ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2375/2011

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București reclamanții V.G.P., G.C.G. și E.C.

au chemat în judecată Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului,

pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța aceasta să fie obligată la plata

despăgubirilor bănești cuvenite pentru cota de 50% deținută de autorul

reclamanților, G.P., din SC M.M.I.G.S.N.C., pentru terenul din str. H. pentru

construcțiile din str. K. nr. și magazinul fabricii precum și pentru

materialele, mașinile și instalațiile, vehiculele, sculele și accesoriile,

animalele și mobilierul, astfel cum sunt descrise în inventarul de preluare a

fabricii de pâine încheiat la data de 01 octombrie 1948.

Ulterior, reclamanții

au depus cerere de chemare în garanție a Cancelariei Primului Ministru,

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, Autorității Naționale

pentru Restituirea Proprietăților, Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în

Numerar, pentru ca, în ipoteza respingerii cererii lor față de pârâta

principală AV.A.S., prin hotărârea pe care instanța o va pronunța aceștia să

fie obligați la plata despăgubirilor pentru cota de 50% din SC M.M.I.G.S.N.C.,

în cuantumul rezultat din expertiza tehnică.

Prin sentința civilă

nr. 786 din 22 mai 2009 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins

excepția necompetenței și excepția lipsei calității procesuale pasive, ca

neîntemeiate, precum și cererile principală și de chemare în garanție.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că stabilirea persoanelor care au calitatea de

unități deținătoare, precum și a procedurilor de restituire în raport de

dispozițiile art. 25, art. 26 din Legea nr. 10/2001, coroborate cu cele din

Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privesc fondul cauzei iar nu calitatea

procesuală pasivă.

Pe fondul pricinii,

s-a arătat necesitatea îndeplinirii, în mod cumulativ, a două condiții pentru a

fi beneficiarul măsurilor reparatorii ale Legii nr. 10/2001 respectiv, imobilul

să fi fost preluat abuziv de stat în perioada de referință a actului normativ

(6 martie 1945 – 22 decembrie 1989) și persoana care solicită restituirea să fi

fost proprietar al bunului la momentul deposedării (sau moștenitor al acestei

persoane).

În ce privește

imobilul, s-a reținut că „M.M.I.G., societate în nume colectiv”, aceasta a fost

naționalizată și, întrucât persoanele interesate nu au solicitat radierea ei

din registrul societăților, s-a dispus din oficiu această operațiune, înscrisă

sub nr. 9/1948 și pe de altă parte, acțiunile aferente imobilului au fost

vândute în procesul de privatizare unor societăți comerciale.

Preluarea a fost

abuzivă întrucât pentru imobil nu s-au încasat despăgubiri.

În privința calității

persoanelor care au cerut restituirea, s-a reținut că acestea au demonstrat că

sunt moștenitori ai persoanei fizice îndreptățite, în condițiile art. 4 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001.

În același timp,

tribunalul a constatat că nu s-a făcut dovada că imobilul ori cel puțin părți

din acesta nu pot fi restituite în natură, iar reclamanții au formulat direct

cerere de restituire în echivalent.

Cum imposibilitatea

restituirii în natură nu a fost nici susținută și nici probată, iar sarcina

probei incumba reclamanților, tribunalul a apreciat că cererea de restituire

direct în echivalent, este neîntemeiată. Chiar și în ipoteza în care s-ar

admite că această imposibilitate ar rezulta implicit, nu sunt îndeplinite nici

condițiile pentru restituirea în echivalent bănesc, astfel cum a fost

solicitată.

Tribunalul a reținut

că reclamanții nu au depus nici actele obligatorii pentru a face dovada

calității de acționar și a valorii acțiunilor, potrivit dispozițiilor art. 31

din Legea nr. 10/2001, (interpretate prin art. 31.1 și art. 31.2 din HG. nr.

250/2007), sens în care ar fi trebuit să depună actele prevăzute de art. 77 C. com.,

cu accent pe ultimul bilanț contabil (întrucât pentru calcularea valorii

acțiunilor legiuitorul a stabilit o modalitate de calcul în dispozițiile art. 31.5

din H.G. nr. 250/2007).

Împotriva sentinței

au declarat apel reclamanții care au susținut că tribunalul, deși și-a stabilit

competența materială de soluționare a cererii, conform deciziei de îndrumare

nr. XX/2007, a respins, în mod greșit cererea, cu motivarea că nu s-ar fi făcut

dovada că imobilul, ori cel puțin părți din acesta, nu ar putea fi restituite

în natură, deși la dosarul cauzei există înscrisuri din care rezultă faptul că

acțiunile au fost înstrăinate de către F.P.S., în proporție de 100%, către

persoane juridice private.

Imposibilitatea

restituirii în natură are un caracter evident, ce rezultă din lege, precum și

din înscrisuri iar acest aspect nu mai trebuia probat suplimentar de către

reclamanți (care, de altfel, au prezentat contractele de vânzare-cumpărare

acțiuni și certificatul constatator de la Registrul comerțului).

Prin decizia civilă

nr. 288/A din 3 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a, a admis apelul, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași

tribunal.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a apreciat că motivarea sentinței este contradictorie

deoarece, deși se reține competența materială în soluționarea litigiului, în

același timp este pronunțată soluția de neprimire a cererii, pe motiv de

nedovedire a calității de acționar și a valorii acțiunilor, ceea ce este

consecința aplicării greșite a prevederilor art. 31, art. 6 și art. 9 din Legea

nr. 10/2001, precum și a Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

În acest sens, s-a

constatat că reclamanții au administrat înscrisurile prin care fac dovada

înstrăinării de către F.P.S. către persoane juridice private a acțiunilor

corespunzătoare SC A. SA din Drobeta Turnu Severin, persoană juridică ce a

preluat patrimoniul inițial al SC M.M.I.G.S.N.C., fiind astfel incidente

dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Reclamanții au

demonstrat, de asemenea, imposibilitatea restituirii în natură, precum și

calitatea de acționar la data naționalizării a autorului acestora.

S-a apreciat că,

întrucât există o argumentare contradictorie, aceasta determină imposibilitatea

exercitării controlului judiciar și atrage incidența dispozițiilor art. 297 C.

proc. civ. respectiv, desființarea hotărârii și trimiterea cauzei spre

rejudecare tribunalului.

Decizia a fost

atacată cu recurs de către reclamanți care au susținut că în mod greșit

instanța de apel a considerat că nu poate ea însăși să procedeze la judecata

cauzei pe fond, în condițiile în care, potrivit considerentelor adoptate, a

înlăturat impedimentele reținute de către prima instanță.

Astfel, instanța de

apel a considerat că reclamanții au făcut atât dovada calității de acționar,

cât și dovada imposibilității restituirii în natură a imobilului, ceea de

înseamnă, deși nu s-a concluzionat, că reclamanții sunt îndreptățiți la

restituire prin echivalent.

Or, problema

principală a litigiului este dacă pârâții pot fi obligați direct de către

instanță la plata măsurilor reparatorii, ceea ce nu ține de stabilirea

situației de fapt, ci de interpretarea legii, aspect supus controlului de

legalitate.

Cauza ar fi trebuit

reținută spre rejudecare în apel, fiind în mod evident încălcat principiul

soluționării cu celeritate, prin retrimiterea în primul ciclu procesual.

Criticile,

neîncadrate în drept, urmează să fie analizate de Înalta Curte, în condițiile

art. 306 alin. (3) C. proc. civ. (care permit încadrarea motivelor de recurs,

atunci când dezvoltarea lor face posibil acest lucru), din perspectiva art. 304

pct. 5 C. proc. civ., având în vedere că se pretinde încălcarea normelor

procedurale vizând soluțiile care pot fi adoptate de instanța de apel.

Recursul este fondat.

Pronunțând decizia

prin care a desființat hotărârea de primă instanță cu trimitere spre

rejudecare, instanța de apel a nesocotit prevederile art. 297 alin. (1) C.

proc. civ.

Potrivit textului

menționat, „în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a

rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în

lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va desființa

hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe”.

Or, în speță,

instanța de apel își fundamentează soluția de desființare cu trimitere spre

rejudecare pe caracterul contradictoriu al considerentelor hotărârii, ceea ce

ar fi determinat imposibilitatea exercitării controlului judiciar.

O asemenea ipoteză nu

este asimilabilă celor reglementate prin dispozițiile art. 297 alin. (1) C.

proc. civ., mai ales că instanța de apel nu realizează doar un control de

legalitate, ca în situația instanței de recurs, ci este obligată să devolueze

fondul și să realizeze controlul pe chestiuni de fapt și de drept, cu

posibilitatea de a stabili alte împrejurări de fapt dacă probele administrate

conduc la concluzii diferite de cele ale primei instanțe.

De altfel, instanța

de apel procedează la o asemenea analiză, apreciind că prin înscrisurile

administrate reclamanții au demonstrat înstrăinarea de către F.P.S. a

acțiunilor care au corespuns patrimoniului inițial al societății și astfel,

incidența art. 21 din Legea nr. 10/2001. De asemenea, s-a reținut că a fost

demonstrată în cauză imposibilitatea restituirii în natură a bunului precum și

calitatea de acționar, la data naționalizării, a autorului reclamanților.

Or, după ce a tranșat

chestiuni de fapt și de drept ale pricinii, instanța de apel a considerat că nu

ar putea proceda la judecata cauzei în apel date fiind considerentele

contradictorii ale hotărârii de primă instanță, ceea ce ar impune soluția de

trimitere spre rejudecare.

Un asemenea

raționament adaugă la dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. o ipoteză

neavută în vedere de legiuitor, instanța de apel procedând ca și când ar

realiza doar control de legalitate (de altfel, motivarea deciziei permițând mai

degrabă identificarea motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. decât situațiile avute în vedere prin dispoz. art. 297 C. proc. civ.).

În consecință, constatând

că în cauză s-a făcut o greșită aplicare a normei art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., recursul va fi admis pe temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., casată

decizia din apel și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanții G.V.P. și E.C. împotriva deciziei nr. 288 A din 3 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie.

Casează decizia și

trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 16 martie 2011.