304.7 C. proc. civ., se observă că acesta a fost

formal invocat nefiind susținut în ipotezele sale legale prin dezvoltarea în

fapt a criticilor formulate.

Mai este de observat

că ultima critică formulată sub pct. 2.8 din recurs, prin care se invocă

nepronunțarea asupra unui motiv de apel constând în tripla culpă gravă a

locatorului, este fără suport în realitatea dosarului, nici prin motivele de

apel și nici prin completarea acestora, reclamanta neinvocând o atare critică,

împrejurarea ca atare fiind expusă în preambulul apelului, la pct. 1:

Circumstanțele cauzei, motivele de apel fiind expuse la pct. 2. Pe de o parte.

Pe de altă parte, conținutul criticii din recurs dezvoltă o situație de fapt

care excede controlului de legalitate la care este limitată examinarea

instanței de recurs prin art. 304 C. proc. civ. partea introductivă. Pentru

acest ultim considerent nu va fi luată în examinare nici critica de la pct. 2.7

din recurs cu privire la aprecierea depoziției martorei B.R.

2.Cu privire la motivul de nelegalitate reglementat de art. 304

pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit

art. 304 pct. 8 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere „când instanța

interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”.

Recurenta critică decizia atacată

susținând greșita interpretare a contractului de închiriere pe care părțile

l-au încheiat sub aspectul clauzelor art. 4.1 – 4.4. coroborate cu art. 7.5.,

în sensul că acestea stabileau în sarcina locatorului obligația de pază a

bunurilor din magazinul de bijuterii în afara programului de lucru, instanța de

apel operând o confuzie deliberată între termenii de bani și bunuri.

Or,

se constată că instanțele nu au schimbat nici natura nici înțelesul vădit și

neîndoielnic al clauzelor în speță având în vedere și regimul juridic pe care

codul civil îl rezervă contractului de locațiune a unui imobil, iar redactarea

cuvântului bunuri în loc de bani este irelevantă juridic în speța de față

pentru argumentele care urmează.

Prin clauza 4.1. liniuța a 2-a locatorul

și-a asumat o obligație în contextul contractului de închiriere pe care părțile

l-au încheiat și anume „ paza și protecția bunurilor (mai puțin sumele de

bani/alte valori lăsate în casieria raionului ) proprietate a locatarului în

afara programului de lucru al magazinului”. Însă „Locatorul nu își asumă

răspunderea cu privire la eventualele pierderi pe care locatarul le suferă din

orice tip de împrejurări (furt distrugeri, tâlhării, inundații, căderi de

corpuri etc.)”; Această clauză transpune de fapt dispoziția legală a art. 1426 C.

civ. conform căreia locatorul nu răspunde pentru tulburarea de fapt a

folosinței ci numai pentru tulburarea de drept: „Locatorul nu este răspunzător

către locatar de tulburarea cauzată lui prin fapta unei a treia persoane, care

persoană nu-și sprijină acest fapt pe un drept asupra lucrului închiriat sau

arendat, locatarul are însă facultatea de a reclama în contră-le în numele său

personal”.

Această limitare legală și

contractuală este reluată și concretizată prin clauza art. 7.5 din contract:

„Se interzice păstrarea oricăror bani/valori în raioane pe durata cât magazinul

este închis (21

oo

– 8

00

), locatorul neasumându-și nicio

responsabilitate pentru nerespectarea acestei interdicții”.

Obiectul locațiunii l-a format închirierea

unui spațiu destinat producției, reparațiilor și comercializării bijuteriilor,

prejudiciul reclamat constând c/v unei cantități de bijuterii furate.

Potrivit art. 7.2 din contract: „Prezentul

contract se completează cu prevederile legale în vigoare la data semnării lui”.

Bunurile care au fost furate din

magazin în afara programului de lucru au fost bijuterii din aur or, conform

art. 25 din Legea nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor

și protecția persoanelor, modificată, metalele și pietrele prețioase se

circumscriu sintagmei de „bunuri și valori cu caracter special pentru a căror

pază și transport se instituie obligații specifice, conform art. 28 din lege în

sarcina conducătorilor unităților care le dețin”.

Din această perspectivă, art. 7.5

din contractul încheiat de părți, prin interdicția păstrării de valori în

raioanele magazinului cât timp magazinul este închis, a avut în vedere

bijuteriile din aur a căror producere, reparație, comercializare constituiau

activități comerciale convenite a fi desfășurate în spațiul închiriat (art. 2.2)

care în sensul legii speciale menționate se constituie în valori cu caracter

special, iar nu numai bani sau alte instrumente de plată care se circumscriu

noțiunii de valori în accepțiune comună iar nu specială, cum greșit susține

recurenta, și care, oricum, nu se păstrau în raioane, ci conform art. 4 alin. (1)

(liniuța 4) în casieria raionului.

Obligația de pază a valorilor cu

caracter special, în speță a bijuteriilor din aur, are nu numai o reglementare

convențională dar și una legală, legea specială menționată instituind în

sarcina conducătorilor unităților care le dețin, respectiv în sarcina locatarei

– recurentă în cauza de față, obligații specifice de pază (art. 25 din Legea

nr. 333/2003).

Prin urmare, critica

interpretării actului juridic dedus judecății întemeiată pe dispozițiile art.

304.8 C. proc. civ. nu poate fi primită.

nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Clauza art. 7.5 din contract, mai

sus citată, este clară și categorică, fără a fi însă o clauză abuzivă, nici din

perspectiva Legii nr.193/2000, a cărui greșită aplicare o critică recurenta, și

nici din perspectiva abordării teoretice și doctrinare avansată de recurentă.

Aceasta deoarece, contractul pe care părțile l-au încheiat nu se înscrie în

ipoteza legii menționate, clar delimitată prin art. 2 alin. (1), la care în mod

corect s-a raportat instanța de apel întrucât reprezintă dreptul comun în

materie, și nici în categoria pe care recurenta o menționează, a contractelor

de adeziune, care ar prezuma un dezechilibru voluțional la încheierea lor sau a

celor dictate economic, părțile în speță încheind un contract de închiriere,

numit, cu un regim juridic reglementat legal, care s-a fundament poziția de

egalitate a părților la încheierea lui, cu clauze negociate iar nu impuse de

una dintre părți despre care la modul teoretic s-ar putea presupune că are o

poziție dominantă din punct de vedere economic.

Nici critica cu privire la ignorarea

sentinței judecătoriei prin care a fost anulat procesul verbal de contravenție

și exonerată reprezentanta reclamantei de răspunderea contravențională, sub

aspectul opozabilității ei, nu poate fi primită. Cum lesne se poate observa

răspunderea contractuală cu care reclamanta a investit instanța are un regim

juridic diferit de răspunderea contravențională care este o răspundere

administrativă întemeiată pe alte principii, spre deosebire de răspunderea

contractuală care are la bază egalitatea juridică a părților la încheierea unui

act juridic, în speță a contractului de închiriere, ale cărui clauze sub

aspectul executării și interpretării lor nu pot fi dezbătute judiciar decât

între părțile contractante de către instanța comercială/ civilă. Această

dezbatere judiciară s-a realizat prin litigiul de față, cu respectarea

principiilor care guvernează procesul civil, în speță al contradictorialității,

în care, prin hotărârile pronunțate s-a ajuns la o constatare specifică, care

își produce efectele în acest context procedural, după cum efectele sentinței

instanței de contencios administrativ devin opozabile în contextul procedural

în care aceasta a fost pronunțată, din perspectiva opozabilității efectelor

hotărârile aduse în discuție ca acte jurisdicționale aflate sub incidența art.

1200 alin. (4) C. civ., iar nu ca probe constând în înscrisuri autentice aflate

sub incidența art. 1173 C. civ., nefiind comparabile.

Critica recurentei relativă la

hotărârea instanței de contencios administrativ în sensul că instanța de apel

prin decizia recurată și-a axat motivarea pe inexistența puterii de lucru

judecat a celor două hotărâri, operând o confuzie între principiul

relativității efectelor hotărârii judecătorești care presupune obligativitatea

acestora și autoritatea de lucru judecat și principiul opozabilității acelorași

efecte, care se manifestă în relația cu terții, este și gratuită.

Prin apelul motivat la pct. 2.2

lit. b), reclamanta a criticat sentința apelată pentru că „ aduce atingere

autorității de lucru judecat a sentinței menționate” , respectiv sentinței

instanței de contencios administrativ, devenită irevocabilă prin care „au fost

dezlegate tocmai aceste aspecte litigioase referitoare la raporturile

contractuale dintre părți”, iar instanța de apel, cu respectarea art. 295 alin.

(1) C. proc. civ. și a principiului

tantum devolutum, quantum apellatum

,

a procedat la examinarea legalității sentinței apelate prin prisma criticii așa

cum ea a fost expusă în motivele de apel.

preced, Înalta Curte va respinge recursul declarat ca nefondat, în raport de

motivele reglementate de art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

În baza art. 274 C.

proc. civ. va fi obligată recurenta la plata sumei de 7440 lei cheltuieli de

judecată către intimată, ca parte căzută în pretenții.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de recurenta - reclamantă SC T.P. SRL ORADEA împotriva deciziei nr. 24/AC/2011

din 8 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta să

plătească intimatei – pârâte 7440 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 septembrie 2011.