ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2813/2011

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 704 din 28 septembrie 2010 Tribunalul Bihor a respins acțiunea formulată de reclamanta SC T.P. SRL în contra pârâtei SC C.S.M. SA având ca obiect pretenții, ca neîntemeiată. Judecătorul fondului a reținut că reclamanta, prin acțiunea formulată a solicitat obligarea societății pârâte la plata contravalorii bijuteriilor sustrase în noaptea de 12/13 septembrie 2009 din magazinul al cărui spațiu l-a închiriat de la societatea pârâtă prin contractul nr. 374 din 11 iulie 2007, dată fiind nerespectarea de către această pârâtă a obligației de pază și protecție a bunurilor locatarei în afara programului de lucru al magazinului.

În pronunțarea soluției, judecătorul fondului a făcut aplicarea prevederilor contractuale din art. 4.1. coroborate cu art. 7.5 constatând că reclamanta în calitate de proprietar nu a luat minime diligențe pentru a asigura paza și protecția bijuteriilor după închiderea programului de lucru, obligația de pază a acestor valori revenind în exclusivitate reclamantei. A mai reținut instanța de fond ca fiind fără relevanță în cauza de față faptul anulării procesului verbal de contravenție prin sentința civilă nr. 7651/2010 al Judecătoriei Oradea și exonerarea reclamantei de executarea sancțiunii contravenționale. În contra sentinței, reclamanta a declarat apel în a cărui motivare a invocat nelegalitatea și netemeinicia acesteia, ca urmare a greșitei interpretări a clauzelor contractuale și greșitei aprecieri a probelor administrate.

Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr. 24/A din 8 martie 2011 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă, înlăturând criticile acesteia cu privire la greșita interpretare a clauzelor contractuale și a probelor administrate precum și cu privire la legislația specială la care a făcut referire.

Astfel, prin decizia sa, instanța de apel a reținut că sentința judecătoriei de anulare a procesului verbal de contravenție nu are autoritate de lucru judecat în cauza de față, pârâta intimată neavând calitatea de parte în respectivul proces iar cu privire la caracterul abuziv al clauzei contractuale conținută de art. 7.5 din contract, a constatat că Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori se aplică, conform art. 2 alin. (1), numai persoanelor fizice și grupurilor de persoane fizice constituite în asociații, nu și societăților comerciale, în speță reclamantei. Cu referire la obligația locatoarei de pază și protecție a bunurilor din magazin în afara programului de lucru, instanța de apel a constatat că, în prezența interdicției de păstrare a banilor și valorilor în raioane pe durata cât magazinul este închis, nu poate fi angajată răspunderea locatorului sub acest aspect.

Reclamanta a declarat recurs împotriva deciziei menționate pentru motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., pe care le dezvoltă într-o abordare globală, iar nu distinctă, sub aspectul criticilor care urmează: - greșita interpretare a stipulației art. 4.1 alin. (4) din contract prin modificarea nepermisă a stipulației contractuale de sub art. 7.5 și înlocuirea deliberată a cuvântului „bani” cu „bunuri”, furtul constând nu din sume de bani sau alte valori ci din bunuri în materialitatea lor iar prin art. 4.1.

coroborat cu art. 4 alin. (2) din contract locatorul s-a obligat să asigure paza bunurilor proprietatea locatarului; - ignorarea de către instanța de apel a celor stabilite prin considerentele sentinței nr. 7651/2010 pronunțată de Judecătoria Oradea la 23 iunie 2010, devenită irevocabilă la data de 15 noiembrie 2010, prin confuzia între principiul relativității efectelor hotărârii judecătorești și principiul opozabilității acelorași efecte cât timp nu s-a făcut dovada altei realități; - greșita aplicare de către judecătorii apelului a prevederilor Legii nr. 193/2000 care constituie o reglementare specială pentru clauzele abuzive între comercianți și consumatori și neabordarea clauzei abuzive din perspectiva posibilității existenței ei în orice contract civil sau comercial, când, fără a fi negociată, partea care este mai puternică economic o impune, cum ar fi în cadrul contractelor de adeziune; - aprecierea greșită și părtinitoare în ce privește declarația martorei B.R.S.

prin înlăturarea ei cu motivarea că nu este susținută de alte probe; - neanalizarea motivului de apel constând în tripla culpă gravă a locatorului: instalarea unei schele pe peretele exterior, neluarea normelor corespunzătoare de către pârâtă în urma avertizării ei că sistemul de supraveghere era nefuncțional în data furtului, neinstalarea unei prize în interiorul magazinului care să permită montarea unui sistem de supraveghere proprie. Recursul nu este fondat. 1.Aspecte prealabile examinării pe fond. Acțiunea cu care reclamanta - recurentă a investit instanța de judecată este o acțiune în răspundere contractuală, constând în despăgubirea acesteia pentru un prejudiciu cauzat de nerespectarea de către pârâtă a obligațiilor de pază pe care și le-a asumat prin contractul de închiriere pe care părțile l-au încheiat în data de 11 iulie 2007. Criticile pe care recurenta le-a formulat se încadrează în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. constând în interpretarea clauzelor 4.1; 4.4. raportat la 7.5 din contractul pe care părțile le-au încheiat, greșita aplicare a Legii nr. 193/2000 și incidența art. 1200 alin. (4) C. civ. Cât privește motivul de recurs reglementat de art. 304.7 C. proc. civ., se observă că acesta a fost formal invocat nefiind susținut în ipotezele sale legale prin dezvoltarea în fapt a criticilor formulate. Mai este de observat că ultima critică formulată sub pct. 2.8 din recurs, prin care se invocă nepronunțarea asupra unui motiv de apel constând în tripla culpă gravă a locatorului, este fără suport în realitatea dosarului, nici prin motivele de apel și nici prin completarea acestora, reclamanta neinvocând o atare critică, împrejurarea ca atare fiind expusă în preambulul apelului, la pct. 1: Circumstanțele cauzei, motivele de apel fiind expuse la pct. 2. Pe de o parte.

Pe de altă parte, conținutul criticii din recurs dezvoltă o situație de fapt care excede controlului de legalitate la care este limitată examinarea instanței de recurs prin art. 304 C. proc. civ. partea introductivă. Pentru acest ultim considerent nu va fi luată în examinare nici critica de la pct. 2.7 din recurs cu privire la aprecierea depoziției martorei B.R. 2.Cu privire la motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere „când instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”. Recurenta critică decizia atacată susținând greșita interpretare a contractului de închiriere pe care părțile l-au încheiat sub aspectul clauzelor art. 4.1 – 4.4.

coroborate cu art. 7.5., în sensul că acestea stabileau în sarcina locatorului obligația de pază a bunurilor din magazinul de bijuterii în afara programului de lucru, instanța de apel operând o confuzie deliberată între termenii de bani și bunuri. Or, se constată că instanțele nu au schimbat nici natura nici înțelesul vădit și neîndoielnic al clauzelor în speță având în vedere și regimul juridic pe care codul civil îl rezervă contractului de locațiune a unui imobil, iar redactarea cuvântului bunuri în loc de bani este irelevantă juridic în speța de față pentru argumentele care urmează. Prin clauza 4.1. liniuța a 2-a locatorul și-a asumat o obligație în contextul contractului de închiriere pe care părțile l-au încheiat și anume „ paza și protecția bunurilor (mai puțin sumele de bani/alte valori lăsate în casieria raionului ) proprietate a locatarului în afara programului de lucru al magazinului”.

Însă „Locatorul nu își asumă răspunderea cu privire la eventualele pierderi pe care locatarul le suferă din orice tip de împrejurări (furt distrugeri, tâlhării, inundații, căderi de corpuri etc.)”; Această clauză transpune de fapt dispoziția legală a art. 1426 C. civ. conform căreia locatorul nu răspunde pentru tulburarea de fapt a folosinței ci numai pentru tulburarea de drept: „Locatorul nu este răspunzător către locatar de tulburarea cauzată lui prin fapta unei a treia persoane, care persoană nu-și sprijină acest fapt pe un drept asupra lucrului închiriat sau arendat, locatarul are însă facultatea de a reclama în contră-le în numele său personal”. Această limitare legală și contractuală este reluată și concretizată prin clauza art. 7.5 din contract: „Se interzice păstrarea oricăror bani/valori în raioane pe durata cât magazinul este închis (21 oo – 8 00 ), locatorul neasumându-și nicio responsabilitate pentru nerespectarea acestei interdicții”.

Obiectul locațiunii l-a format închirierea unui spațiu destinat producției, reparațiilor și comercializării bijuteriilor, prejudiciul reclamat constând c/v unei cantități de bijuterii furate. Potrivit art. 7.2 din contract: „Prezentul contract se completează cu prevederile legale în vigoare la data semnării lui”. Bunurile care au fost furate din magazin în afara programului de lucru au fost bijuterii din aur or, conform art. 25 din Legea nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția persoanelor, modificată, metalele și pietrele prețioase se circumscriu sintagmei de „bunuri și valori cu caracter special pentru a căror pază și transport se instituie obligații specifice, conform art. 28 din lege în sarcina conducătorilor unităților care le dețin”.

Din această perspectivă, art. 7.5 din contractul încheiat de părți, prin interdicția păstrării de valori în raioanele magazinului cât timp magazinul este închis, a avut în vedere bijuteriile din aur a căror producere, reparație, comercializare constituiau activități comerciale convenite a fi desfășurate în spațiul închiriat (art. 2.2) care în sensul legii speciale menționate se constituie în valori cu caracter special, iar nu numai bani sau alte instrumente de plată care se circumscriu noțiunii de valori în accepțiune comună iar nu specială, cum greșit susține recurenta, și care, oricum, nu se păstrau în raioane, ci conform art. 4 alin. (1) (liniuța 4) în casieria raionului.

Obligația de pază a valorilor cu caracter special, în speță a bijuteriilor din aur, are nu numai o reglementare convențională dar și una legală, legea specială menționată instituind în sarcina conducătorilor unităților care le dețin, respectiv în sarcina locatarei – recurentă în cauza de față, obligații specifice de pază (art. 25 din Legea nr. 333/2003). Prin urmare, critica interpretării actului juridic dedus judecății întemeiată pe dispozițiile art. 304.8 C. proc. civ. nu poate fi primită. 3. Cu privire la motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Clauza art. 7.5 din contract, mai sus citată, este clară și categorică, fără a fi însă o clauză abuzivă, nici din perspectiva Legii nr.193/2000, a cărui greșită aplicare o critică recurenta, și nici din perspectiva abordării teoretice și doctrinare avansată de recurentă.

Aceasta deoarece, contractul pe care părțile l-au încheiat nu se înscrie în ipoteza legii menționate, clar delimitată prin art. 2 alin. (1), la care în mod corect s-a raportat instanța de apel întrucât reprezintă dreptul comun în materie, și nici în categoria pe care recurenta o menționează, a contractelor de adeziune, care ar prezuma un dezechilibru voluțional la încheierea lor sau a celor dictate economic, părțile în speță încheind un contract de închiriere, numit, cu un regim juridic reglementat legal, care s-a fundament poziția de egalitate a părților la încheierea lui, cu clauze negociate iar nu impuse de una dintre părți despre care la modul teoretic s-ar putea presupune că are o poziție dominantă din punct de vedere economic.

Nici critica cu privire la ignorarea sentinței judecătoriei prin care a fost anulat procesul verbal de contravenție și exonerată reprezentanta reclamantei de răspunderea contravențională, sub aspectul opozabilității ei, nu poate fi primită. Cum lesne se poate observa răspunderea contractuală cu care reclamanta a investit instanța are un regim juridic diferit de răspunderea contravențională care este o răspundere administrativă întemeiată pe alte principii, spre deosebire de răspunderea contractuală care are la bază egalitatea juridică a părților la încheierea unui act juridic, în speță a contractului de închiriere, ale cărui clauze sub aspectul executării și interpretării lor nu pot fi dezbătute judiciar decât între părțile contractante de către instanța comercială/ civilă.

Această dezbatere judiciară s-a realizat prin litigiul de față, cu respectarea principiilor care guvernează procesul civil, în speță al contradictorialității, în care, prin hotărârile pronunțate s-a ajuns la o constatare specifică, care își produce efectele în acest context procedural, după cum efectele sentinței instanței de contencios administrativ devin opozabile în contextul procedural în care aceasta a fost pronunțată, din perspectiva opozabilității efectelor hotărârile aduse în discuție ca acte jurisdicționale aflate sub incidența art. 1200 alin. (4) C. civ., iar nu ca probe constând în înscrisuri autentice aflate sub incidența art. 1173 C. civ., nefiind comparabile.

Critica recurentei relativă la hotărârea instanței de contencios administrativ în sensul că instanța de apel prin decizia recurată și-a axat motivarea pe inexistența puterii de lucru judecat a celor două hotărâri, operând o confuzie între principiul relativității efectelor hotărârii judecătorești care presupune obligativitatea acestora și autoritatea de lucru judecat și principiul opozabilității acelorași efecte, care se manifestă în relația cu terții, este și gratuită. Prin apelul motivat la pct. 2.2 lit. b), reclamanta a criticat sentința apelată pentru că „ aduce atingere autorității de lucru judecat a sentinței menționate” , respectiv sentinței instanței de contencios administrativ, devenită irevocabilă prin care „au fost dezlegate tocmai aceste aspecte litigioase referitoare la raporturile contractuale dintre părți”, iar instanța de apel, cu respectarea art. 295 alin. (1) C. proc.

civ. și a principiului tantum devolutum, quantum apellatum , a procedat la examinarea legalității sentinței apelate prin prisma criticii așa cum ea a fost expusă în motivele de apel. 4. Drept urmare, față de cele ce preced, Înalta Curte va respinge recursul declarat ca nefondat, în raport de motivele reglementate de art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ. În baza art. 274 C. proc. civ. va fi obligată recurenta la plata sumei de 7440 lei cheltuieli de judecată către intimată, ca parte căzută în pretenții. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă SC T.P. SRL ORADEA împotriva deciziei nr. 24/AC/2011 din 8 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta să plătească intimatei – pârâte 7440 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 septembrie 2011.