ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4997/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4997/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, reclamanta S.S.S.I.F. M. S.A. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâta Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, suspendarea

măsurii asigurătorii prin care s-a dispus suspendarea de două ori, pentru o

perioadă de câte două săptămâni, începând cu data de 9.07.2008 și până la

06.08.2008 a activității subscrisei și blocarea tuturor conturilor de

disponibilități ale societății, atât la vedere cât și la termen și a celor de

instrumente financiare, reprezentată de ordonanțele nr. 368/2008, 395 din 23

iulie 2008 și Decizia nr. 1504 din 23.07.2008 adoptate de pârâtă.

În

motivarea

cererii, reclamanta a arătat că aparența de, nelegalitate constă în faptul că

potrivit art. 17 din O.U.G. nr. 25/2005 C.N.V.M. putea dispune măsuri, precum

aceea luată împotriva reclamantei, de blocare de conturi bancare, restrângerea

unor transferuri patrimoniale ale emitenților sau blocarea transferului unor

valori imobiliare ori al altor instrumente financiare pe o perioadă care nu

poate depăși două săptămâni, legea având în vedere caracterul temporar al

măsurii, nu al actului administrativ. Or, s-a susținut de către reclamantă,

autoritatea publică a instituit o măsură asiguratorie cu valabilitate

prelungită în mod succesiv, care a depășit termenul de două săptămâni.

S-a mai

arătat că în art. 17 alin. (1) din Statutul C.N.V.M. se enumera în mod

limitativ, care sunt măsurile asigurătorii ce pot fi luate de pârâtă, printre

acestea nefiind și măsura suspendării activității societății de investiții

financiare.

În

ceea ce

privește existența pagubei iminente, reclamanta a arătat că prin

imposibilitatea desfășurării activității există pericolul ca societatea să

rămână fără clienți, prin retragerea portofoliilor de către aceștia.

Autoritatea

pârâtă, prin întâmpinarea depusă la dosar a invocat excepția lipsei calității

de reprezentant al administratorului special al societății reclamante.

Prin

sentința civilă nr. 2330 din 17 septembrie 2008, Curtea de Apel București,

secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei

calității de reprezentant și a admis cererea formulată de reclamanta S.S.S.I.F.

M. SA dispunând suspendarea măsurii asigurătorii a suspendării activității

reclamantei și blocarea tuturor conturilor de disponibilități ale reclamantei

atât la vedere cât și la termen și a celor de instrumente financiare, măsură

dispusă prin ordonanțele nr. 368/2008, 395/2008 și cele subsecvente.

Pentru a

hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta a formulat plângere

prealabilă prin care a contestat măsura asiguratorie dispusă de pârâtă de

suspendare a activității sale, măsură dispusă prima dată prin ordonanța nr. 368

din 9 iulie 2008, iar ulterior a fost prelungită succesiv prin Ordonanțele nr.

395/2008, 425/2008, 456/2008 și 492/2008.

A mai

reținut instanța de fond că situația din speță reclamă intervenția instanței,

în temeiul respectării principiului constituțional prevăzut de art. 21 din

Constituția României, tocmai pentru faptul că, în termenul de două săptămâni

pentru care este dispusă măsura luată de pârâtă nu se poate soluționa nici

măcar cererea de suspendare a executării și cu atât mai puțin cererea de

anulare a acesteia.

În ceea ce

privește îndeplinirea condițiilor suspendării executării actului administrativ,

prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, prima instanță a reținut

următoarele:

există o

îndoială serioasă asupra legalității actului contestat deoarece potrivit art.

17 alin. (1) din O.U.G. nr. 25/2002, modificată, CNVM poate impune „în cazuri

bine justificate și pe o perioadă determinată, entităților reglementate,

emitenților sau altor entități care desfășoară activități în legătură cu

piețele reglementate, măsuri asigurătorii sau restricționarea exercitării unor

drepturi. Asemenea măsuri se pot referi la blocarea de conturi bancare,

restrângerea unor transferuri patrimoniale ale emitenților sau blocarea

transferului unor valori mobiliare ori a altor instrumente financiare pe o

perioadă care nu poate depăși două săptămâni";

În raport

de aceste dispoziții legale prima instanță a apreciat că măsurile ce pot fi

luate nu pot fi decât cele asemenea celor enumerate în actul normativ, iar

interpretarea pe care pârâta o da prevederilor legale citate creează îndoieli

serioase, chiar dacă s-ar interpreta că enumerarea măsurilor are caracter

exemplificativ și nu limitativ;

- măsura

suspendării activității nu poate fi privită ca o măsură asiguratorie, ci ca o

măsură sancționatorie echivalentă cu suspendarea, revocarea sau anularea

autorizației, care prin dispunerea ei repetată tinde să se permanentizeze, deși

potrivit art. 11 din Legea nr. 297/2004, nici măsura sancționatorie a

suspendării autorizației nu poate fi luată pe mai mult de 120 de zile;

- în acest

sens s-a apreciat că există dubii serioase asupra menținerii suspendării

activității prin ordonanțe repetate, în condițiile în care potrivit legii

această măsură are caracter temporar și poate fi dispusă pentru maxim 2

săptămâni;

A mai

constatat instanța că potrivit O.U.G. nr. 25/2002 - art. 17 alin. (1) măsurile

asigurătorii pot consta în blocarea „de conturi", blocarea transferului

unor valori mobiliare ori a altor instrumente financiare și nu de blocarea

tuturor conturilor și implicit a întregii activități;

În ceea ce

privește existența pagubei iminente s-a reținut că această condiție este

îndeplinită, având în vedere că imposibilitatea desfășurării activității atrage

iminența retragerii clienților și producerea în patrimoniul societății de

prejudicii irecuperabile.

Î

mpotriva

acestei sentințe a declarat recurs Comisia Națională a Valorilor Mobiliare,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în temeiul prevederilor art.

304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Recurenta

- pârâtă Comisia Națională a Valorilor Mobiliare critică sentința instanței de

fond pentru următoarele motive:

În mod

greșit instanța de fond a respins excepția lipsei calității de reprezentant

invocată de CNVM, în condițiile în care, pe parcursul desfășurării procesului,

la data de 14.08.2008, CNVM, ca autoritatea a pieței de capital a emis decizia

nr. 1636 prin care s-au instituit măsuri de administrare specială la SSIF M.

S.SA., fiind desemnat ca administrator special Societatea D.U.A. - practician

de insolvență. Se susține că societatea de avocatură care a reprezentat

reclamanta în fața instanței de fond nu a primit mandat de la administratorul

special, căruia i s-a atribuit conducerea societății, având în vedere situația

potrivit căreia activitatea consiliul de administrație al societății reclamante

- care a acordat mandatul inițial societății de avocatură - este suspendată.

Hotărârea

nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii ori

străine de natura pricinii, iar instanța, interpretând greșit actul dedus judecății,

a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia (art.

304 pct. 7 C. proc. civ.).

Hotărârea

atacată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea

greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Dezvoltând

motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

recurenta-pârâtă a susținut următoarele:

În mod

greșit prima instanță a luat în considerare cererea completatoare formulată de

societatea reclamantă la termenul la care cauza a rămas în pronunțare, în

sensul anulării tuturor actelor subsecvente actelor administrative atacate,

pronunțându-se asupra acesteia fără a solicita părților clarificări pe acest

aspect. În acest context, în mod neîntemeiat, prima instanță a apreciat că prin

ordonanțele CNVM, emise succesiv s-a luat aceeași măsură, apreciind că sunt

aplicabile dispozițiile art. 14 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, nemaifiind

necesară parcurgerea procedurii prealabile pentru actele subsecvente;

Instanța

de fond a omis să observe faptul că fiecare ordonanță emisă de CNVM ulterior

datei de 9.07.2008 a avut în vedere măsurile dispuse prin Ordonanța CNVM nr.

368 din 9 iulie 2008 și modul incomplet de conformare și de aducere la

îndeplinire de către SSIF M. SA a dispozițiilor imperative cuprinse în actele

CNVM;

Temeiul de

drept al instituirii măsurii suspendării activității reclamantei îl constituie

art. 17 alin. (1) din O.U.G. nr. 25/2002 privind statutul C.N.V.M.-ului, iar

aparența de nelegalitate constatată de către prima instanță nu este argumentată

din punct de vedere juridic,

Reținându-se

în mod greșit că enumerarea măsurilor asigurătorii, care se pot lua de către

CNVM, are caracter limitativ, nu exemplificativ;

Instanța

de fond a intrat în cercetarea fondului, analizând aspecte a căror temeinicie

nu poate fi apreciată decât cu ocazia soluționării acțiunii privind anularea

ordonanțelor CNVM;

Instanța

de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a schimbat

neîndoielnic natura acestuia apreciind că măsura suspendării activității

societății intimate și a blocării tuturor conturilor este o măsură

sancționatorie și nu asiguratorie, în realitate, din economia dispozițiilor

O.U.G. nr. 25/2002 rezultând că măsurile asigurătorii au caracter de protecție

a investitorilor;

Textul art.

17 din O.U.G. nr. 25/2002 nu restricționează repetabilitatea aplicării măsurii

asigurătorii în timp, acesta conținând prevederi restrictive numai în ceea ce

privește durata aplicării măsurii asigurătorii în timp;

În ceea ce

privește condiția existenței unei pagube iminente, în mod greșit a apreciat

instanța că aceasta este îndeplinită, prin producerea în patrimoniul societății

a unor prejudicii, fiind blocată și activitatea clienților investitori, în

realitate măsura asiguratorie fiind luată tocmai în scopul de a asigura

protecția operatorilor și investitorilor împotriva practicilor neloiale,

abuzive și frauduloase.

Recursul

este nefondat.

Examinând

sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele de

recurs invocate, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta

Curte constată că recursul nu este întemeiat, după cum se va arăta în

continuare.

În

ceea ce

privește motivul de recurs referitor la greșita respingere a excepției lipsei

calității de reprezentant a societății de avocatură care a fost împuternicită

să susțină interesele societății reclamante, Înalta Curte constată că acesta

este nefondat.

Astfel, la

momentul promovării prezentei cereri de suspendare în instanță mandatul acordat

societății de avocatură a îndeplinit toate condițiile de legalitate în sensul

că angajamentul avocațial a fost semnat cu acordul Consiliului de Administrație

al SSIF M., ca organ de conducere legal constituit.

Faptul că

pe parcursul judecării cauzei conducerea societății a fost preluată de un

administrator special, numit chiar de autoritatea pârâtă CNVM, nu presupune

încetarea de drept a mandatului legal acordat de societate în vederea

promovării cererii de suspendare. În acest sens, corect a reținut instanța de

fond incidența dispozițiilor art. 71 C. proc. civ., care reglementează tocmai o

atare situație și care stabilește că „mandatul nu încetează prin moartea celui

care 1-a dat și nici dacă acesta a devenit incapabil. Mandatul dăinuiește

până la

retragerea lui de către moștenitori sau de către reprezentantul legal al

incapabilului". Prin urmare, aplicând acest text de lege situației

concrete în care s-a aflat societatea reclamantă, se reține că mandatul acordat

societății de avocatură a fost dat, în fapt, de societatea reclamantă - entitate

cu personalitate juridică, subiect de drepturi și obligații, prin organul său

de conducere din acel moment și anume Consiliul de Administrație, societatea de

avocatură fiind reprezentantul judiciar al societății și nu al organului său de

conducere. Or, societatea reclamantă, pe parcursul judecării cauzei nu a fost

dizolvată sau lichidată, numindu-se doar un al organ de conducere. Atâta vreme,

cât potrivit textului procedura precitat, nici măcar în situația mai gravă a

pierderii capacității de folosință sau de exercițiu a mandantului, mandatul nu

încetează, decât în cazul în care succesorii îl retrag în mod expres, cu atât

mai mult, în speță, mandatul inițial și-a menținut valabilitatea, noul organ de

conducere -administratorul special, dându-și acordul explicit la acest fapt, în

numele societății pe care legal o reprezenta. În concluzie, semnarea unui alt

angajament de către societatea de avocatură cu aceeași societate reclamantă,

dar reprezentată de un alt organ de conducere, care și-a dat și acordul la

continuarea mandatului, reprezintă un formalism excesiv și oricum depășește

limitele legale, procedurale, stabilite pentru valabilitatea mandatului

judiciar.

Referitor

la criticile aduse sentinței atacate pe fondul cererii de suspendare se

constată că și acestea sunt nefondate.

Cele două

condiții - caz bine justificat și iminența producerii unei pagube prevăzute de

art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, prin tonul

imperativ, denotă caracterul de excepție al măsurii suspendării executării

actului administrativ, presupunând, așadar, dovedirea efectivă a unor

împrejurări conexe regimului administrativ aplicabile actului atacat, care să

fie de natură a argumenta existența „unui caz bine justificat" și a

„iminenței producerii pagubei".

Existența

cazului bine justificat în sensul art. 14 alin. (1) din legea contenciosului

administrativ, poate fi reținută doar dacă din împrejurările cauzei ar rezulta

o îndoială puternică și evidența asupra prezumției de legalitate, care

constituie unul dintre fundamentele caracterului executoriu al actelor

administrative.

Potrivit

art. 14 alin. (1) teza 1 din Legea nr. 554/2004, modificată, în cazuri bine

justificate și pentru prevenirea producerii unei pagube iminente, după

sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a

autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței

competente să dispună suspendarea acestuia până la pronunțarea instanței de

fond.

Definiția

legală a noțiunii de „caz bine justificat" se regăsește în art. 2 alin.

(1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată: împrejurările legate de starea

de fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în

privința legalității actului administrativ.

Instanța

de control judiciar apreciază că este nefondată critica recurentei Comisiei

Naționale de Valori Mobiliare, în sensul că intimații nu au făcut dovada

îndeplinirii condiției cazului bine justificat, pentru următoarele motive:

Prin

Ordonanța nr. 368 din 09 iulie 2008 s-a dispus, începând cu data de 09.07.2008,

suspendarea, ca măsură asiguratorie, pentru o perioadă de 2 săptămâni, a

activității subscrisei și blocarea tuturor conturilor de disponibilități ale

societății, atât la vedere cât și la termen și a celor de instrumente

financiare, stabilindu-se în sarcina societății o serie de obligații pentru

remedierea unor nereguli constatate în activitatea societății prin controlul

efectuat în perioada 13.05.2008- 16.05.2008. După expirarea primei perioade de

suspendare C.N.V.M. a emis succesiv, din două în două săptămâni, Ordonanțe de

suspendare a activității, ultima emisă pe parcursul judecării cauzei fiind

Ordonanța nr. 492 din 29.08.2008.

Astfel cum

a reținut și prima instanță, dar chiar și recurenta, prin motivele de recurs,

temeiul juridic al măsurilor succesive de suspendare a activității este

același, aceeași fiind și situația premisă a aplicării dispozițiilor art. 17

alin. (1) din O.U.G. nr. 25/2002, respectiv constatarea unor nereguli în

activitatea societății prin controlul efectuat în perioada 13-16 mai 2008;

Din

economia dispozițiilor art. 17 alin. (1) din O.U.G. nr. 25/2002 rezultă fără

echivoc caracterul temporar al măsurii asigurătorii și nu al actului

administrativ prin care se dispune o astfel de măsură. Adoptarea măsurii în

sine reprezintă o manifestare de voință a autorității publice, care din punctul

de vedere al formei de exprimare poate fi cuprinsă într-unui sau mai multe acte

administrative - instrumentum, aceasta neînsemnând că fiecare instrumentum va

avea aceeași durată de timp ca măsura în sine. Această interpretare este

întărită de faptul că manifestările de voință a autorității publice în sensul

suspendării succesive a activității societății au avut la bază aceeași situație

de fapt, nefăcându-se dovada afirmației făcută în motivele de recurs că fiecare

ordonanță a avut în vedere alte aspecte de nelegalitate existente în

activitatea reclamantei.

Din

analiza sentinței atacate se constată că instanța de fond a motivat temeinic și

în raport de toate probele administrate în cauză îndeplinirea în cauză a

condiției privind existența „cazului bine justificat", ajungând la

concluzia corectă că există dubii cu privire la legalitate actelor administrative

atacate, în raport de o serie de

Elemente

care nu au presupus antamarea fondului cauzei, astfel cum susține

recurenta-pârâtă.

Principalele

aspecte care au dus la crearea unor îndoieli serioase asupra prezumției de

legalitate de care se bucură actele administrative au fost arătate în mod

judicios și motivat de către prima instanță și acestea vor fi reținute și de

Înalta Curte în formarea convingerii că recursul este nefondat, după cum se va

arăta în continuare:

În primul

rând, situația potrivit căreia măsura suspendării activității unei societăți de

investiții financiare nu este reglementată expres, ca măsură asiguratorie, în

actul normativ cadru în materie, respectiv O.U.G. nr. 25/2002, denotă

caracterul discreționar la dispunerii acestei măsuri de către autoritatea

publică, prezumția de legalitate a marjei de apreciere a autorității în

emiterea unui act prin care se dispune o astfel de măsură, fără a exista un

text normativ expres care să o prevadă, fiind puternic zdruncinată;

În al

doilea rând, prin art. 17 din O.U.G. nr. 25/2002, care potrivit C.N.V.M.,

constituie temeiul de drept al dispunerii măsurii de suspendare a activității

reclamantei, se instituie implicit obligația pentru autoritatea pârâtă să arate

care este „cazul bine justificat" ce a determinat dispunerea unei măsuri

asigurătorii. Or, din cercetarea sumară a ordonanțelor CNVM contestate rezultă

că prima dintre ele, cu nr. 368/2008 face trimitere la anumite fapte constatate

în urma controlului efectuat în perioada 13-16 mai 2008, fără a le detalia, iar

următoarele ordonanțe menționează ca motivare a dispunerii ei doar „aducerea

incompletă la îndeplinire a obligațiilor" stabilite prin ordonanța

inițială nr. 368/2008. Această situație induce o stare de incertitudine asupra

posibilității de verificare și cenzurare a legalității acestor acte de către

instanța judecătorească;

În al

treilea rând, Înalta Curte constată că prin raționamentul juridic elaborat de

către prima instanță în motivarea soluției de admitere a cererii de suspendare,

aceasta nu a schimbat natura și înțelesul actelor atacate, așa cu se afirmă în

motivele de recurs. În acest sens, curtea de apel, reținând că autoritatea

pârâtă a dispus suspendarea activității ca măsură asiguratorie, în temeiul

dispozițiilor art. 17 din O.U.G. nr. 25/2002, a procedat la cercetarea

consecințelor faptice și juridice produse de această măsură în ceea ce o

privește pe societatea reclamantă, prin comparație cu alte asemenea măsuri

reglementate expres de actul normativ menționat și în mod judicios a ajuns la

concluzia că prin suspendarea activității societății, în mod succesiv, se tinde

la o permanentizare acestei măsuri, echivalând practic cu o măsura

sancționatorie;

În al

patrulea rând, aprecierea existenței cazului bine justificat trebuie făcută și prin

prisma faptului că din actele dosarului rezultă, că societății reclamante nu i

s-a acordat un termen rezonabil pentru îndeplinirea obligațiilor rezultate în

urma efectuării controlului, măsura suspendării fiind dispusă la o zi după ce

fusese emisă Ordonanța de instituire a monitorizării activității nr. 367 din 8

iulie 2008 în care erau indicate expres și obligațiile care trebuiau

îndeplinite și nici chiar termenul de două săptămâni pentru care a fost emisă

Ordonanța nr. 368 din 9 iulie 2008, aparent, nu pare a fi suficient în acest

sens; pe de altă parte, dispunerea unei măsuri asigurătorii de către CNVM este

lăsată la aprecierea acestei autorități, chiar și în ipoteza în care ar exista

„un caz bine justificat", nefiind obligatoriu a fi luată, iar în acest

context aparența de nelegalitate trebuie apreciată și în funcție gravitatea

faptei, măsura asiguratorie trebuind să fie proporțională cu aceasta și oricum

mai puțin gravă decât o măsură sancționatorie, iar în contextul prelungirii

succesive a suspendării activității se creează aparența unei nelegale

permanentizări a acestei măsuri temporare, cu consecințe mult mai grave decât

chiar o măsură de sancționare.

Pe

aspectul dovedirii existenței cazului bine justificat se mai reține și aspectul

că potrivit ordonanțelor de menținere a măsurii suspendării activității,

acestea s-au emis având în vedere „modul incomplet de conformare și de aducere

la îndeplinire de către SSIF M. S.A. a dispozițiilor imperative cuprinse în

actele CNVM, făcând referire la Ordonanța nr. 368 din 09 iulie 2008. Rezultă,

prin urmare, că societatea reclamantă a început demersurile și procedurile

pentru a respecta obligațiile stabilite în urma controlului efectuat, nestând

în pasivitate, astfel încât, legalitatea ordonanțelor succesive prin care s-a

menținu măsura suspendării este pusă la îndoială, atâta vreme cât legiuitorul a

pus la dispoziția autorității pârâte și alte măsuri asigurătorii mai puțin

drastice și care să nu conducă la blocarea întregii activități.

Nu în

ultimul rând se reține și aspectul că respectarea obligațiilor de către

societatea reclamantă, astfel cum acestea au fost stabilite în sarcina acesteia

de către CNVM a fost îngreunată și de situația menținerii suspendării

activității pe o durată mai lungă de timp. Or scopul principal al unei

autorități publice cu atribuții de supraveghere și control, cum este

C.N.V.M.-ul este acela de a redresa situația unei societăți de valori mobiliare

prin indicarea aspectelor ce trebuie soluționate pentru intrarea în legalitate

a acestuia și nu de a lua „ab initio" măsuri de natură a o falimenta și a

o îndepărta de pe piața de capital.

În ceea ce

privește motivul de recurs referitor la nedovedirea existenței unei pagube

iminente, Înalta Curte constată că și acesta este nefundat, pentru următoarele

argumente:

-

noțiunea de „pagubă iminentă" trebuie interpretată în contextul .

dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004, prin raportare la

împrejurările concrete ale speței. În acest sens, în mod corect instanța de

fond a reținut că prin suspendarea activității societății reclamantă pentru o

perioadă mai mare de două săptămâni, se prefigurează atât existența unui

prejudiciu material direct și cuantificabil, care constă în lipsirea

reclamantei de folosința sumelor de bani existente în conturile proprii și în

agravarea stării de îndatorare a acesteia, dar și un prejudiciu moral constând

în neîncrederea partenerilor de afaceri, bunul renume al societății de

investiții financiare pe piață fiind afectat;

- pe de

altă parte, prejudiciul previzibil pentru societatea reclamantă se răsfrânge și

asupra clienților acesteia care, la rândul lor, își pot vedea periclitate

propriile afaceri.

Având în

vedere considerentele expuse și reținând prevederile recomandării nr. R(89) 8

din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei

referitoare la necesitatea luării unei măsuri de protecție provizorie împotriva

actului administrat atacat, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, împotriva

sentinței civile nr. 2330 din 17 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2009.