ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1039/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 15 februarie 1010, reclamanta T.L.D. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009, să se constate caracterul politic al măsurilor de arestare și dislocare în colonie de muncă a bunicului său matern G.A., în perioada 16 august 1952 - 30 mai 1954 și obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri morale cuantificate la suma de 250.000 euro. Prin sentința civilă nr. 227 din 31 martie 2010, Tribunalul Arad a admis în parte acțiunea, a constatat caracterul politic al măsurilor dispuse împotriva lui G.A. și a fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să achite reclamantei suma de 20.000 euro, sau echivalent în lei, la cursul B.N.R.

în ziua plății, cu titlu de daune morale. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Arad a reținut că bunicul reclamantei, G.A., a fost condamnat politic (administrativ) de către M.A.I., prin Ordinul nr. 67659 din 28 mai 1954, la 6 luni închisoare pentru sabotaj, reținându-se că este un element ostil care se opune la regimul de confiscare a proprietăților, fiind declarat chiabur. Prin decizia nr. 17 din anul 1952 a M.A.I. bunicul reclamantei G.A. a fost arestat și încadrat în colonie de muncă pe timp de 5 ani pentru că a avut manifestări dușmănoase după data de 23 august 1944 și a fost internat în Penitenciarul Sanatoriu Târgu Ocna în perioada 16 august 1952 - 30 mai 1954. Din cele 36 ha teren deținute de bunicul reclamantei la data arestării, i-au fost confiscate 30 ha.

Pe perioada detenției, datorită măsurilor severe în regim de exterminare din coloniile de muncă, fără alimentație adecvată și fără igienă, bunicul reclamantei s-a îmbolnăvit de TBC, fiind eliberat datorită stării grave de sănătate, iar boala contractată l-a făcut să rămână cu sechele pe viață. Acesta a decedat la data de 12 aprilie 1983 și nu a beneficiat de indemnizația acordată conform decretului lege nr. 118/1990. În raport de cele constatate, instanța a apreciat ca fiind întemeiată cererea reclamantei, de constatare a caracterului politic al măsurii la care a fost supus autorul său, precum și cea privind acordarea de daune morale. Împotriva sentinței au declarat apel ambele părți.

Reclamanta a criticat sentința din perspectiva cuantumului daunelor acordate, apreciat ca fiind prea redus, iar pârâtul a susținut, în principal, că legea nu stabilește dreptul la daune morale pentru persoanele supuse măsurilor administrative, iar în subsidiar, a criticat sentința sub aspectul întinderii daunelor, considerat ca fiind exagerat de mare. Ulterior, pe parcursul soluționării cauzei în apel, a intervenit decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, aspect ce a fost pus în discuția părților.

Prin decizia nr. 310/ A din 21 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, s-a respins apelul declarat de reclamanta T.L.D., s-a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, împotriva aceleiași sentințe, care a fost schimbată în parte, în sensul respingerii în întregime a capătului de cerere privind plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral. Critica reclamantei referitoare la cuantumul sumei acordate a fost înlăturată, cu motivarea că, urmare a deciziei 1358/2010 a Curții Constituționale, nu mai există temeiul juridic de acordare a daunelor morale potrivit reglementării speciale.

Referitor la apelul declarat de către pârât, instanța de apel a reținut că declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ a hotărârii judecătorești, întemeiată pe această dispoziție legală. În speță, la data soluționării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat și admis acțiunea de către prima instanță. Instanța de apel a apreciat ca neîntemeiată susținerea că, anterior deciziei Curții Constituționale, reclamanta ar fi avut un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică specială, normă ce a fost declarată neconstituțională.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanta T.L.D., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În susținerea motivelor de recurs, pe care nu le-a dezvoltat în mod separat, reclamata a arăta că respingerea pretențiilor este nelegală, deoarece la data sesizării instanței, acțiunea avea un temei de drept, iar aplicarea deciziei de neconstituționalitate acestui litigiu, aflat în curs de soluționare, este de natură să încalce principiul nediscriminării, în condițiile în care, în spețe similare, acțiunile au fost admise. Examinând criticile, pe care instanța le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. (nefiind invocate aspecte care să se poată încadra în motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.), se rețin următoarele: Problema de drept care se pune în speță este dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 par. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. În consecință, se constată nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea din apel fiind pronunțată cu aprecierea corectă a efectelor deciziei Curții Constituționale publicată anterior soluționării definitive a litigiului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta T.L.D. împotriva deciziei civile nr. 310/ A din 21 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 februarie 2012.