ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1039/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Arad la data de 15 februarie 1010, reclamanta T.L.D. a chemat în

judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca, în

temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009, să se constate caracterul politic al

măsurilor de arestare și dislocare în colonie de muncă a bunicului său matern G.A.,

în perioada 16 august 1952 - 30 mai 1954 și obligarea pârâtului la plata unor

despăgubiri morale cuantificate la suma de 250.000 euro.

Prin sentința civilă nr.

227 din 31 martie 2010, Tribunalul Arad a admis în parte acțiunea, a constatat

caracterul politic al măsurilor dispuse împotriva lui G.A. și a fost obligat

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să achite reclamantei

suma de 20.000 euro, sau echivalent în lei, la cursul B.N.R. în ziua plății, cu

titlu de daune morale.

Pentru a hotărî

astfel, Tribunalul Arad a reținut că bunicul reclamantei, G.A., a fost

condamnat politic (administrativ) de către M.A.I., prin Ordinul nr. 67659 din

28 mai 1954, la 6 luni închisoare pentru sabotaj, reținându-se că este un

element ostil care se opune la regimul de confiscare a proprietăților, fiind

declarat chiabur. Prin decizia nr. 17 din anul 1952 a M.A.I. bunicul

reclamantei G.A. a fost arestat și încadrat în colonie de muncă pe timp de 5

ani pentru că a avut manifestări dușmănoase după data de 23 august 1944 și a

fost internat în Penitenciarul Sanatoriu Târgu Ocna în perioada 16 august 1952

- 30 mai 1954. Din cele 36 ha teren deținute de bunicul reclamantei la data

arestării, i-au fost confiscate 30 ha. Pe perioada detenției, datorită

măsurilor severe în regim de exterminare din coloniile de muncă, fără

alimentație adecvată și fără igienă, bunicul reclamantei s-a îmbolnăvit de TBC,

fiind eliberat datorită stării grave de sănătate, iar boala contractată l-a făcut

să rămână cu sechele pe viață. Acesta a decedat la data de 12 aprilie 1983 și

nu a beneficiat de indemnizația acordată conform decretului lege nr. 118/1990.

În raport de cele

constatate, instanța a apreciat ca fiind întemeiată cererea reclamantei, de constatare

a caracterului politic al măsurii la care a fost supus autorul său, precum și

cea privind acordarea de daune morale.

Împotriva sentinței

au declarat apel ambele părți. Reclamanta a criticat sentința din perspectiva

cuantumului daunelor acordate, apreciat ca fiind prea redus, iar pârâtul a

susținut, în principal, că legea nu stabilește dreptul la daune morale pentru

persoanele supuse măsurilor administrative, iar în subsidiar, a criticat

sentința sub aspectul întinderii daunelor, considerat ca fiind exagerat de

mare.

Ulterior, pe

parcursul soluționării cauzei în apel, a intervenit decizia nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale, prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, aspect ce a fost pus în discuția

părților.

Prin decizia nr. 310/

A din 21 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, s-a respins

apelul declarat de reclamanta T.L.D., s-a admis apelul declarat de pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Arad, împotriva aceleiași sentințe, care a fost

schimbată în parte, în sensul respingerii în întregime a capătului de cerere

privind plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral.

Critica reclamantei

referitoare la cuantumul sumei acordate a fost înlăturată, cu motivarea că,

urmare a deciziei 1358/2010 a Curții Constituționale, nu mai există temeiul

juridic de acordare a daunelor morale potrivit reglementării speciale.

Referitor la apelul

declarat de către pârât, instanța de apel a reținut că declararea

neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 are

drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ a

hotărârii judecătorești, întemeiată pe această dispoziție legală. În speță, la

data soluționării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea

specială în baza căruia s-a formulat și admis acțiunea de către prima instanță.

Instanța de apel a

apreciat ca neîntemeiată susținerea că, anterior deciziei Curții Constituționale,

reclamanta ar fi avut un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece pretinsul drept de

proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică specială,

normă ce a fost declarată neconstituțională.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ.,

reclamanta T.L.D., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și

9 C. proc. civ.

În susținerea

motivelor de recurs, pe care nu le-a dezvoltat în mod separat, reclamata a

arăta că respingerea pretențiilor este nelegală, deoarece la data sesizării

instanței, acțiunea avea un temei de drept, iar aplicarea deciziei de

neconstituționalitate acestui litigiu, aflat în curs de soluționare, este de

natură să încalce principiul nediscriminării, în condițiile în care, în spețe

similare, acțiunile au fost admise.

Examinând criticile,

pe care instanța le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

(nefiind invocate aspecte care să se poată încadra în motivul prevăzut de art. 304

pct. 8 C. proc. civ.), se rețin următoarele:

Problema de drept

care se pune în speță este dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost

declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Potrivit art. 147 alin.

(1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care

la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele

acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de

neconstituționalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar

și prin prisma dispozițiilor art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv,

art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul

la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii

fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C.

proc. civ.

Astfel, s-a reținut,

în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației

prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât

această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă,

situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând

sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de

aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment

la care era în vigoare art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă

că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional

ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele

aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului

dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 par. 1 din Convenție

și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că,

prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale

cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor

omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

În ceea ce privește

incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a

stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea

apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Înalta Curte nu a

considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele

nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre

sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional

la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în

care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de

o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale)

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate

dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul

normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate,

care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro,

într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii

de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Având în vedere

caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul

legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în cadrul prezentei cauze

nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că,

în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată,

cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei

decizii.

În consecință, se

constată nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

hotărârea din apel fiind pronunțată cu aprecierea corectă a efectelor deciziei

Curții Constituționale publicată anterior soluționării definitive a litigiului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta T.L.D. împotriva deciziei civile nr. 310/

A din 21 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 februarie 2012.