ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3684/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3684/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 14455 din 7 noiembrie 2008,

Judecătoria sectorului 1 București a admis cererea formulată de

reclamanta T.(P.)I., în contradictoriu cu B.C.R. SA și a obligat pârâta

să comunice reclamantei toate înscrisurile ce cuprind date și

informații privind conturile deschise de pârâtă, începând cu data de

13 iunie 2008 până la 7 noiembrie 2008.

Prin decizia nr. 499 din 3 aprilie

2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis apelul

declarat de pârâta B.C.R. SA, a anulat sentința atacată și a

stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București, secția a VI-a comercială.

Prin sentința comercială nr.

11500 din 20 octombrie 2009, Tribunalul București, secția a VI-a

comercială, a admis cererea reclamantei și a obligat-o pe pârâtă

să comunice reclamantei toate înscrisurile ce cuprind date și

informații privind conturile deschise de pârâtă începând cu 13 iunie

2008 și până la 7 octombrie 2008.

În considerentele sentinței,

instanța de fond a reținut în esență că, întrucât

pârâta nu i-a prezentat reclamantei toate înscrisurile din dosarele băncii

referitoare la operațiunile efectuate în conturile reclamantei, între

părți s-a creat o stare conflictuală, atenuată prin oferta

financiară preferențială de recalculare a dobânzilor bonificate,

materializată prin înțelegerea din 25 ianuarie 2008.

De asemenea, instanța a luat în

considerare că pârâta a continuat să refuze remiterea înscrisurilor

solicitate, cu motivarea că operațiunea de căutare și

identificare este dificilă și că presupune costuri speciale.

S-a constatat că toate

comunicările, informațiile și explicațiile pârâtei din

răspunsurile scrise nu au legătură, nu exclud și nu

anihilează obiectul cererii de chemare în judecată, confirmând de fapt

că refuzul de eliberare a înscrisurilor solicitate se întemeiază pe

solicitarea plății unui comision de 10 lei/acțiune, deși

reclamanta a cerut comunicarea înscrisurilor în baza cărora pârâta,

fără acordul reclamantei, a efectuat operațiuni în contul acesteia.

Prin decizia nr. 192 din 18 martie 2010,

Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins ca

nefondat apelul declarat de B.C.R. SA împotriva sentinței și a admis

apelul declarat de reclamanta T.(P.)I., a schimbat în parte sentința

atacată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă să plătească

reclamantei 8.685,57 lei cheltuieli de judecată în fond. Prin aceeași

decizie, celelalte dispoziții ale sentinței au fost mențiune,

iar apelanta B.C.R. SA a fost obligată la plata cheltuielilor de

judecată de 8.685,57 lei.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a reținut că apelul pârâtei B.C.R. SA este

nefondat pentru următoarele considerente:

Pârâta nu a indicat în concret în ce

a constat pretinsa nesocotire a dispozițiilor Codului comercial și

ale legilor specifice domeniului bancar, subsumând acestei critici nesocotirea

a patru principii incidente în sfera relațiilor comerciale.

Cu privire la principiul

asigurării cadrului juridic privind securitatea operațiunilor

comerciale s-a constatat că nu reprezintă o critică

independentă legată de atingerea acestui principiu, ci una

legată de atingerea principiului libertății de expresie

juridică pentru aceea că reclamanta ar fi încălcat

înțelegerea încheiată cu pârâta la 25 ianuarie 2008 și a sesizat

instanța de judecată.

Critica nu a fost primită întrucât

s-a constatat că în înscrisul respectiv nu s-a făcut o mențiune

expresă cu privire la renunțarea reclamantei de a primi

informațiile legate de operațiunile efectuate în contul său, iar

oferta financiară preferențială a fost făcută în

considerarea nemulțumirilor acesteia dar și a statutului său de

client private banking.

Nici pretinsa încălcare a

principiului asigurării cadrului juridic privind securitatea

operațiunile comerciale nu a fost primită în condițiile în care,

prin pronunțarea sentinței nu s-a adus atingere secretului bancar,

prin comunicarea între părțile litigante a unor înscrisuri ce

vizează fondurile bănești ale uneia din părțile

contractante, în legătură cu contractul.

În ce privește, încălcarea

principiului celerității și simplității operațiunilor

comerciale, s-a apreciat că, critica este fără

substanță, nefiind motivată, iar cu privire la încălcarea

principiului care consacră titlul oneros al operațiunilor comerciale

s-a constatat că incidența acestuia nu a fost contestată în

fața primei instanțe.

Instanța a constatat că

singurul argument al apelantei a vizat nesocotirea dispozițiilor art. 371 C.

com. și a prevederilor contractului, care prevăd gratuitatea

serviciului bancar, argument ce nu a fost primit întrucât nu s-a făcut

dovada că tipul de operațiune în litigiu (eliberarea de înscrisuri

sau de copii de pe documente) face parte dintre cele pentru care se impune

plata unui comision, iar pe de altă parte nu s-a identificat o

mențiune expresă că – la încheierea convenției – reclamanta

a avut cunoștință de existența și de conținutul

tarifului standard de comisioane.

De asemenea, curtea a apreciat

că nu sunt incidente dispozițiile art. 371 C. com. câtă vreme nu

s-a făcut dovada că serviciul solicitat cade sub incidența

tarifului standard de comisioane și că sunt neîntemeiate

susținerile apelantei pârâte cu privire la faptul că perioada pentru

care s-a dispus obligarea pârâtei să furnizeze documentele ar fi

excesivă, că cererea reclamantei ar fi fost analizată prin

prisma regulilor de drept comercial, că nu s-ar fi analizat materialul

probator ori că susținerile reclamantei ar fi fost preluate „tale

quale”.

În ce privește aplicarea legii,

instanța de apel a analizat obligația pârâtei prin prisma

prevederilor O.G. nr. 21/1992 și a Convenției în valută din 18

iulie 2007, considerând că reclamanta – în calitate de consumator - are

dreptul de a nu i se afecta interesele economice, de a se executa întocmai

clauzele contractuale și de a fi informată cu privire la

operațiunile din contul său, dându-se incidență

prevederilor art. 969 C. civ. și art. 970 C. civ.

În ce privește apelul

reclamantei ce a vizat omisiunea primei instanțe de a se pronunța

asupra petitului privind cheltuielile de judecată, instanța de apel a

dat eficiență dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. și a

luat în considerare actele doveditoare depuse la dosar și principiul

disponibilității părții cu privire la cuantumul solicitat.

Cu privire la cheltuielile de

judecată solicitate în apel, instanța a făcut aplicarea

dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că a

micșorat onorariul de avocat de 119.000 lei, apreciind că suma de

8.685 lei corespunde volumului de muncă prestat și valorii pricinii

deduse judecății.

Împotriva deciziei, pârâta B.C.R. SA

a declarat recurs prin care a invocat motivele de nelegalitate prevăzute

de art. 304 pct. 4, 8 și 9 C. proc. civ., în susținerea cărora

arată următoarele:

- Instanța de apel a

încălcat atribuțiile puterii judecătorești, făcând

constatări în temeiul prevederilor O.G. nr. 21/1992, privind

protecția consumatorilor, în contextul în care atribuția de a

constata existența faptelor în această materie revine A.N.P.C.

Recurenta susține că, în

mod greșit s-a constatat o încălcare a prevederilor O.G. nr. 21/1992

privind protecția consumatorilor, fundamentându-și soluția

pronunțată pe aceasta, întrucât constatarea încălcării

actului normativ menționat revine A.N.P.C., iar nu instanței care are

chiar atribuția de control asupra actelor întocmite de această

autoritate ori, în cauză nu s-a prezentat un astfel de act.

- Instanța de apel a

interpretat greșit actul juridic dedus judecății, respectiv

raportul juridic dintre părți și a încălcat normele legale

și principiile de drept incidente în cauză.

În dezvoltarea acestui motiv de

recurs se susține că refuzul de a pune la dispoziția reclamantei

actele solicitate este unul justificat de faptul că prin

„Înțelegerea” din 13 iunie 2007, reclamanta a renunțat la orice

pretenție bănească sau de altă natură, precum și

de prevederile contractuale potrivit cu care, pentru eliberarea de documente –

altele decât extrasele de cont – reclamanta datorează anumite comisioane.

Prin urmare, recurenta

consideră că instanțele trebuiau să analizeze natura

juridică a actului intitulat „înțelegere”, situația că de

fapt, aceasta constituie o convenție guvernată de dispozițiile art.

969 și art. 1704 C. civ., convenție prin care reclamanta a

renunțat la orice pretenție materială sau de altă

natură împotriva B.C.R. SA.

Se apreciază că cererea

adresată instanței reprezintă tocmai o „pretenție de

altă natură” decât materială, iar considerentele pentru care

instanța de apel a înlăturat apărările sale sunt

greșite.

Recurenta face referire că a

arătat în concret principiile de drept încălcate de instanța

fondului, precum și împrejurarea că nu s-au avut în vedere

dispozițiile art. 371 C. com., constatându-se greșit că nu s-a

adus atingere principiilor de drept privind asigurarea cadrului juridic,

privind securitatea operațiunilor comerciale și a principiului

libertății de expresie juridică prin interpretarea

greșită a „înțelegerii”.

Afirmă recurenta, că –

esențial pentru soluționarea litigiului – era înțelegerea

faptului că prin semnarea actului din 25 ianuarie 2008 reclamanta nu a

renunțat la dreptul său general de a obține informațiile de

la bancă, ci la orice pretenție pe care a adus-o în discuția

băncii înainte de această dată prin sesizări,

pretenții ce includ și obținerea informațiilor solicitate,

fiind eronată susținerea instanței cu privire la faptul că

singura modalitate de renunțare la drept se poate face numai în cadrul

unei proceduri judiciare, iar nu și prin înțelegerea

părților și, oricum în cauză nu este analizată o

renunțare la drept, ci numai la anumite pretenții în legătură

cu respectivul drept.

Se mai arată că pentru a

stabili incidența sau nu a prevederilor art. 171

1

C. civ.

și art. 170

4

C. civ., precum și în virtutea rolului activ,

instanțele aveau obligația să analizeze obiectul

sesizărilor emise de reclamantă înainte de data încheierii

„înțelegerii”.

În ce privește înlăturarea

criticii privind încălcarea principiului asigurării cadrului juridic

privind securitatea operațiunilor comerciale se apreciază că, în

mod greșit a fost analizată din perspectiva secretului bancar, în

contextul în care acest principiu a fost invocat în legătură cu

înlăturarea înțelegerii dintre părți față de care

securitatea operațiunilor comerciale nu ar mai avea nicio

relevanță.

Recurenta consideră că a

fost încălcat și principiul ce consacră caracterul oneros al

operațiunilor comerciale, în cauză fiind vorba de tariful standard de

comisioane B.C.R., iar pe acest aspect, apărările sale nu au fost

analizate decât formal. În continuare recurenta aduce în discuție aceleași

înțelegeri încheiate între părți.

De asemenea, pârâta susține

că motivarea instanței de apel ce s-a referit la dispozițiile art.

720

5

C. proc. civ. și la cele art. 371 C. com. trebuie

înlăturată pentru că serviciul solicitat de reclamantă cade

sub incidența tarifului standard de comisioane al B.C.R. SA și, mai

mult documentele vizate se află într-o locație separată de

unitatea bancară astfel încât, identificarea acestora necesitând efort

și timp.

Sub aspectul celor reținute

prin raportare la prevederile O.G. nr. 21/1992 se arată că instanța

nu are competență în a constata încălcarea acestui act normativ,

iar dreptul de informare al reclamantei strict pe operațiunile determinate

prin cererea adresată instanței trebuie legat de aceeași convenție

(înțelegere).

Cu privire la cheltuielile de

judecată se consideră că, deși acestea au fost

micșorate în conformitate cu prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.,

rămân excesiv de mari în raport de obiectul cauzei, valoarea pricinii

și munca depusă de avocat, în condițiile în care, existența

mai multor termene de judecată este independentă de culpa sa iar

complexitatea cauzei nu a generat un volum mare de muncă. Se

apreciază că reducerea cu 50% a cheltuielilor acordate la fond ar

reprezenta o valoare echilibrată.

Recursul este nefondat pentru următoarele

considerente:

- Critica ce vizează pretinsa

încălcare a atribuțiilor judecătorești de către

instanța apelului este nefondată – pe de o parte – pentru că, în

cauză nu poate fi reținut un exces de putere al curții de apel,

în sensul imixtiunii instanței în sfera activității executive

sau legislative, neconstatându-se săvârșirea vreunui act care

intră în sfera de competență a altor autorități

constituite în stat, decât cea judecătorească.

Pe de altă parte, instanța

de apel nu și-a fundamentat soluția pe dispozițiile O.G. nr. 21/1992,

recurenta fiind în eroare asupra acestei situații, ci doar a făcut o

corelație între dreptul de informare reglementat prin Convenția de

cont de economii în valută din 2007, în favoarea titularului de cont

și între obligațiile prestatorului de servicii (banca),

corelație ce a evidențiat că titularul de cont are dreptul de a

fi informat cu privire la operațiunile efectuate asupra contului său,

respectiv cu privire la modul de executare a convenției.

Recurenta avea posibilitatea, în

urma unei analize atente a considerentelor deciziei, să constate că

fundamentul soluției pronunțate de instanța apelului a fost dat

de dispozițiile O.G. nr. 21/2991.

- Contrar susținerilor

recurentei, actul juridic, concretizat în „înțelegerea” din 13 iunie 2007,

încheiat între părți a fost interpretat în mod corect, neputându-se

reține vreo încălcare a normelor legale și principiilor de drept

incidente în cauză.

Astfel, prin înțelegerea din 25

ianuarie 2008 agreată de ambele părți s-a convenit – față

de calitatea de client private banking și precum și de

nemulțumirile exprimate de reclamantă cu privire la administrarea

conturilor sale, prezentarea unei oferte preferențiale i-a prezentat o

ofertă preferențială, conținând facilități la

produsele bancare utilizate, ofertă acceptată de reclamantă,

care a declarat că nemulțumirile exprimate prin solicitările

adresate băncii au fost soluționate, motiv pentru care nu mai are

nicio pretenție bănească sau de altă natură pentru

trecut, prezent și viitor pe aspectele invocate până la data

înțelegerii.

Niciunde în cuprinsul

înțelegerii nu se face referire expresă că reclamanta a

renunțat la dreptul de a se informa cu privire la contul său.

De altfel, intimata nu este

consecventă în poziția adoptată – aceea de a nu-i remite

reclamantei informații asupra operațiunilor efectuate asupra

conturilor sale – în sensul că pe de o parte își justifică

refuzul prin aceea că, prin „înțelegere”, reclamanta a renunțat

la acest drept, iar pe de altă parte susține că nu refuză eliberarea

înscrisurilor solicitate, ci doar că acestea sunt supuse unui tarif

(comision) ce nu a fost achitat.

Ceea ce este esențial, iar

instanțele anterioare au reținut în mod corect, este faptul că

reclamanta are dreptul de a fi informată asupra operațiunilor

efectuate asupra contului său, iar „înțelegerea” invocată de

bancă nu este de natură a anihila acest drept și nici în

măsură a justifica refuzul intimatei.

Cu privire la principiile pretins a

fi încălcate de instanțe și care au fost readuse prin cererea de

recurs, în susținerea celui de-al doilea motiv de recurs se constată

următoarele:

Recurenta susține

încălcarea principiilor constând în: asigurarea cadrului juridic privind

securitatea operațiunilor comerciale, a libertății de expresie

juridică și caracterul oneros al operațiunilor comerciale

însă, argumentarea adusă în susținere se rezumă – în

esență – la aceeași interpretare greșită a

„înțelegerii” motiv pentru care, instanța le va grupa și va

răspunde printr-un argument comun în sensul celor arătate anterior

și anume că oferta preferențială a fost făcută

atât în considerarea statutului reclamantei de client private banking, cât

și ca urmare a nemulțumirilor reclamantei față de modul în

care i-au fost administrate conturile, nefiind de natură a îngrădi

sau anihila dreptul la informare al reclamantei.

Sintagma „pretenții de orice

natură” din cuprinsul înțelegerii nu poate acoperi renunțarea

expresă și neechivocă a reclamantei la dreptul său de a fi

informată asupra operațiunilor efectuate – fără consimțământul

său – asupra conturilor sale.

În ceea ce privește cea de-a

doua susținere – esențială, în cauză – aceea că prin

soluția pronunțată în faza procesuală a apelului s-ar

încălca caracterul oneros al operațiunilor comerciale, în speță

– a tarifului standard de comisioane B.C.R. SA se impune a se preciza că

reținerea în considerentele deciziei și trimiterea la

dispozițiile art. 720

5

C. proc. civ. este neavenită,

urmând a fi înlăturată.

Este adevărat că prin

convenția părților nu s-a prevăzut gratuitatea serviciului

bancar și că principiul care consacră caracterul oneros al

operațiunilor bancare este general acceptat și esențial numai

că, serviciul solicitat prin acțiunea dedusă judecății

nu derivă dintr-o derulare normală a contractului (convenția de cont

de economii în valută din 2007), ci dintr-o culpă a intimatei, care

prin angajații săi a efectuat operațiuni asupra contului

reclamantei, fără consimțământul acesteia, situație în

care nu se mai poate opune caracterul oneros al operațiunilor prin plata unui

comision, neavând relevanță nici locul în care se află

depozitate documentele și nici volumul mare de muncă pe care o

asemenea activitate l-ar implica.

În ce privește pretinsa

aplicare greșită ori încălcare a dispozițiilor art. 274 alin.

(3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că argumentele aduse în

dezvoltarea motivului de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., vizând mai degrabă o reapreciere a criteriilor avute

în vedere de instanța anterioară ceea ce nu-i este îngăduit

instanței de recurs.

Pentru considerentele expuse, Înalta

Curte va respinge ca nefondat recursul conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Având în vedere dispozițiile art.

274 C. proc. civ. precum și actele depuse la filele 27 – 28 din dosar

(chitanța din 9 octombrie 2010 și factura din 9 octombrie 2010)

recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, constând

în onorariu de avocat, în cuantum de 10.585,13 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

SC B.C.R. SA București împotriva deciziei comerciale nr. 192 din 18 martie

2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială,

ca nefondat.

Obligă recurenta- pârâtă

să plătească intimatei- reclamante T.(P.)I. suma de 10.585,13

lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu

avocat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 3 noiembrie 2010.