ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3684/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 14455 din 7 noiembrie 2008, Judecătoria sectorului 1 București a admis cererea formulată de reclamanta T.(P.)I., în contradictoriu cu B.C.R. SA și a obligat pârâta să comunice reclamantei toate înscrisurile ce cuprind date și informații privind conturile deschise de pârâtă, începând cu data de 13 iunie 2008 până la 7 noiembrie 2008. Prin decizia nr. 499 din 3 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de pârâta B.C.R. SA, a anulat sentința atacată și a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a comercială.

Prin sentința comercială nr. 11500 din 20 octombrie 2009, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis cererea reclamantei și a obligat-o pe pârâtă să comunice reclamantei toate înscrisurile ce cuprind date și informații privind conturile deschise de pârâtă începând cu 13 iunie 2008 și până la 7 octombrie 2008. În considerentele sentinței, instanța de fond a reținut în esență că, întrucât pârâta nu i-a prezentat reclamantei toate înscrisurile din dosarele băncii referitoare la operațiunile efectuate în conturile reclamantei, între părți s-a creat o stare conflictuală, atenuată prin oferta financiară preferențială de recalculare a dobânzilor bonificate, materializată prin înțelegerea din 25 ianuarie 2008. De asemenea, instanța a luat în considerare că pârâta a continuat să refuze remiterea înscrisurilor solicitate, cu motivarea că operațiunea de căutare și identificare este dificilă și că presupune costuri speciale.

S-a constatat că toate comunicările, informațiile și explicațiile pârâtei din răspunsurile scrise nu au legătură, nu exclud și nu anihilează obiectul cererii de chemare în judecată, confirmând de fapt că refuzul de eliberare a înscrisurilor solicitate se întemeiază pe solicitarea plății unui comision de 10 lei/acțiune, deși reclamanta a cerut comunicarea înscrisurilor în baza cărora pârâta, fără acordul reclamantei, a efectuat operațiuni în contul acesteia. Prin decizia nr. 192 din 18 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins ca nefondat apelul declarat de B.C.R. SA împotriva sentinței și a admis apelul declarat de reclamanta T.(P.)I., a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei 8.685,57 lei cheltuieli de judecată în fond.

Prin aceeași decizie, celelalte dispoziții ale sentinței au fost mențiune, iar apelanta B.C.R. SA a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată de 8.685,57 lei. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că apelul pârâtei B.C.R. SA este nefondat pentru următoarele considerente: Pârâta nu a indicat în concret în ce a constat pretinsa nesocotire a dispozițiilor Codului comercial și ale legilor specifice domeniului bancar, subsumând acestei critici nesocotirea a patru principii incidente în sfera relațiilor comerciale. Cu privire la principiul asigurării cadrului juridic privind securitatea operațiunilor comerciale s-a constatat că nu reprezintă o critică independentă legată de atingerea acestui principiu, ci una legată de atingerea principiului libertății de expresie juridică pentru aceea că reclamanta ar fi încălcat înțelegerea încheiată cu pârâta la 25 ianuarie 2008 și a sesizat instanța de judecată.

Critica nu a fost primită întrucât s-a constatat că în înscrisul respectiv nu s-a făcut o mențiune expresă cu privire la renunțarea reclamantei de a primi informațiile legate de operațiunile efectuate în contul său, iar oferta financiară preferențială a fost făcută în considerarea nemulțumirilor acesteia dar și a statutului său de client private banking. Nici pretinsa încălcare a principiului asigurării cadrului juridic privind securitatea operațiunile comerciale nu a fost primită în condițiile în care, prin pronunțarea sentinței nu s-a adus atingere secretului bancar, prin comunicarea între părțile litigante a unor înscrisuri ce vizează fondurile bănești ale uneia din părțile contractante, în legătură cu contractul.

În ce privește, încălcarea principiului celerității și simplității operațiunilor comerciale, s-a apreciat că, critica este fără substanță, nefiind motivată, iar cu privire la încălcarea principiului care consacră titlul oneros al operațiunilor comerciale s-a constatat că incidența acestuia nu a fost contestată în fața primei instanțe. Instanța a constatat că singurul argument al apelantei a vizat nesocotirea dispozițiilor art. 371 C. com. și a prevederilor contractului, care prevăd gratuitatea serviciului bancar, argument ce nu a fost primit întrucât nu s-a făcut dovada că tipul de operațiune în litigiu (eliberarea de înscrisuri sau de copii de pe documente) face parte dintre cele pentru care se impune plata unui comision, iar pe de altă parte nu s-a identificat o mențiune expresă că – la încheierea convenției – reclamanta a avut cunoștință de existența și de conținutul tarifului standard de comisioane.

De asemenea, curtea a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile art. 371 C. com. câtă vreme nu s-a făcut dovada că serviciul solicitat cade sub incidența tarifului standard de comisioane și că sunt neîntemeiate susținerile apelantei pârâte cu privire la faptul că perioada pentru care s-a dispus obligarea pârâtei să furnizeze documentele ar fi excesivă, că cererea reclamantei ar fi fost analizată prin prisma regulilor de drept comercial, că nu s-ar fi analizat materialul probator ori că susținerile reclamantei ar fi fost preluate „tale quale”. În ce privește aplicarea legii, instanța de apel a analizat obligația pârâtei prin prisma prevederilor O.G.

nr. 21/1992 și a Convenției în valută din 18 iulie 2007, considerând că reclamanta – în calitate de consumator - are dreptul de a nu i se afecta interesele economice, de a se executa întocmai clauzele contractuale și de a fi informată cu privire la operațiunile din contul său, dându-se incidență prevederilor art. 969 C. civ. și art. 970 C. civ. În ce privește apelul reclamantei ce a vizat omisiunea primei instanțe de a se pronunța asupra petitului privind cheltuielile de judecată, instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. și a luat în considerare actele doveditoare depuse la dosar și principiul disponibilității părții cu privire la cuantumul solicitat. Cu privire la cheltuielile de judecată solicitate în apel, instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., în sensul că a micșorat onorariul de avocat de 119.000 lei, apreciind că suma de 8.685 lei corespunde volumului de muncă prestat și valorii pricinii deduse judecății. Împotriva deciziei, pârâta B.C.R. SA a declarat recurs prin care a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 4, 8 și 9 C. proc. civ., în susținerea cărora arată următoarele: - Instanța de apel a încălcat atribuțiile puterii judecătorești, făcând constatări în temeiul prevederilor O.G. nr. 21/1992, privind protecția consumatorilor, în contextul în care atribuția de a constata existența faptelor în această materie revine A.N.P.C. Recurenta susține că, în mod greșit s-a constatat o încălcare a prevederilor O.G.

nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, fundamentându-și soluția pronunțată pe aceasta, întrucât constatarea încălcării actului normativ menționat revine A.N.P.C., iar nu instanței care are chiar atribuția de control asupra actelor întocmite de această autoritate ori, în cauză nu s-a prezentat un astfel de act. - Instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, respectiv raportul juridic dintre părți și a încălcat normele legale și principiile de drept incidente în cauză. În dezvoltarea acestui motiv de recurs se susține că refuzul de a pune la dispoziția reclamantei actele solicitate este unul justificat de faptul că prin „Înțelegerea” din 13 iunie 2007, reclamanta a renunțat la orice pretenție bănească sau de altă natură, precum și de prevederile contractuale potrivit cu care, pentru eliberarea de documente – altele decât extrasele de cont – reclamanta datorează anumite comisioane.

Prin urmare, recurenta consideră că instanțele trebuiau să analizeze natura juridică a actului intitulat „înțelegere”, situația că de fapt, aceasta constituie o convenție guvernată de dispozițiile art. 969 și art. 1704 C. civ., convenție prin care reclamanta a renunțat la orice pretenție materială sau de altă natură împotriva B.C.R. SA. Se apreciază că cererea adresată instanței reprezintă tocmai o „pretenție de altă natură” decât materială, iar considerentele pentru care instanța de apel a înlăturat apărările sale sunt greșite. Recurenta face referire că a arătat în concret principiile de drept încălcate de instanța fondului, precum și împrejurarea că nu s-au avut în vedere dispozițiile art. 371 C. com., constatându-se greșit că nu s-a adus atingere principiilor de drept privind asigurarea cadrului juridic, privind securitatea operațiunilor comerciale și a principiului libertății de expresie juridică prin interpretarea greșită a „înțelegerii”.

Afirmă recurenta, că – esențial pentru soluționarea litigiului – era înțelegerea faptului că prin semnarea actului din 25 ianuarie 2008 reclamanta nu a renunțat la dreptul său general de a obține informațiile de la bancă, ci la orice pretenție pe care a adus-o în discuția băncii înainte de această dată prin sesizări, pretenții ce includ și obținerea informațiilor solicitate, fiind eronată susținerea instanței cu privire la faptul că singura modalitate de renunțare la drept se poate face numai în cadrul unei proceduri judiciare, iar nu și prin înțelegerea părților și, oricum în cauză nu este analizată o renunțare la drept, ci numai la anumite pretenții în legătură cu respectivul drept. Se mai arată că pentru a stabili incidența sau nu a prevederilor art. 171 1 C. civ.

și art. 170 4 C. civ., precum și în virtutea rolului activ, instanțele aveau obligația să analizeze obiectul sesizărilor emise de reclamantă înainte de data încheierii „înțelegerii”. În ce privește înlăturarea criticii privind încălcarea principiului asigurării cadrului juridic privind securitatea operațiunilor comerciale se apreciază că, în mod greșit a fost analizată din perspectiva secretului bancar, în contextul în care acest principiu a fost invocat în legătură cu înlăturarea înțelegerii dintre părți față de care securitatea operațiunilor comerciale nu ar mai avea nicio relevanță. Recurenta consideră că a fost încălcat și principiul ce consacră caracterul oneros al operațiunilor comerciale, în cauză fiind vorba de tariful standard de comisioane B.C.R., iar pe acest aspect, apărările sale nu au fost analizate decât formal.

În continuare recurenta aduce în discuție aceleași înțelegeri încheiate între părți. De asemenea, pârâta susține că motivarea instanței de apel ce s-a referit la dispozițiile art. 720 5 C. proc. civ. și la cele art. 371 C. com. trebuie înlăturată pentru că serviciul solicitat de reclamantă cade sub incidența tarifului standard de comisioane al B.C.R. SA și, mai mult documentele vizate se află într-o locație separată de unitatea bancară astfel încât, identificarea acestora necesitând efort și timp. Sub aspectul celor reținute prin raportare la prevederile O.G. nr. 21/1992 se arată că instanța nu are competență în a constata încălcarea acestui act normativ, iar dreptul de informare al reclamantei strict pe operațiunile determinate prin cererea adresată instanței trebuie legat de aceeași convenție (înțelegere).

Cu privire la cheltuielile de judecată se consideră că, deși acestea au fost micșorate în conformitate cu prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., rămân excesiv de mari în raport de obiectul cauzei, valoarea pricinii și munca depusă de avocat, în condițiile în care, existența mai multor termene de judecată este independentă de culpa sa iar complexitatea cauzei nu a generat un volum mare de muncă. Se apreciază că reducerea cu 50% a cheltuielilor acordate la fond ar reprezenta o valoare echilibrată.

Recursul este nefondat pentru următoarele considerente: - Critica ce vizează pretinsa încălcare a atribuțiilor judecătorești de către instanța apelului este nefondată – pe de o parte – pentru că, în cauză nu poate fi reținut un exces de putere al curții de apel, în sensul imixtiunii instanței în sfera activității executive sau legislative, neconstatându-se săvârșirea vreunui act care intră în sfera de competență a altor autorități constituite în stat, decât cea judecătorească. Pe de altă parte, instanța de apel nu și-a fundamentat soluția pe dispozițiile O.G.

nr. 21/1992, recurenta fiind în eroare asupra acestei situații, ci doar a făcut o corelație între dreptul de informare reglementat prin Convenția de cont de economii în valută din 2007, în favoarea titularului de cont și între obligațiile prestatorului de servicii (banca), corelație ce a evidențiat că titularul de cont are dreptul de a fi informat cu privire la operațiunile efectuate asupra contului său, respectiv cu privire la modul de executare a convenției. Recurenta avea posibilitatea, în urma unei analize atente a considerentelor deciziei, să constate că fundamentul soluției pronunțate de instanța apelului a fost dat de dispozițiile O.G. nr. 21/2991. - Contrar susținerilor recurentei, actul juridic, concretizat în „înțelegerea” din 13 iunie 2007, încheiat între părți a fost interpretat în mod corect, neputându-se reține vreo încălcare a normelor legale și principiilor de drept incidente în cauză.

Astfel, prin înțelegerea din 25 ianuarie 2008 agreată de ambele părți s-a convenit – față de calitatea de client private banking și precum și de nemulțumirile exprimate de reclamantă cu privire la administrarea conturilor sale, prezentarea unei oferte preferențiale i-a prezentat o ofertă preferențială, conținând facilități la produsele bancare utilizate, ofertă acceptată de reclamantă, care a declarat că nemulțumirile exprimate prin solicitările adresate băncii au fost soluționate, motiv pentru care nu mai are nicio pretenție bănească sau de altă natură pentru trecut, prezent și viitor pe aspectele invocate până la data înțelegerii. Niciunde în cuprinsul înțelegerii nu se face referire expresă că reclamanta a renunțat la dreptul de a se informa cu privire la contul său.

De altfel, intimata nu este consecventă în poziția adoptată – aceea de a nu-i remite reclamantei informații asupra operațiunilor efectuate asupra conturilor sale – în sensul că pe de o parte își justifică refuzul prin aceea că, prin „înțelegere”, reclamanta a renunțat la acest drept, iar pe de altă parte susține că nu refuză eliberarea înscrisurilor solicitate, ci doar că acestea sunt supuse unui tarif (comision) ce nu a fost achitat. Ceea ce este esențial, iar instanțele anterioare au reținut în mod corect, este faptul că reclamanta are dreptul de a fi informată asupra operațiunilor efectuate asupra contului său, iar „înțelegerea” invocată de bancă nu este de natură a anihila acest drept și nici în măsură a justifica refuzul intimatei.

Cu privire la principiile pretins a fi încălcate de instanțe și care au fost readuse prin cererea de recurs, în susținerea celui de-al doilea motiv de recurs se constată următoarele: Recurenta susține încălcarea principiilor constând în: asigurarea cadrului juridic privind securitatea operațiunilor comerciale, a libertății de expresie juridică și caracterul oneros al operațiunilor comerciale însă, argumentarea adusă în susținere se rezumă – în esență – la aceeași interpretare greșită a „înțelegerii” motiv pentru care, instanța le va grupa și va răspunde printr-un argument comun în sensul celor arătate anterior și anume că oferta preferențială a fost făcută atât în considerarea statutului reclamantei de client private banking, cât și ca urmare a nemulțumirilor reclamantei față de modul în care i-au fost administrate conturile, nefiind de natură a îngrădi sau anihila dreptul la informare al reclamantei.

Sintagma „pretenții de orice natură” din cuprinsul înțelegerii nu poate acoperi renunțarea expresă și neechivocă a reclamantei la dreptul său de a fi informată asupra operațiunilor efectuate – fără consimțământul său – asupra conturilor sale. În ceea ce privește cea de-a doua susținere – esențială, în cauză – aceea că prin soluția pronunțată în faza procesuală a apelului s-ar încălca caracterul oneros al operațiunilor comerciale, în speță – a tarifului standard de comisioane B.C.R. SA se impune a se preciza că reținerea în considerentele deciziei și trimiterea la dispozițiile art. 720 5 C. proc. civ. este neavenită, urmând a fi înlăturată.

Este adevărat că prin convenția părților nu s-a prevăzut gratuitatea serviciului bancar și că principiul care consacră caracterul oneros al operațiunilor bancare este general acceptat și esențial numai că, serviciul solicitat prin acțiunea dedusă judecății nu derivă dintr-o derulare normală a contractului (convenția de cont de economii în valută din 2007), ci dintr-o culpă a intimatei, care prin angajații săi a efectuat operațiuni asupra contului reclamantei, fără consimțământul acesteia, situație în care nu se mai poate opune caracterul oneros al operațiunilor prin plata unui comision, neavând relevanță nici locul în care se află depozitate documentele și nici volumul mare de muncă pe care o asemenea activitate l-ar implica.

În ce privește pretinsa aplicare greșită ori încălcare a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că argumentele aduse în dezvoltarea motivului de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând mai degrabă o reapreciere a criteriilor avute în vedere de instanța anterioară ceea ce nu-i este îngăduit instanței de recurs. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Având în vedere dispozițiile art. 274 C. proc. civ. precum și actele depuse la filele 27 – 28 din dosar (chitanța din 9 octombrie 2010 și factura din 9 octombrie 2010) recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, în cuantum de 10.585,13 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC B.C.R. SA București împotriva deciziei comerciale nr. 192 din 18 martie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Obligă recurenta- pârâtă să plătească intimatei- reclamante T.(P.)I. suma de 10.585,13 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 noiembrie 2010.