ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 963/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 963/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 11

martie 2009, reclamanta D.E. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul

Botoșani prin primar, solicitând „rectificarea dispoziției primarului nr. 1995/2003”,

în sensul eliminării cuvintelor „cota indiviză”.

În motivarea cererii

a arătat, în esență, că prin dispoziția indicată s-a dispus restituirea în

natură a suprafeței de 981,53 m.p. teren din totalul de 1.436 m.p. solicitat,

înscriindu-se „cota indiviză”, fără a se specifica, potrivit art. 4 din Legea nr.

10/2001, cine sunt coindivizarii.

La imobilul inițial,

format din suprafața de 1.731,73 mp teren și clădire, a adăugat singură o casă,

edificată în baza autorizației nr. 2700 din 19 mai 1956, bunuri preluate prin

Decretul de expropriere nr. 394/1988, iar parcela de 335,73 m.p. teren a fost

preluată fără titlu, prin lărgirea străzilor C.N. și P.R.

Cu excepția acestei

parcele, ea are posesia imobilului, iar rudele înscrise în actul de preluare

sunt toate decedate. Prin urmare, indiviziunea din dispoziție este una creată artificial,

iar ea nu-și poate valorifica dreptul astfel obținut prin intabulare, donație

sau vânzare.

Prin sentința civilă nr.

1.200 din 1 octombrie 2009, Tribunalul Botoșani a respins ca nefondată

acțiunea.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că „rectificarea” cerută de reclamantă

urmărește restituirea integrală a parcelei de teren din decretul de

expropriere. Dispoziția primarului a fost contestată în justiție sub același

aspect, cerere respinsă irevocabil prin decizia civilă nr. 1266 din 26

februarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care reclamanta a

fost îndrumată să-și valorifice pretenția pe calea dreptului comun. Așadar,

calea reglementată de Legea 10/2001 a fost valorificată integral, astfel că

reclamanta nu mai poate recurge la aceasta pentru rezolvarea pretențiilor solicitate

prin cererea de față.

Prin decizia civilă nr.

147 din 9 decembrie 2009 Curtea de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a admis apelul declarat de reclamantă și a desființat

sentința atacată, cauza fiind trimisă aceleiași instanțe spre rejudecare.

Instanța de apel a

reținut, față de precizările reclamantei, că finalitatea urmărită prin acțiunea

formulată este aceea de a-și putea valorifica dreptul obținut prin Dispoziția

primarului nr. 1995/2003 așa încât, fără a cere lămuriri părții conform

dispozițiilor art. 129 alin. (4) - (6) C. proc. civ., instanța de fond în mod

greșit a apreciat că au fost reiterate susținerile ce au format anterior obiect

de cercetare judecătorească soluționate prin decizia civilă nr. 1266/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Rejudecând cauza

Tribunalul Botoșani, prin sentința civilă nr. 933 din 27 mai 2010 a admis

cererea și a rectificat dispoziția nr. 1995/2003 în sensul că, în temeiul art. 4

alin. (4) din Legea 10/2001, la alin. (1) și alin. (2) a eliminat sintagma

„cotă indiviză” astfel că restituirea imobilului și identificarea acestuia se

fac integral în favoarea reclamantei, în calitate de persoană îndreptățită ce a

depus în termen cererea de restituire.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că, prin cererea de restituire a imobilelor

solicitate petenta a făcut dovada că este singura care a acceptat moștenirea cu

privire la imobilele pretinse chiar dacă acestea provin de la mai mulți autori,

aflându-se însă de mult timp în posesia exclusivă a familiei ei și în prezent

doar a ei.

Pentru eliminarea

dificultăților și pentru recunoașterea posesiei îndelungate și a vocației la

imobilul pretins, instanța a apreciat că în mod corect reclamanta a cerut

rectificarea dispoziției de restituire cu privire la menționarea cotei

indivize, acest aspect putând fi lămurit oricând ulterior de către persoane

care vor obține la rândul lor titlu pentru același imobil ori pentru restul

neatribuit în cadrul unui proces de partaj, în care se poate stabili cu

precizie și pe bază de probe în ce măsură s-au transmis drepturile succesorale

sau au uzucapat coindivizarii.

Prin decizia nr. 52

din 22 martie 2011, Curtea de Apel Suceava a respins ca nefondat apelul

declarat de pârâtă împotriva acestei hotărâri, reținând următoarele:

Prin contractul de

vânzare cumpărare încheiat la 9 iulie 1951, soțul reclamantei, D.L., împreună

cu mama sa, D.S., și cu două surori, respectiv D.P. și V.A., au cumpărat un

imobil situat în municipiul Botoșani, str. C.N. compus din 6 camere și teren

aferent în suprafață de 4 prăjini. Prin Decretul nr. 394 din 29 decembrie 1988

al Consiliului de Stat al RSR imobilul a fost expropriat pentru a servi unui

proiect de urbanizare care însă nu s-a mai realizat. Așadar exproprierea nu a

fost urmată de o preluare efectivă a imobilului, acesta rămânând în posesia

reclamantei. Posesia exercitată de reclamantă, necontestată pe parcursul

soluționării litigiilor ce au avut ca obiect acest imobil, nu a constituit însă

fundamentul acțiunii de restituire și implicit a prezentei acțiuni. Așa fiind,

nu au fost primite criticile pârâtei vizând neîndeplinirea condițiilor

prevăzute de art. 1847 C. civ., care nu au, de altfel, relevanță, acțiunea

reclamantei fiind întemeiată pe dispozițiile legii speciale în materie,

respectiv Legea 10/2001.

Este real că o

suprafață de 98,98 mp teren situat în str. C.N. a format obiectul Dosarului nr.

7699/193/2008 al Judecătoriei Botoșani constatându-se că reclamanta a dobândit dreptul

de proprietate prin uzucapiune însă această suprafață excede prezentului

litigiu.

Prin sentința civilă nr.

2524 din 31 iulie 1989 a Judecătoriei Botoșani a fost soluționată acțiunea de

ieșire din indiviziune formulată de D.L. în contradictoriu cu pârâții D.P., C.M.,

P.L., G.M. și S.F. însă cu acest prilej părțile nu au adus la cunoștința

instanței existența decretului de expropriere. Așa fiind, nu a fost primită

nici critica vizând împrejurarea că la data soluționării notificării,

reclamanta nu a prezentat întreaga situație a imobilului, sentința mai sus

menționată fiind lipsită de efecte juridice, o dovadă în plus fiind și faptul

că prin Dispoziția nr. 1995/2003 s-a restituit reclamantei în natură suprafața

de 981,53 m.p. teren. Această dispoziție a fost supusă controlului instanțelor

mai întâi sub aspectul întinderii suprafeței de teren, acțiunea formulată de D.E.

fiind respinsă prin decizia civilă nr. 1266 din 26 februarie 2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, și apoi sub aspectul valabilității, acțiunea

formulată de P.E. și C.L. fiind respinsă prin sentința civilă nr. 5473 din 9

septembrie 2010.

Critica recurentei

vizând inaplicabilitatea art. 4 alin. (4) din Legea 10/2001 în noua redactare

dată prin Legea 247/2005 s-a reținut a fi de asemenea, neîntemeiată. În noua

reglementare acest text prevede că „de cotele moștenitorilor legali sau

testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la capitolul III profită

ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea

de restituire”.

Reclamanta fiind

singura care a solicitat restituirea imobilului și astfel, conformându-se

dispozițiilor legii speciale, bunul i se cuvine în întregime, prin efectul

dreptului de acrescământ, fără a fi necesar a se stabili cota succesorală.

Textul menționat era

în vigoare la data soluționării litigiului fiind de imediată aplicare, ca și

celelalte modificări aduse prin Legea 247/2005.

De altfel, Legea

10/2001, fiind o lege specială de reparație, cuprinde dispoziții derogatorii de

la dreptul comun, inclusiv de la regula unanimității specifică dreptului comun,

potrivit cu care reclamanta nu ar fi putut solicita singură restituirea în

natură.

Fiind stabilită

calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei, chiar în condițiile în care

imobilul a fost inițial în proprietatea mai multor persoane, având în vedere și

modalitatea de soluționare a celorlalte litigii ce au avut ca obiect același

imobil, în mod corect a reținut prima instanță că formularea „cotă indiviză”

din dispoziția nr. 1995/2003 este deficitară și constituie un impediment la

executare, în cauză fiind întrunite dispozițiile art. 4 al. 4 din Legea

10/2001.

Împotriva

susmenționatei hotărâri a declarat recurs Primăria municipiului Botoșani,

criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., a susținut că notificarea reclamantei formulată în temeiul

Legii nr. 10/2001 nu poate avea ca obiect decât partea de imobil la care

defunctul său soț, D.L., era coproprietar și numai cota indiviză ce i se

cuvenea acestuia.

În schița anexă la

dispoziția primarului nr. 1995/2003 s-a evidențiat situația de fapt menționată

cu referire la imobilul notificat, situat în C.N., care fusese împărțit în două

corpuri de proprietate în anul 1956, D.L. (antecesorul reclamantei) rămânând

coproprietar pe partea de imobil situată la intersecția dintre C.N. și strada P.R.,

acesta fiind considerentul pentru care în dispoziție a fost înscrisă mențiunea

„se restituie în natură … cota indiviză”.

La data emiterii

actului administrativ menționat, Legea nr. 10/2001 nu cuprindea dispozițiile art.

4 alin. (4), introduse prin prevederile art. 1 pct. 8 din Legea nr. 247/2005,

astfel încât, soluția curții de apel încalcă și dispozițiile art. 1 C. civ., și

art. 15 alin. (2) din Constituția României, care consacră principiul

neretroactivității legii civile.

În mod greșit au fost

aplicate cauzei dispozițiile Legii nr. 10/2001, întrucât imobilul notificat,

preluat de stat în baza Decretului nr. 467/1979, nu a fost în fapt expropriat,

acesta aflându-se și în prezent în posesia reclamantei.

Întrucât imobilul în

cauză nu a fost preluat ulterior emiterii decretului de expropriere, acesta nu

a intrat niciodată în patrimoniul municipiului și deci nu poate face obiectul

legii speciale.

Deși într-un litigiu

anterior, soluționat prin sentința nr. 2524/1989 a Judecătoriei Botoșani,

imobilul în litigiu a fost atribuit numitei D.P., cu obligația de a plăti sultă

celorlalți coproprietari (inclusiv antecesorului reclamantei, D.L.), ale cărei

moștenitoare sunt, potrivit certificatului de moștenitor nr. 289/1991, fiicele

acesteia, în mod greșit acest bun a fost restituit reclamantei în procedura

legii speciale.

Susținând ca

inoperant dreptul de acrescământ stipulat de prevederile art. 4 alin. (4) din

Legea nr. 10/2001 (în actuala reglementare) în favoarea reclamantei, care nu

are vocație succesorală la moștenirea lăsată de ceilalți coproprietari ai

imobilului expropriat, a solicitat admiterea recursului și modificarea

hotărârii atacate în sensul respingerii cererii reclamantei.

Recursul nu este

fondat.

Disputa părților

vizează consemnarea sintagmei „cota indiviză” din conținutul dispoziției emisă

de pârâtă în favoarea reclamantei, unica persoană ce a formulat notificare

pentru restituirea imobilului evidențiat ca preluat de stat în temeiul

Decretului nr. 467/1979.

Chestiunile privind

incidența legii speciale – Legea nr. 10/2001 raportului juridic litigios, ca și

cele privind vocația altor persoane (fiicele defunctei D.P.) la restituirea

bunului, obiect al litigiului, au fost analizate jurisdicțional și soluționate

irevocabil prin decizia nr. 1266 din 26 februarie 2008 a I.C.C.J., respectiv

sentința civilă nr. 5473 din 9 septembrie 2010 a Judecătoriei Botoșani.

Ca urmare, criticile

vizând aspectele evocate, intrate în autoritatea de lucru judecat, nu mai pot

face, din nou, obiectul unei verificări judiciare decât cu riscul încălcării

principiului evocat, motiv pentru care nu vor fi primite.

Sunt nefondate și

criticile constând în greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (4) din

Legea nr. 10/2001 (în actuala formă după modificarea dispusă prin Legea nr. 247/2005)

întrucât, fiind o normă de imediată aplicare, aceasta își produce efectele și

proceselor aflate în curs de judecată la data adoptării sale.

Aceste dispoziții

legale constituie, în realitate, transpunerea legislativă a normei pct. 4.6 din

H.G. nr. 498/2003 de aprobare a normele metodologice de aplicare unitară a

Legii nr. 10/2001 (în forma inițială) care consacră dreptul de acrescământ

(prevăzut de art. 929 C. civ.) ce recunoaște dreptul moștenitorilor celui

deposedat de stat de a beneficia, prin efectul dreptului de acrescământ, de

bunul a cărui restituire se cere, indiferent de cotele sale succesorale.

Ca urmare, nu poate

fi primită critica recurentei privind inexistența acestei completări

legislative la data emiterii dispoziției contestate.

La acel moment, nu

putea fi acceptată altă interpretare decât aceea a inaplicabilității

principiului unanimității în materie, iar noul text este, așa cum s-a arătat

mai sus, de imediată aplicare, asemenea celorlalte modificări aduse Legii nr. 10/2001

prin Legea nr. 247/2005.

Nu are nici o

relevanță împrejurarea că reclamanta este succesoarea comoștenitorului D.L. cu

privire la dreptul său de a dobândit întreg imobilul, întrucât aceasta nu a

dobândit în nume propriu dreptul la restituire, ci în calitate de moștenitoare

a antecesorului său, singurul cu privire la care se pune problema funcționării

dreptului de acrescământ.

Cu alte cuvinte,

reclamanta dobândește ceea ce antecesorul său (D.L., decedat la 29 aprilie  2001)

era îndreptățit să dobândească.

Ca urmare, față de

cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus

judecății urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Botoșani împotriva deciziei nr.

52 din 22 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 februarie 2012.