ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5196/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5196/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamanta R.L. a

chemat în judecată Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, solicitând instanței ca autoritatea pârâtă să fie obligată să

desemneze un evaluator autorizat care să efectueze lucrarea de specialitate în

vederea stabilirii cuantumului măsurilor reparatorii prin echivalent pentru

apartamentul situat la etajul 2 al imobilului situat în București, sector 5 și

cota de teren în suprafață de 90 m.p. din construcția demolată.

Pârâtul, prin

întâmpinare, a solicitat respingerea acțiunii.

Totodată, pârâta C.C.S.D.

a formulat cerere de chemare în garanție în contradictoriu cu Primăria mun.

București prin Primarul General în situația în care Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor va cădea în pretenții rezultate din prezenta cauză.

Prin sentința civilă

nr. 3874 din 13 noiembrie 2009 Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a admis cererea principală formulată de

reclamanta R.L., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a obligat pârâta să desemneze

evaluator pentru întocmirea raportului de evaluare în Dosar nr. 22071 1/CC, a

obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata către

reclamantă a sumei de 4.000 RON,cu titlu de cheltuieli de judecată și a respins

ca nefondată cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în contradictoriu cu Primăria mun.

București.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut că dreptul de creanță născut în

favoarea reclamantului prin emiterea dispoziției nr. 5117/2006, dispoziție

neatacată printr-o procedură judiciară, reprezintă o valoare patrimonială și

are deci caracteristicile unui bun.

Prin nesoluționarea

într-un termen rezonabil a cererii privitoare la emiterea deciziei reprezentând

titlul de despăgubire autoritatea administrativă încalcă reclamantei dreptul la

respectarea bunurilor sale.

Dreptul la

soluționarea în termen rezonabil a cauzei statuat în art. 6 al Convenției

Europene a Drepturilor Omului, garanție a unui proces echitabil trebuie să fie

prezent nu numai în procedura contencioasă, ci și în procedura prealabilă,

întrucât durata procedurii și trebuie să includă și întârzierile imputabile

autorităților administrative, când fără intervenția acestora nu se poate

asigura realizarea dreptului alegat, considerent pentru care instanța de fond a

respins excepția prematurității acțiunii invocată de pârâtă.

Ca atare, argumentul

privind imposibilitatea autorității de a demara procedura administrativă de

acordare a despăgubirilor nu poate fi reținut, cât timp, pe de-o parte,

remiterea dosarului a avut loc după demersurile de solicitare a finalizării

procedurii în fața instanței de judecată și, pe de altă parte, dosarul era

complet.

Potrivit art. 274

alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la

cerere, să plătească cheltuieli de judecată, neavând nicio relevanță dacă

această parte are sau nu personalitate juridică. În consecință, instanța de

fond a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 4.000 RON cheltuieli

de judecată reprezentate de onorariu avocat.

Referitor la cererea

de chemare în garanție, în raport de argumentele părții pârâte și de reținerile

instanței în soluționarea cererii principale, instanța de fond a considerat-o

neîntemeiată, nefiind culpa chematei în garanție pentru nerespectarea de către

C.C.S.D. a obligațiilor sale, în sensul parcurgerii etapelor ulterioare analizării

dosarului pentru evaluarea și stabilirea despăgubirilor cuvenite reclamantei,

nici chiar eroarea materială strecurată nefiind un motiv suficient pentru

întârzierea în verificarea dosarului de către pârâtă. În plus, după cum s-a

constatat, nici după rectificarea erorii materiale, pârâta nu a înțeles să-și

îndeplinească obligațiile ce decurg din lege.

Împotriva hotărârii

instanței de fond, pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor a declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În

motivarea recursului

se arată că sentința recurată este dată cu aplicarea greșită a legii, ceea ce

constituie motivul de recurs prevăzut de art. 304, pct. 5 și 9 C. proc. civ.

Se mai apreciază că

instanța de fond, în mod greșit, a reținut că, în speță s-a depășit termenul

rezonabil pentru analizarea și soluționarea dosarului de despăgubire.

Mai mult, deși nu a

fost prevăzut un termen de soluționare a dosarelor ce fac obiectul procedurii

administrative prevăzute la Titlul VII din Legea nr. 247/2005, legiuitorul a

stabilit că ordinea de soluționare a dosarelor va fi decisă de către Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În

aplicarea acestor

prevederi, recurenta precizează că decizia nr. 2 din 28 februarie 2006 prevedea,

într-adevăr, selectarea aleatorie atât a dosarului de despăgubire, cât și a

evaluatorului/societății de evaluare, însă această decizie a fost înlocuită cu decizia

nr. 2815 din 16 septembrie 2008.

Potrivit acestei noi

decizii dosarele transmise Secretariatului Comisiei Centrale se vor împărți în

două categorii:

- dosare transmise

Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de

intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 81/2007;

- dosare transmise

Secretariatului Comsiei Centrale după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 81/2007.

Totodată, conform

art. 2 din decizia amintită, proporțional, din fiecare categorie mai sus

arătată și în ordinea înregistrării lor, dosarele verificate și constatate a fi

complete, vor fi transmise spre evaluare.

Dosarul privind

acordarea de despăgubiri, în favoarea reclamantei, face parte din categoria

dosarelor transmise Secretariatului Comisiei Centrale după intrarea în vigoare

a O.U.G. nr. 81/2007, urmând a se respecta ordinea de înregistrare a dosarelor.

Decizia nr. 2815/2008

a Comisiei Centrale nu face altceva decât să respecte egalitatea de tratament a

persoanelor îndreptățite care au dosare de despăgubire

înregistrate/neînregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale, stabilind

astfel o modalitate de soluționare convenabilă pentru toți.

Recurentul mai arată

că în cuprinsul art. 275 C. proc. civ. se prevede că „Pârâtul care a recunoscut

la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la

plata cheltuielilor de judecată, afara numai dacă a fost pus în întârziere

înainte de cererea de chemare în judecată.”

Prin urmare, Comisia

Centrală a recunoscut implicit dreptul subiectiv al reclamantei și pretențiile

acesteia, și, în consecință, capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor

de judecată este neîntemeiat, motiv pentru care a solicitat, în principal,

respingerea acestuia, iar în subsidiar micșorarea cheltuielilor de judecată, în

baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Examinând cauza și

sentința recurată în raport cu actele și lucrările dosarului cu motivele de

recurs invocate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii inclusiv

cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul

este fondat în ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată.

Pentru a ajunge la

această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare

arătate:

Potrivit art. 274

alin. (1) C. proc. civ., judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru,

taxele de procedură și impozitul proporțional, plata experților, despăgubirea

martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va

dovedi că le-a făcut.

Prin urmare, pentru

ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se

afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenții, în sensul art. 274 alin.

(1) C. proc. civ.

Astfel, cheltuielile

de judecată vor cuprinde taxele de timbru și de procedură, plata experților,

onorariile de avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna

desfășurare a judecății.

Pentru ca aceste cheltuieli

să fie acordate de către instanță, partea care a câștigat procesul trebuie să

dovedească că le-a făcut.

Din actele și

lucrările dosarului rezultă că reclamantul a făcut dovada cheltuielilor de

judecată ocazionate cu susținerea intereselor în fata instanței de fond.

Însă, Înalta Curte

are în vedere dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd că

„judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților (...),

ori de câtre ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari,

față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”.

Este adevărat că

onorariile avocaților sunt negociabile și se stabilesc prin contractul de

asistență juridică, însă acest contract nu este opozabil terților în proces și

ca atare, în raport de natura litigiului și după criteriile prevăzute de art.

274 alin. (3) C. proc. civ., instanța poate majora sau micșora, nu onorariul

avocatului, ci suma pe care o va include în cheltuielile de judecată cu titlu

de onorariu de avocat.

În

acest sens, Curtea

Constituțională, prin Decizia nr. 401/2005, a recunoscut dreptul instanței de

judecată de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată,

cuantumul onorariului avocațial cuvenit, prin prisma proporționalității sale cu

amplitudinea și complexitatea activității depuse.

Cu privire la

cuantumul cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat solicitat

de către intimatul-reclamant, Înalta Curte va face aplicarea art. 274 alin. (3)

C. proc. civ. și va reduce cheltuielile de judecată la suma de 1.000 RON.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte va modifica sentința recurată în sensul obligării

pârâtei la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată.

Pe fondul cauzei,

Înalta Curte retine că susținerile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi

primite pentru următoarele considerente:

Legea nr. 247/2005

stabilește procedura administrativă și etapele din cadrul acesteia care trebuie

parcurse în vederea emiterii unei decizii de către Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor, reprezentând titlul de despăgubire.

Astfel fiind, în

acord cu prevederile art. 16 din Legea nr. 247/2005 deciziile/dispozițiile

emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de

retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administrației publice

centrale învestite cu soluționarea notificărilor și în care s-au consemnat sume

care urmează a se acorda ca despăgubire, însoțite, după caz, de situația juridică

actuală a imobilului obiect al restituirii și întreaga documentație aferentă

acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcții demolate

depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, se predau

pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale,

pe județe, conform eșalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu de 60 de

zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi. Dispozițiile

autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la

nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul

conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării

controlului de legalitate de către acesta. Deciziile/dispozițiile sau, după

caz, ordinele prevăzute la alin. (2) vor fi însoțite de înscrisuri care atestă

imposibilitatea atribuirii, în compensare, total sau parțial, a unor alte

bunuri sau servicii disponibile, deținute de entitatea învestită cu

soluționarea notificării.

Alin. (3) al

aceluiași articol prevede că în termen de 30 de zile de la data intrării în

vigoare a prezentei legi, Biroul Central va proceda la predarea, pe bază de

proces-verbal de predare-primire, către Secretariatul Comisiei Centrale a

tuturor documentațiilor depuse de către titularii deciziilor/dispozițiilor

motivate prin care s-a stabilit ca măsură reparatorie acordarea de titluri de

valoare nominală și care nu au fost soluționate până la data intrării în

vigoare a prezentei legi.

Pe baza situației

juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri,

Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la

alin. (1) și (2) în privința verificării legalității respingerii cererii de

restituire în natură. Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la

centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2), în care, în mod

întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor

fi transmise, evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea

întocmirii raportului de evaluare.

După primirea

dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua

procedura de specialitate și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va

transmite Comisiei Centrale. Acest raport va conține cuantumul despăgubirilor

în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.

Legiuitorul a

menționat în mod detaliat și procedura care urmează după efectuarea raportului

de evaluare de către evaluatorul numit.

În

mod expres, în art.

16 alin. (7) al acestui act normativ se menționează că în baza raportului de

evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând

titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.

În

alin. (8) se arată că

dispozițiile alin. (1)-(2) și (7) reglementează procedura de emitere a titlului

de despăgubire se aplică în mod corespunzător și deciziilor/ordinelor emise în

temeiul art. 6 alin. (4) și art. 31 din Legea nr. 10/2001, privind regimul

juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989, republicată, în care s-au consemnat/propus sume care urmează a

se acorda ca despăgubire.

În cazul prevăzut la

alin. (8), titlul de despăgubire se va emite de Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor până la concurența sumei reprezentând cuantumul

despăgubirilor consemnate/propuse, actualizate cu indicele de inflație.

În

cauză s-a efectuat

verificarea legalității măsurii de respingere a cererii de restituire în

natură.

Recurenta a invocat,

în apărarea sa, împrejurarea că soluționarea dosarelor privind acordarea

despăgubirilor se face în virtutea declanșării procedurii de soluționare

prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, avându-se în vedere ordinea de

înregistrare a dosarelor, astfel cum s-a statuat în decizia nr. 2815/2008 emisă

de Comisia Centrală, însă aceasta avea obligația de a trimite dosarul unui

evaluator sau societății de evaluare desemnate.

Omisiunea

legiuitorului de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze

fiecare etapă din procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor

statuată de Legea nr. 247/2005 nu poate conduce la ideea ca autoritatea publică

să determine ea însăși acest interval de timp printr-un criteriu aleatoriu.

Soluționarea unei

cauze într-un termen rezonabil reprezintă o garanție instituită de art. 6 din C.E.D.O.,

garanție ce privește, în cauzele de natură civilă, nu numai desfășurarea

procedurii în fața instanței de judecată, dar și procedura preliminară de

natură administrativă atunci când sesizarea unei jurisdicții este condiționată

în prealabil de parcurgerea acestei proceduri.

Doctrina europeană a

arătat că noțiunea de „termen rezonabil” este o noțiune relativă, care nu poate

fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen

rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în

mod concret.

Curtea de la

Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în

considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său

rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii,

adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă

rigoare realizării unei durate rezonabile.

Astfel, în materie

civilă, dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicției

competente, dar el include și durata procedurii administrative prealabile,

atunci când sesizarea jurisdicției este precedată de un recurs prealabil,

obligatoriu.

În

opinia Curții de la

Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în

funcție de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența

sa, în special, în funcție de complexitatea speței, comportamentul

reclamantului și cel al autorităților competente.

Activitatea pârâtei

trebuie organizată de organele competente din interiorul său în așa fel încât

să asigure rezolvarea dosarelor înregistrate într-un termen rezonabil, iar prin

conduita pârâtei de a tergiversa soluționarea cererilor reclamantului de

emitere a titlurilor de despăgubire se aduc grave prejudicii reclamantului.

În

consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va modifica în parte sentința

atacată în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 1.000 RON cu titlul de

cheltuieli de judecată către reclamant, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

împotriva sentinței civile nr. 3874 din 13 noiembrie 2009 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte

sentința atacată în sensul că obligă pârâta la plata sumei de 1.000 RON cu

titlul de cheltuieli de judecată către reclamant, cu aplicarea art. 274 alin.

(3) C. proc. civ.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 noiembrie 2010.