ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 109/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 109/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

852 din 14 octombrie 2010 a Tribunalului Cluj, a fost admisă în parte acțiunea

formulată de reclamanta I.M. împotriva pârâtului S.R. prin M.F.P., pârâtul

fiind obligat să-i

achite reclamantei echivalentul în lei la data plății a sumei de 5.000 euro,

reprezentând

despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnarea politică aplicată defunctului I.S. prin sentința

nr. 841/1953, pronunțată în dosarul nr. 886/1953 al Tribunalului Militar

Teritorial Oradea, modificată prin decizia nr. 440/1954, pronunțată în dosarul nr.

25/1954 al Tribunalului Militar pentru Unitățile M.A.I.

A fost respins

petitul din acțiune privind constatarea caracterului politic al condamnării.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că, prin sentința nr. 841 din 03

decembrie 1953 pronunțată în dosarul nr. 886/1953 al Tribunalului Militar

Oradea, defunctul I.S. a fost condamnat la 2 ani închisoare corecțională,

pentru delictul de omisiunea denunțării prevăzut de art. 228, combinat cu art. 209

p. III C. pen.

Prin decizia nr. 440/1954

a Tribunalului militar pentru unitățile M.A.I. pedeapsa aplicată defunctului a

fost redusă la 1 an închisoare corecțională.

Din actele comunicate

de C.N.S.A.S., rezultă că defunctul a executat pedeapsa în perioada 02

octombrie 1953 - 01 octombrie 1954.

Din declarațiile

martorilor R.L. și S.E., rezultă că, după executarea condamnării, defunctul a

suferit tulburări psihice care s-au agravat cu trecerea timpului. De asemenea,

a fost nevoit să își întrerupă studiile și după terminarea facultății a lucrat la Institutul de proiectări, însă nu în calitate de arhitect, ci de proiectant, având un salariu

mic. După 1990 boala defunctului s-a agravat, reclamanta fiind obligată să

renunțe la serviciu pentru a-l îngriji.

Din actele stare

civilă depuse la dosar, rezultă că I.S. a decedat, la data de 31 octombrie 2007,

reclamanta I.M. fiind soția lui.

Potrivit art. 1 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 221/2009, și art. 5 alin. (1) lit. a) și alin. (1¹)

din aceeași lege, astfel cum a fost

modificat

prin O.U.G. nr. 62/2010

, instanța a constatat că reclamanta este

îndreptățită la repararea prejudiciului moral suferit prin condamnarea politică

aplicată antecesorului său, apreciind că suma maximă de 5.000 euro reprezintă o

reparație echitabilă pentru suferințele produse defunctului ca urmare a

condamnării sale politice.

În

ceea ce privește

capătul de cerere privind

constatarea

caracterului politic al

condamnării aplicate prin

sentința nr. 841/1953, pronunțată în dosarul nr. 886/1953 al

Tribunalului Militar Teritorial Oradea

,

instanța a reținut că,

în

condițiile în care condamnarea suferită de defunct intră în categoria celor

care constituie de drept condamnări cu caracter politic, nu se impune

constatarea acestui caracter.

Prin decizia nr. 33/

A din 20 ianuarie 2011, Curtea de Apel Cluj a

admis

apelul declarat de pârâtul S.R. prin M.

F.P. și a schimbat în parte

sentința, în sensul că a respins acțiunea pentru plata daunelor morale.

Au fost menținute

restul dispozițiilor sentinței.

Curtea de apel a

reținut următoarele:

Dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa cum acestea au fost modificate prin O.U.G.

nr. 62/2010, au fost declarate neconstituționale prin decizia Curții

Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie

2010 (M. Of. nr.

761/15.11.2010), dată de la care s-a împlinit termenul

de 45 de zile prevăzute de art. 147 din Constituția României în interiorul

căruia Parlamentul sau Guvernul puteau să pună de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției, astfel că dispoziția legală ce

constituie fundamentul juridic al acțiunii și-a încetat efectele juridice.

Nu se pune problema

retroactivității legii civile în sensul art. 15 alin. (2) din Constituție,

întrucât excepția de neconstituționalitate a fost admisă în cursul soluționării

procesului și nu după ce hotărârea

judecătorească

a rămas irevocabilă. Întrucât excepția de

neconstituționalitate poate fi

invocată și în căile de atac, admiterea ei lasă fără suport legal

nu doar acțiunea civilă în justiție, ci și

hotărârea judecătorească

fundamentată în drept pe dispoziția declarată

neconstituțională.

Nu se poate vorbi de

încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraf 1 din

Convenție, întrucât schimbarea în apel a sentinței pronunțate în primă instanță

nu constituie o nerespectare a

securității raporturilor

juridice, raportat la jurisprudența C.

E.D.O., incidentă doar pentru situațiile

în care

hotărâri judecătorești irevocabile

au fost modificate prin căi

extraordinare de atac ce nu se aflau la

dispoziția părților din proces.

Nu se pune problema nici

a încălcării dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1,

neexistând o speranță legitimă la plata daunelor morale. Aceasta, deoarece,

deși, la un moment dat, acestea își aveau fundamentul într-un act normativ în

vigoare, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa cum a

reținut Curtea Constituțională în decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, a

existat un alt act normativ, respectiv Decretul-Lege nr. 118/1990, în temeiul

căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare,

motivul admiterii excepției de neconstituționalitate fiind, în principal,

paralelismul legislativ. Nu a existat nici o jurisprudență constantă în sensul

acordării acestora și stabilirii unor criterii pentru cuantificarea lor,

instanțele confruntându-se recent cu astfel de acțiuni raportat la data

intrării în vigoare a actului normativ ce a constituit la un moment dat

fundamentul lor. Tocmai de aceea, nu se pune nici problema unei eventuale

discriminări, în sensul Protocolului nr. 12, respectiv a aplicării unui

tratament juridic inegal unor persoane aflate în situații juridice identice, cu

referire la cei care aveau acțiuni pe rol exercitate în același interval,

tocmai pentru că nu a existat timpul necesar cristalizării unei jurisprudențe

în temeiul unor hotărâri irevocabile.

Raportat la aceste

considerente, curtea a apreciat că reclamanta nu este îndreptățită la acordarea

unor daune morale pentru repararea prejudiciului suferit de antecesorul ei în

urma condamnării cu caracter politic.

Împotriva

susmenționatei hotărâri a declarat recurs reclamanta I.M. criticând-o pentru

nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., a susținut că admiterea apelului pârâtului în temeiul deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 echivalează cu înfrângerea principiului neretroactivității legii

civile consacrat de dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României.

La data pronunțării

sentinței tribunalului dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 erau în vigoare și își produceau efectele, astfel încât aplicarea

deciziei Curții Constituționale raportului juridic dedus judecății echivalează

cu încălcarea principiului evocat.

Legalitatea hotărârii

judecătorești se analizează prin raportare la prevederile legale în vigoare la

data pronunțării acesteia.

În speța dedusă

judecății, critica invocată în apel vizează soluția de obligare a pârâtului la

plata daunelor morale, iar nu pe aceea a intervenției unei decizii

a Curții Constituționale pronunțată ulterior

sentinței în cauză.

În acest caz,

instanța de apel a încălcat atât prevederile art. 15 alin. (2) din Constituția

României, cât și dispozițiile art. 295 C. proc. civ., potrivit cărora „instanța

de apel va verifica în limitele cererii de apel stabilirea situației de fapt și

aplicarea legii de către prima instanță”.

Nu este culpa

reclamantei că legislativul nu a pus de acord

dispozițiile

constatate a fi neconstituționale cu prevederile

Constituției,

împrejurare ce nu poate constitui în nici un caz o justificare în sensul

adoptării soluției criticate.

Hotărârea este

nelegală și în ceea ce privește încălcarea dreptului la un proces echitabil

prevăzut de art. 6 paragraf 1 din Convenție, întrucât schimbarea în apel a

sentinței tribunalului este similară celei a reformării unor hotărâri

judecătorești irevocabilă prin intermediul unor căi extraordinare de atac.

Dreptul la un proces

echitabil vizează soluționarea unei cauze prin raportare la legea existentă la

momentul pronunțării unei hotărâri, or, nu se poate susține în mod rezonabil că

în speță prima instanță ar fi

încălcat

legea, justificat de modificarea legii intervenită ulterior

pronunțării

acestei hotărâri.

Procedând în acest

fel, instanța de apel a încălcat totodată și

prevederile

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.

E.D.O., reținând greșit că nu

există speranța legitimă la plata daunelor morale pe considerentul că exista

deja Decretul – Lege

nr. 118/1990, dar și pe

inexistența unei jurisprudențe unitare în

materie, cu consecința unei

eventuale discriminări.

A arătat că la data

introducerii acțiunii și a soluționării sale p e fond, s-a prevalat de un text

de lege care îi recunoștea dreptul de a obține daune morale ca efect al

condamnării cu caracter politic a autorului său, cu luarea în considerare și a

despăgubirilor obținute în temeiul Decretului – Lege nr. 118/1990.

La data introducerii

acțiunii, actul de reparație era în vigoare și stipula posibilitatea obținerii

de despăgubiri cu titlu de daune morale, sume care în mod evident se

circumscriu noțiunii de „bun”.

De

asemenea, la acel moment, numeroase dosare erau

soluționate irevocabil, în sensul

recunoașterii dreptului la despăgubiri și obligării S.R. la plata acestora,

context în care la data introducerii acțiunii avea speranța legitimă că

aplicându-se legea în vigoare va beneficia la rândul său de compensații bănești

pentru daune morale ca urmare a condamnării.

Greșit s-a reținut că

nu se pune problema unei discriminări prin aplicarea unui tratament juridic

inegal unor persoane aflate în situații juridice identice, sens în care s-au

invocat dispozițiile deciziei nr. 1354/2010 a Curții Constituționale.

Reclamanta

a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei

atacate în sensul

respingerii apelului pârâtului.

Recursul reclamantei este nefondat, în considerarea

argumentelor ce succed, care

se circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011,

pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți

de Casație și Justiție:

Prin

deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat

neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și masurile

administrative

asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile

Curții

Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și

instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru

viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică,

aplicarea ei

generală

și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar

fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea

că deciziile Curții Constituționale produc efecte

numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional,

acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce

atingere

unor drepturi definitiv câștigate

sau situațiilor juridice deja

constituite.

Se

va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se

aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de

constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce

privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data

întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă

că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din

actele juridice ale

părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân

supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată

însă situația

acțiunilor

în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare,

surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub

incidența noului act normativ.

Sunt

în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță,

a căror concretizare, sub aspectul titularului

căruia trebuie să i se verifice

calitatea de persoană îndreptățită și

întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se

poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de

instanță.

Astfel,

intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare

în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în

conținutul cărora intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite,

jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați

politic).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de

drepturi născute

direct,

în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie

stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive,

astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu

exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de

judecată, nu se poate considera că reclamantul

beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr.

1.

Or,

la momentul la care instanța de apel era chemata să se

pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamantă norma

juridică

nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21

octombrie

2010

ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească

aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel,

soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la

un „bun” al reclamantei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.,

în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de

creanță.

Referitor

la obligativitatea efectelor deciziilor Curții

Constituționale pentru instanțele de

judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte

de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că:

„deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie

aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul normativ, în

perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității și

își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate; această rațiune nu

mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar

prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare,

„instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și

să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând

să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei

efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției

sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici

dreptul intern și nici nomele convenționale europene nu i le legitimează.

În

sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în

recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din

19 septembrie 2011 (

M. Of., nr. 789/07.11.2011), care a statuat, cu

putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

„dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Cum

deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost

publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia

instanței de apel a fost pronunțată la data 20 ianuarie 2011,

cauza nefiind, deci, soluționată definitiv la

momentul publicării

deciziilor respective, rezultă că textele legale

declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând

aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării

apelului, instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la

un tribunal și nici nu a afectat dreptul la un

proces echitabil, astfel cum

susține recurenta, întrucât, prin Decizia nr.

12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de

Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de

asemenea, că: „prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca

urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat

eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate”.

De

aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului

de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes

și

ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil și nici încălcarea principiului

nediscriminării, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând

abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost

determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al

stabilității juridice.

Dreptul

de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 din

Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă

recunoașterea

unui drept, care nu mai are

niciun fel de legitimitate în ordinea juridică

internă.

Astfel,

chiar din jurisprudența C.E.D.O., rezultă că intervenția Curții Constituționale

nu este asimilată

unei intervenții

intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul

procesual,

pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra

acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de

efecte se datorează activității

unui organ jurisdicțional, a cărui

menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență

ordinii juridice.

Pentru

considerentele expuse, constatând că instanța de apel a pronunțat o soluție

legală, inclusiv în raport de critica încălcării art. 294 C. proc. civ.,

întrucât constituindu-se într-o chestiune de ordine publică, dar și în raport

de efectul devolutiv al apelului, nu au fost înfrânte limitele cercetării

judecătorești impuse în această etapă judiciară, motiv pentru care, constatând

că nu sunt incidente cauzele de nelegalitate invocate de recurentă, Înalta Curte,

în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta I.M. împotriva deciziei nr. 33/ A din

20 ianuarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări

sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 ianuarie 2012.