ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 109/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 852 din 14 octombrie 2010 a Tribunalului Cluj, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta I.M. împotriva pârâtului S.R. prin M.F.P., pârâtul fiind obligat să-i achite reclamantei echivalentul în lei la data plății a sumei de 5.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică aplicată defunctului I.S. prin sentința nr. 841/1953, pronunțată în dosarul nr. 886/1953 al Tribunalului Militar Teritorial Oradea, modificată prin decizia nr. 440/1954, pronunțată în dosarul nr. 25/1954 al Tribunalului Militar pentru Unitățile M.A.I. A fost respins petitul din acțiune privind constatarea caracterului politic al condamnării.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că, prin sentința nr. 841 din 03 decembrie 1953 pronunțată în dosarul nr. 886/1953 al Tribunalului Militar Oradea, defunctul I.S. a fost condamnat la 2 ani închisoare corecțională, pentru delictul de omisiunea denunțării prevăzut de art. 228, combinat cu art. 209 p. III C. pen. Prin decizia nr. 440/1954 a Tribunalului militar pentru unitățile M.A.I. pedeapsa aplicată defunctului a fost redusă la 1 an închisoare corecțională. Din actele comunicate de C.N.S.A.S., rezultă că defunctul a executat pedeapsa în perioada 02 octombrie 1953 - 01 octombrie 1954. Din declarațiile martorilor R.L. și S.E., rezultă că, după executarea condamnării, defunctul a suferit tulburări psihice care s-au agravat cu trecerea timpului.

De asemenea, a fost nevoit să își întrerupă studiile și după terminarea facultății a lucrat la Institutul de proiectări, însă nu în calitate de arhitect, ci de proiectant, având un salariu mic. După 1990 boala defunctului s-a agravat, reclamanta fiind obligată să renunțe la serviciu pentru a-l îngriji. Din actele stare civilă depuse la dosar, rezultă că I.S. a decedat, la data de 31 octombrie 2007, reclamanta I.M. fiind soția lui. Potrivit art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009, și art. 5 alin. (1) lit. a) și alin. (1¹) din aceeași lege, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 62/2010 , instanța a constatat că reclamanta este îndreptățită la repararea prejudiciului moral suferit prin condamnarea politică aplicată antecesorului său, apreciind că suma maximă de 5.000 euro reprezintă o reparație echitabilă pentru suferințele produse defunctului ca urmare a condamnării sale politice.

În ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării aplicate prin sentința nr. 841/1953, pronunțată în dosarul nr. 886/1953 al Tribunalului Militar Teritorial Oradea , instanța a reținut că, în condițiile în care condamnarea suferită de defunct intră în categoria celor care constituie de drept condamnări cu caracter politic, nu se impune constatarea acestui caracter. Prin decizia nr. 33/ A din 20 ianuarie 2011, Curtea de Apel Cluj a admis apelul declarat de pârâtul S.R. prin M. F.P. și a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins acțiunea pentru plata daunelor morale. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței. Curtea de apel a reținut următoarele: Dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa cum acestea au fost modificate prin O.U.G.

nr. 62/2010, au fost declarate neconstituționale prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010), dată de la care s-a împlinit termenul de 45 de zile prevăzute de art. 147 din Constituția României în interiorul căruia Parlamentul sau Guvernul puteau să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, astfel că dispoziția legală ce constituie fundamentul juridic al acțiunii și-a încetat efectele juridice. Nu se pune problema retroactivității legii civile în sensul art. 15 alin. (2) din Constituție, întrucât excepția de neconstituționalitate a fost admisă în cursul soluționării procesului și nu după ce hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă.

Întrucât excepția de neconstituționalitate poate fi invocată și în căile de atac, admiterea ei lasă fără suport legal nu doar acțiunea civilă în justiție, ci și hotărârea judecătorească fundamentată în drept pe dispoziția declarată neconstituțională. Nu se poate vorbi de încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraf 1 din Convenție, întrucât schimbarea în apel a sentinței pronunțate în primă instanță nu constituie o nerespectare a securității raporturilor juridice, raportat la jurisprudența C. E.D.O., incidentă doar pentru situațiile în care hotărâri judecătorești irevocabile au fost modificate prin căi extraordinare de atac ce nu se aflau la dispoziția părților din proces.

Nu se pune problema nici a încălcării dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1, neexistând o speranță legitimă la plata daunelor morale. Aceasta, deoarece, deși, la un moment dat, acestea își aveau fundamentul într-un act normativ în vigoare, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa cum a reținut Curtea Constituțională în decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, a existat un alt act normativ, respectiv Decretul-Lege nr. 118/1990, în temeiul căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul admiterii excepției de neconstituționalitate fiind, în principal, paralelismul legislativ. Nu a existat nici o jurisprudență constantă în sensul acordării acestora și stabilirii unor criterii pentru cuantificarea lor, instanțele confruntându-se recent cu astfel de acțiuni raportat la data intrării în vigoare a actului normativ ce a constituit la un moment dat fundamentul lor.

Tocmai de aceea, nu se pune nici problema unei eventuale discriminări, în sensul Protocolului nr. 12, respectiv a aplicării unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în situații juridice identice, cu referire la cei care aveau acțiuni pe rol exercitate în același interval, tocmai pentru că nu a existat timpul necesar cristalizării unei jurisprudențe în temeiul unor hotărâri irevocabile. Raportat la aceste considerente, curtea a apreciat că reclamanta nu este îndreptățită la acordarea unor daune morale pentru repararea prejudiciului suferit de antecesorul ei în urma condamnării cu caracter politic. Împotriva susmenționatei hotărâri a declarat recurs reclamanta I.M. criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., a susținut că admiterea apelului pârâtului în temeiul deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 echivalează cu înfrângerea principiului neretroactivității legii civile consacrat de dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României. La data pronunțării sentinței tribunalului dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 erau în vigoare și își produceau efectele, astfel încât aplicarea deciziei Curții Constituționale raportului juridic dedus judecății echivalează cu încălcarea principiului evocat. Legalitatea hotărârii judecătorești se analizează prin raportare la prevederile legale în vigoare la data pronunțării acesteia. În speța dedusă judecății, critica invocată în apel vizează soluția de obligare a pârâtului la plata daunelor morale, iar nu pe aceea a intervenției unei decizii a Curții Constituționale pronunțată ulterior sentinței în cauză.

În acest caz, instanța de apel a încălcat atât prevederile art. 15 alin. (2) din Constituția României, cât și dispozițiile art. 295 C. proc. civ., potrivit cărora „instanța de apel va verifica în limitele cererii de apel stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță”. Nu este culpa reclamantei că legislativul nu a pus de acord dispozițiile constatate a fi neconstituționale cu prevederile Constituției, împrejurare ce nu poate constitui în nici un caz o justificare în sensul adoptării soluției criticate. Hotărârea este nelegală și în ceea ce privește încălcarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 paragraf 1 din Convenție, întrucât schimbarea în apel a sentinței tribunalului este similară celei a reformării unor hotărâri judecătorești irevocabilă prin intermediul unor căi extraordinare de atac.

Dreptul la un proces echitabil vizează soluționarea unei cauze prin raportare la legea existentă la momentul pronunțării unei hotărâri, or, nu se poate susține în mod rezonabil că în speță prima instanță ar fi încălcat legea, justificat de modificarea legii intervenită ulterior pronunțării acestei hotărâri. Procedând în acest fel, instanța de apel a încălcat totodată și prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C. E.D.O., reținând greșit că nu există speranța legitimă la plata daunelor morale pe considerentul că exista deja Decretul – Lege nr. 118/1990, dar și pe inexistența unei jurisprudențe unitare în materie, cu consecința unei eventuale discriminări.

A arătat că la data introducerii acțiunii și a soluționării sale p e fond, s-a prevalat de un text de lege care îi recunoștea dreptul de a obține daune morale ca efect al condamnării cu caracter politic a autorului său, cu luarea în considerare și a despăgubirilor obținute în temeiul Decretului – Lege nr. 118/1990. La data introducerii acțiunii, actul de reparație era în vigoare și stipula posibilitatea obținerii de despăgubiri cu titlu de daune morale, sume care în mod evident se circumscriu noțiunii de „bun”. De asemenea, la acel moment, numeroase dosare erau soluționate irevocabil, în sensul recunoașterii dreptului la despăgubiri și obligării S.R. la plata acestora, context în care la data introducerii acțiunii avea speranța legitimă că aplicându-se legea în vigoare va beneficia la rândul său de compensații bănești pentru daune morale ca urmare a condamnării.

Greșit s-a reținut că nu se pune problema unei discriminări prin aplicarea unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în situații juridice identice, sens în care s-au invocat dispozițiile deciziei nr. 1354/2010 a Curții Constituționale. Reclamanta a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului pârâtului.

Recursul reclamantei este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție: Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și masurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere. Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ. Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemata să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamantă norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității și își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate; această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici nomele convenționale europene nu i le legitimează. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 ( M. Of., nr. 789/07.11.2011), care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data 20 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal și nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține recurenta, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: „prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate”.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil și nici încălcarea principiului nediscriminării, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența C.E.D.O., rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. Pentru considerentele expuse, constatând că instanța de apel a pronunțat o soluție legală, inclusiv în raport de critica încălcării art. 294 C. proc.

civ., întrucât constituindu-se într-o chestiune de ordine publică, dar și în raport de efectul devolutiv al apelului, nu au fost înfrânte limitele cercetării judecătorești impuse în această etapă judiciară, motiv pentru care, constatând că nu sunt incidente cauzele de nelegalitate invocate de recurentă, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta I.M. împotriva deciziei nr. 33/ A din 20 ianuarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 ianuarie 2012.