ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5196/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată reclamanta R.L. a chemat în judecată Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând instanței ca autoritatea pârâtă să fie obligată să desemneze un evaluator autorizat care să efectueze lucrarea de specialitate în vederea stabilirii cuantumului măsurilor reparatorii prin echivalent pentru apartamentul situat la etajul 2 al imobilului situat în București, sector 5 și cota de teren în suprafață de 90 m.p. din construcția demolată. Pârâtul, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acțiunii. Totodată, pârâta C.C.S.D. a formulat cerere de chemare în garanție în contradictoriu cu Primăria mun.

București prin Primarul General în situația în care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va cădea în pretenții rezultate din prezenta cauză. Prin sentința civilă nr. 3874 din 13 noiembrie 2009 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis cererea principală formulată de reclamanta R.L., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a obligat pârâta să desemneze evaluator pentru întocmirea raportului de evaluare în Dosar nr. 22071 1/CC, a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata către reclamantă a sumei de 4.000 RON,cu titlu de cheltuieli de judecată și a respins ca nefondată cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în contradictoriu cu Primăria mun.

București. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că dreptul de creanță născut în favoarea reclamantului prin emiterea dispoziției nr. 5117/2006, dispoziție neatacată printr-o procedură judiciară, reprezintă o valoare patrimonială și are deci caracteristicile unui bun. Prin nesoluționarea într-un termen rezonabil a cererii privitoare la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire autoritatea administrativă încalcă reclamantei dreptul la respectarea bunurilor sale.

Dreptul la soluționarea în termen rezonabil a cauzei statuat în art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, garanție a unui proces echitabil trebuie să fie prezent nu numai în procedura contencioasă, ci și în procedura prealabilă, întrucât durata procedurii și trebuie să includă și întârzierile imputabile autorităților administrative, când fără intervenția acestora nu se poate asigura realizarea dreptului alegat, considerent pentru care instanța de fond a respins excepția prematurității acțiunii invocată de pârâtă. Ca atare, argumentul privind imposibilitatea autorității de a demara procedura administrativă de acordare a despăgubirilor nu poate fi reținut, cât timp, pe de-o parte, remiterea dosarului a avut loc după demersurile de solicitare a finalizării procedurii în fața instanței de judecată și, pe de altă parte, dosarul era complet.

Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată, neavând nicio relevanță dacă această parte are sau nu personalitate juridică. În consecință, instanța de fond a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 4.000 RON cheltuieli de judecată reprezentate de onorariu avocat. Referitor la cererea de chemare în garanție, în raport de argumentele părții pârâte și de reținerile instanței în soluționarea cererii principale, instanța de fond a considerat-o neîntemeiată, nefiind culpa chematei în garanție pentru nerespectarea de către C.C.S.D. a obligațiilor sale, în sensul parcurgerii etapelor ulterioare analizării dosarului pentru evaluarea și stabilirea despăgubirilor cuvenite reclamantei, nici chiar eroarea materială strecurată nefiind un motiv suficient pentru întârzierea în verificarea dosarului de către pârâtă.

În plus, după cum s-a constatat, nici după rectificarea erorii materiale, pârâta nu a înțeles să-și îndeplinească obligațiile ce decurg din lege. Împotriva hotărârii instanței de fond, pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că sentința recurată este dată cu aplicarea greșită a legii, ceea ce constituie motivul de recurs prevăzut de art. 304, pct. 5 și 9 C. proc. civ. Se mai apreciază că instanța de fond, în mod greșit, a reținut că, în speță s-a depășit termenul rezonabil pentru analizarea și soluționarea dosarului de despăgubire. Mai mult, deși nu a fost prevăzut un termen de soluționare a dosarelor ce fac obiectul procedurii administrative prevăzute la Titlul VII din Legea nr. 247/2005, legiuitorul a stabilit că ordinea de soluționare a dosarelor va fi decisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În aplicarea acestor prevederi, recurenta precizează că decizia nr. 2 din 28 februarie 2006 prevedea, într-adevăr, selectarea aleatorie atât a dosarului de despăgubire, cât și a evaluatorului/societății de evaluare, însă această decizie a fost înlocuită cu decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008. Potrivit acestei noi decizii dosarele transmise Secretariatului Comisiei Centrale se vor împărți în două categorii: - dosare transmise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 81/2007; - dosare transmise Secretariatului Comsiei Centrale după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 81/2007. Totodată, conform art. 2 din decizia amintită, proporțional, din fiecare categorie mai sus arătată și în ordinea înregistrării lor, dosarele verificate și constatate a fi complete, vor fi transmise spre evaluare.

Dosarul privind acordarea de despăgubiri, în favoarea reclamantei, face parte din categoria dosarelor transmise Secretariatului Comisiei Centrale după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 81/2007, urmând a se respecta ordinea de înregistrare a dosarelor. Decizia nr. 2815/2008 a Comisiei Centrale nu face altceva decât să respecte egalitatea de tratament a persoanelor îndreptățite care au dosare de despăgubire înregistrate/neînregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale, stabilind astfel o modalitate de soluționare convenabilă pentru toți. Recurentul mai arată că în cuprinsul art. 275 C. proc. civ.

se prevede că „Pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afara numai dacă a fost pus în întârziere înainte de cererea de chemare în judecată.” Prin urmare, Comisia Centrală a recunoscut implicit dreptul subiectiv al reclamantei și pretențiile acesteia, și, în consecință, capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată este neîntemeiat, motiv pentru care a solicitat, în principal, respingerea acestuia, iar în subsidiar micșorarea cheltuielilor de judecată, în baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Examinând cauza și sentința recurată în raport cu actele și lucrările dosarului cu motivele de recurs invocate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat în ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată. Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate: Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxele de procedură și impozitul proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut. Prin urmare, pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenții, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, cheltuielile de judecată vor cuprinde taxele de timbru și de procedură, plata experților, onorariile de avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna desfășurare a judecății.

Pentru ca aceste cheltuieli să fie acordate de către instanță, partea care a câștigat procesul trebuie să dovedească că le-a făcut. Din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamantul a făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu susținerea intereselor în fata instanței de fond. Însă, Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd că „judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților (...), ori de câtre ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”. Este adevărat că onorariile avocaților sunt negociabile și se stabilesc prin contractul de asistență juridică, însă acest contract nu este opozabil terților în proces și ca atare, în raport de natura litigiului și după criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., instanța poate majora sau micșora, nu onorariul avocatului, ci suma pe care o va include în cheltuielile de judecată cu titlu de onorariu de avocat. În acest sens, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 401/2005, a recunoscut dreptul instanței de judecată de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial cuvenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse. Cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat solicitat de către intimatul-reclamant, Înalta Curte va face aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și va reduce cheltuielile de judecată la suma de 1.000 RON.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va modifica sentința recurată în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată. Pe fondul cauzei, Înalta Curte retine că susținerile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite pentru următoarele considerente: Legea nr. 247/2005 stabilește procedura administrativă și etapele din cadrul acesteia care trebuie parcurse în vederea emiterii unei decizii de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reprezentând titlul de despăgubire.

Astfel fiind, în acord cu prevederile art. 16 din Legea nr. 247/2005 deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administrației publice centrale învestite cu soluționarea notificărilor și în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoțite, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, pe județe, conform eșalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta. Deciziile/dispozițiile sau, după caz, ordinele prevăzute la alin. (2) vor fi însoțite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii, în compensare, total sau parțial, a unor alte bunuri sau servicii disponibile, deținute de entitatea învestită cu soluționarea notificării.

Alin. (3) al aceluiași articol prevede că în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Biroul Central va proceda la predarea, pe bază de proces-verbal de predare-primire, către Secretariatul Comisiei Centrale a tuturor documentațiilor depuse de către titularii deciziilor/dispozițiilor motivate prin care s-a stabilit ca măsură reparatorie acordarea de titluri de valoare nominală și care nu au fost soluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi. Pe baza situației juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2) în privința verificării legalității respingerii cererii de restituire în natură.

Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare. După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale. Acest raport va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire. Legiuitorul a menționat în mod detaliat și procedura care urmează după efectuarea raportului de evaluare de către evaluatorul numit.

În mod expres, în art. 16 alin. (7) al acestui act normativ se menționează că în baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare. În alin. (8) se arată că dispozițiile alin. (1)-(2) și (7) reglementează procedura de emitere a titlului de despăgubire se aplică în mod corespunzător și deciziilor/ordinelor emise în temeiul art. 6 alin. (4) și art. 31 din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, în care s-au consemnat/propus sume care urmează a se acorda ca despăgubire. În cazul prevăzut la alin. (8), titlul de despăgubire se va emite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor până la concurența sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor consemnate/propuse, actualizate cu indicele de inflație.

În cauză s-a efectuat verificarea legalității măsurii de respingere a cererii de restituire în natură. Recurenta a invocat, în apărarea sa, împrejurarea că soluționarea dosarelor privind acordarea despăgubirilor se face în virtutea declanșării procedurii de soluționare prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, avându-se în vedere ordinea de înregistrare a dosarelor, astfel cum s-a statuat în decizia nr. 2815/2008 emisă de Comisia Centrală, însă aceasta avea obligația de a trimite dosarul unui evaluator sau societății de evaluare desemnate. Omisiunea legiuitorului de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă din procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor statuată de Legea nr. 247/2005 nu poate conduce la ideea ca autoritatea publică să determine ea însăși acest interval de timp printr-un criteriu aleatoriu.

Soluționarea unei cauze într-un termen rezonabil reprezintă o garanție instituită de art. 6 din C.E.D.O., garanție ce privește, în cauzele de natură civilă, nu numai desfășurarea procedurii în fața instanței de judecată, dar și procedura preliminară de natură administrativă atunci când sesizarea unei jurisdicții este condiționată în prealabil de parcurgerea acestei proceduri. Doctrina europeană a arătat că noțiunea de „termen rezonabil” este o noțiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în mod concret. Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil.

Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile. Astfel, în materie civilă, dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicției competente, dar el include și durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicției este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu. În opinia Curții de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special, în funcție de complexitatea speței, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente.

Activitatea pârâtei trebuie organizată de organele competente din interiorul său în așa fel încât să asigure rezolvarea dosarelor înregistrate într-un termen rezonabil, iar prin conduita pârâtei de a tergiversa soluționarea cererilor reclamantului de emitere a titlurilor de despăgubire se aduc grave prejudicii reclamantului. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va modifica în parte sentința atacată în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 1.000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată către reclamant, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței civile nr. 3874 din 13 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte sentința atacată în sensul că obligă pârâta la plata sumei de 1.000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată către reclamant, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 noiembrie 2010.