ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2298/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2298/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra

recursului civil de față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul

București, secția a IV-a civilă la 26 septembrie 2007, sub nr. 32403/3/2007,

reclamanții S.H.M.A., B.A.M.F., B.D. (B.D.B.), B.A. (B.P.A.I.), A.C. și M.Y.B.

au chemat în judecată pe pârâta SC S. SA, prin lichidator judiciar SC I.R. SA,

solicitând instanței ca prin sentința ce va pronunța să oblige pârâta să se

pronunțe prin decizie motivate asupra notificării formulate de reclamanți în

baza Legii nr. 10/2001; să constate preluarea abuzivă de către stat a

imobilelor ce au aparținut fostei Societăți Anonime Române Fabricile Assan și

să oblige pârâta la restituirea în natură a terenului în suprafață de 22.072

mp, situat în București, sector 2.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat că au notificat-o pe pârâtă în baza Legii nr. 10/20021 și

că au calitatea de persoane îndreptățite pentru restituirea bunurilor preluate

în mod abuziv .

Prin Sentința civilă

nr. 211 din 1februarie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis

acțiunea reclamanților; a obligat pârâta să se pronunțe prin decizie sau

dispoziție motivată asupra notificării transmise prin BEJ - SC de Avocați T. și

T., înregistrată la SC S. SA, sub nr. 1405 din 9 martie 2001; a disjuns

capetele de cerere privind constatarea preluării abuzive de către stat a

imobilelor fostei SAR - FABRICILE ASSAN și obligarea restituirii în natură a

terenului în suprafață de 22.072 mp și a dispus formarea unui nou dosar,

acordând termen la 11 aprilie 2008.

Pentru a se pronunța

astfel, tribunalul a reținut că pârâta avea obligația legală de a răspunde

notificării, conform art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și că Decizia nr.

1071 din 26 aprilie 2001 emisă de pârâtă nu întrunește exigențele legale ale

unei decizii sau dispoziții motivate, potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă

nr. 766 din 20 octombrie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a

respins, ca nefondate, excepțiile inadmisibilității cererii de chemare în

judecată, lipsei de interes, prescripției dreptului la acțiune al reclamanților

și lipsei calității procesuale pasive a pârâtei apelante; a respins, ca

nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă SC S. SA, prin lichidator

I.P.C.M.G. R. SPRL (fostă SC I.R. SRL, fostă SA) societate profesională de

practicieni în insolvență.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a examinat cu prioritate excepțiile invocate, în

condițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ. și a reținut, în esență,

următoarele:

Excepția

inadmisibilității cererii de chemare în judecată este nefondată, întrucât

reclamanții aveau deschisă calea unei acțiuni în justiție prin care să solicite

obligarea pârâtei la emiterea unei decizii motivate ca răspuns la notificarea

cu nr. 1405 din 9 martie 2001.

Reclamanții nu puteau

avea deschisă calea contestației împotriva Deciziei nr. 2071 din 26 aprilie

2005, conform art. 26 din Legea nr. 10/2001, atâta timp cât au invocat că

tocmai această deciziei nu îndeplinește cerințele și exigențele dispozițiilor

art. 25 din Legea nr. 10/2001.

Excepția lipsei de

interes a fost apreciată ca nefondată, cu motivarea că reclamanții aveau un

interes legitim de a supune cenzurii instanței Decizia nr. 2071 din 26 aprilie

2005, și în măsura în care se constată că aceasta nu ar îndeplini cerințele

legii, să se ajungă la obligarea pârâtei-apelante să se conformeze

dispozițiilor legale

Excepția prescripției

dreptului la acțiune al reclamanților este nefondată, întrucât, în cauză, nu

sunt aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (1), art. 7 alin. (1) și art. 11 din

Decretul nr. 167/1958, ci numai dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Conform principiului

că specialul derogă de la general, în cauza de față nu se poate aplica termenul

general de prescripție de 3 ani, ci numai dispozițiile speciale și derogatorii

ale Legii nr. 10/2001, care au reglementat în mod expres atât termenele și

procedura depunerii notificării, precum și sancțiunea nerespectării acestora.

Excepția lipsei

calității procesuale pasive a SC S. este, de asemenea, nefondată, întrucât

această pârâtă, fiind investită cu o notificare a reclamanților, avea obligația

legală de a răspunde acesteia, printr-o decizie motivată.

În cuprinsul

deciziei, pârâta putea să motiveze că nu are calitate de unitate deținătoare și

totodată să dispună trimiterea notificării către acea entitate, care avea

obligația legală de a acorda măsurile reparatorii.

În cadrul acțiunii

având ca obiect o „obligație de a face", în sensul obligării unității

notificate de a răspunde prin decizie motivată, calitatea procesuală pasivă o

are însăși unitatea notificată, întrucât dispozițiile art. 25 din Legea nr.

10/2001 sunt imperative.

În ceea ce privește

fondul cauzei, instanța de apel a reținut că apelul este nefondat, pentru

următoarele considerente:

Prin adresa nr. 2071

din 26 aprilie 2005, SC S. S.A. a răspuns notificării nr. 1405 din 9 martie

2001, în sensul că a sugerat reclamanților „să se adreseze Autorității pentru

Privatizare și Administrarea Participațiunilor Statului pentru competentă

soluționare".

Examinând cuprinsul

acestui înscris, s-a constatat că răspunsul pârâtei nu reprezintă o

„dispoziție/decizie motivată", în sensul exigențelor art. 25 din Legea nr.

10/2001.

Această adresă, deși

este intitulată „decizie" și cuprinde expresia „decide", nu cuprinde

expres nici mențiunea că „se respinge" notificarea nr. 1405/2001 și nici

mențiunea că „se trimite" notificarea reclamanților către entitatea

competentă să o soluționeze, respectiv Autoritatea pentru Privatizare și

Administrarea Participațiunilor Statului (în prezent AVAS).

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs SC „S.” S.A., în faliment, prin lichidator judiciar

I.P.C.M.G. R. SPRL, criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9

C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate a arătat că greșit

instanța de apel a respins excepția prescripției dreptului la acțiune al

reclamanților, întrucât dreptul de a fi soluționată notificarea, prin emitentul

unei decizii sau dispoziții în favoarea notificatorului, născut în patrimoniul

acestuia, este un drept de creanță, care, potrivit art. 3 alin. (1) din

Decretul nr. 167/1958, se prescrie extinctiv.

Dreptul la acțiune al

reclamanților pentru formularea unei acțiuni având ca obiect obligarea

societății de a se pronunța asupra notificării formulate a început să curgă pe

data împlinirii celor 60 de zile prevăzute de art. 25 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, pentru soluționarea notificării.

S-a arătat că, în mod

greșit, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a

recurentei-pârâte, întrucât prevederile art. 25 din Legea nr. 10/2001, nu se

referă la unitatea notificată, ci la unitatea deținătoare a imobilelor a căror

restituire se solicită.

Recurenta-pârâtă

arată că nu are calitatea de unitate deținătoare și, în consecință, nu are

calitate procesuală pasivă.

Pe fondul litigiului,

s-a arătat că reclamanții, față de cererea formulată prin notificare, de

restituire în natură a tuturor imobilelor, utilajelor, echipamentelor,

instalațiilor și terenului deținut de pârâtă, ce au aparținut S.A.R. FABRICILE

ASSAN, în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. b) și art. 18 lit. a) din

Legea nr. 10/2001, nu au făcut dovada că sunt membrii aceleiași familii și nici

instanța de fond, și nici cea de apel nu au fost preocupate să verifice acest

aspect, precum și acționariatul persoanei juridice preluate la momentul

naționalizării.

De asemenea, s-a mai

arătat că nu s-a dovedit, de către intimații-reclamanți, că imobilele ce

compuneau patrimoniul S.A.R. Fabricile Assan, la data naționalizării acesteia,

erau evidențiate în patrimoniul recurentei-pârâte pentru a fi obligată să emită

decizia de soluționare a notificării, astfel că pretențiile reclamanților sunt

îndreptate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Se mai arată, că

notificarea formulată de către reclamanți a fost soluționată de Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului, prin Decizia nr. 262 din 7 septembrie

2007, prin care au fost acordate despăgubiri notificărilor, în considerarea

calității de acționari ai antecesorilor notificatorilor la fosta S.A.R.

Fabricile Assan, naționalizată prin Legea nr. 119/1948, astfel că, și față de

această situație, recurenta-pârâtă nu are calitate procesuală pasivă în cauză;

că, prin Decizia nr. 2071 din 26 aprilie 2005, comunicată reclamanților,

constatându-se imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, reclamanții

au fost îndrumați să se adreseze Autorității pentru Privatizare și

Administrarea Participațiilor Statului (actuala Autoritate pentru Valorificarea

Activelor Statului), astfel că cererea de chemare în judecată este

inadmisibilă, iar instanța de apel greșit a respins critica formulată prin

cererea de apel privind această excepție.

În ședința publică

din 7 mai 2009, apărătorul intimaților-reclamanți a precizat că a formulat

contestație împotriva Deciziei nr. 262 din 7 septembrie 2007 emisă de a

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, care a fort admisă, iar

decizia a fost anulată prin Sentința civilă nr. 1905 din 19 decembrie 2008

pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

La termenul din 1

octombrie 2009, instanța, constatând că, potrivit Sentinței comerciale nr. 5000

din 20 noiembrie 2008 a Tribunalului București, secția a VII-a comercială,

unicul creditor al recurentei-pârâte SC S. SA este SC O.R.E. SRL, căreia i s-a

transmis, prin convenția de dare în plată autentificată sub nr. 2692 din 19

noiembrie 2008, dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, a introdus

în cauză SC „O.R.E.” SRL, în calitate de continuatoare a recurentei-pârâte SC

S. SA.

Prin notele de

ședință depuse pentru termenul din 4 martie 2010, SC O.R.E. SRL a invocat

excepțiile inadmisibilității introducerii în cauză a SC O.R.E. SRL, întrucât nu

există temei juridic pentru introducerea în cauză a acesteia; a lipsei

calității procesuale pasive, întrucât nu are calitate de unitate deținătoare,

în sensul dispozițiilor cuprinse în Capitolul II din Normele metodologice de

aplicare unitară a legii și a lipsei de interes pentru formularea cererii de

chemare în judecată, întrucât exista deja o hotărâre de acorde de despăgubiri

emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

La dosarul cauzei,

s-a depus certificatul de grefă emis de Curtea de Apel București, secția a IX-a

civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, în dosarul nr.

33785/3/2007, din care rezultă că, prin Decizia civilă nr. 205/A din 26

noiembrie 2009, s-a respins apelul contestatorilor împotriva Sentinței civile

nr. 1905/F din 19 decembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a

IV-a civilă; s-a admis apelul Autorității pentru Valorificarea Activelor

Statului împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte în sensul

că a anulat dispoziția contestată în ceea ce privește numărul de acțiuni în

raport de care s-a stabilit dreptul contestatorilor de a primi măsuri

reparatorii prin echivalent și valoarea acestora; s-a constatat că sunt

îndreptățiți contestatorii la măsuri reparatorii pentru un număr de 50.000 de

acțiuni deținute de autorii lor la fosta întreprindere S.A.R. - Fabricile

Assan, având valoarea de 14.118.500 RON și s-au menținut celelalte dispoziții

ale deciziei contestate și ale sentinței apelate.

Examinând excepțiile

invocate de SC O.R.E. SRL și motivele de recurs formulate de SC S. SA, prin

lichidator judiciar I.P.C.M.G. R. SPRL, având ca succesor cu titlu particular

pe SC „O.R.E." SRL, instanța constată următoarele:

Excepțiile

inadmisibilității introducerii în cauză a SC O.R.E. SRL, ca și excepția lipsei

calității procesuale pasive a SC O.R.E. SRL, sunt nefondate și vor fi respinse

în consecință pentru următoarele considerente:

La termenul din 1

octombrie 2009, instanța de judecată a introdus în cauză, în calitate de

continuatoare a recurentei-pârâte SC S. SA, SC „O.R.E.” SRL, căreia i s-a

transmis, în calitate de unic creditor al recurentei-pârâte SC S. SA, potrivit

Sentinței comerciale nr. 5000 din 20 noiembrie 2008 a Tribunalului București,

secția comercială, dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

În calitate de

succesor cu titlu particular al pârâtei SC S. SA, către SC O.R.E. SRL s-au

transmis toate drepturile și obligațiile ce-i reveneau pârâtei SC S. SA,

privitoare la imobilul în litigiu, inclusiv obligația în a soluționa cererea de

restituire formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, de către

intimații-reclamanți.

Astfel, potrivit art.

9.1 din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare unitară a

Legii nr. 10/2001, „Sintagma indiferent în posesia cui se află în prezent are

semnificația, pe de o parte, că incidența legii este stabilită erga omnes,

indiferent de calitatea deținătorului (minister, primărie, instituție publică,

societate comercială cu capital de stat, organizație cooperatistă și altele

asemenea ) și, pe de altă parte, are semnificația stabilirii momentului în

funcție de care se face calificarea unității deținătoare, respectiv cel care

deținea imobilul respectiv la data intrării în vigoare a legii.

În cazul în care,

după data intrării în vigoare a legii, un imobil notificat potrivit legii a

fost transferat în administrare unei alte entități, aceasta din urmă devine

entitate deținătoare învestită cu soluționarea notificării”.

Prin urmare, legal, a

fost introdusă în cauză SC O.R.E. SRL, în calitate de succesor cu titlu

particular al pârâtei SC S. SA, pentru imobilul în litigiu, iar, în această

calitate, în raportul juridic dedus judecății este titulara obligației

corelative dreptului reclamanților de a li se soluționa notificarea formulată

în temeiul Legii nr. 10/2001, și deci are calitate procesuală pasivă.

Excepția lipsei de

interes a reclamanților în formularea cererii de chemare în judecată invocată

de SC O.R.E. SRL, cu ocazia dezbaterilor este, de asemenea, nefondată,

deoarece, interesul, ca element al acțiunii civile, privește folosul practic

urmărit de reclamanți prin promovarea acțiunii în justiție.

Or, câtă vreme

acestora nu li s-a răspuns la notificarea de a li se restitui în natură

imobilele în litigiu, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 printr-o decizie

sau dispoziție motivată, aceștia au un interes actual în promovarea acțiunii în

justiție pentru a constrânge entitatea notificată să se pronunțe asupra cererii

lor.

Examinând decizia în

limita criticilor formulate ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., instanța constată recursul nefondat pentru următoarele considerente:

Critica formulată de

recurenta-pârâtă, potrivit cărora greșit instanța de apel a respins excepția

prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, întrucât dreptul de a li se

emite o decizie sau dispoziție, născut în patrimoniul reclamanților, este un

drept de creanță, care, potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, se

prescrie extinctiv, este nefondată.

Litigiul de față

poartă asupra obligației „de a face” născută în sarcina entității notificate în

temeiul Legii nr. 10/2001, respectiv de a soluționa notificarea formulată în

termenul legal de către intimații-reclamanți. Termenul de soluționare a

notificării este de recomandare, iar depășirea lui poate fi sancționată cel

mult cu obligarea la despăgubiri a unității deținătoare la cererea persoanei

îndreptățite în măsura în care a fost depășit în mod culpabil, iar persoana

îndreptățită face dovada unui prejudiciu.

Așa fiind, susținerea

recurentei-pârâte potrivit căreia dreptul la acțiune al reclamanților privind

soluționarea notificării naște în patrimoniul acestora un drept de creanță,

care, potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, se prescrie

extinctiv, este nefondată.

Critica potrivit

căreia „în mod greșit instanța de apel a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive” este, de asemenea, nefondată, întrucât prin notificarea

pârâtei de către reclamanți, în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a născut raportul

juridic între părți, astfel că pârâta este titulara obligației de a soluționa

notificarea reclamanților și are deci calitatea procesuală pasivă în raportul

juridic dedus judecății.

Celelalte critici

formulate de recurenta-pârâtă, în raport de obiectul cererii de chemare în

judecată ce constă în obligația „de a face” sunt nefondate, pentru cele ce

urmează.

Prin art. 23 din

Legea nr. 10/2001 (art. 25 din legea republicată ) s-a stabilit în sarcina

unității deținătoare, notificate, obligația de a se pronunța asupra cererii de

restituire în natură sau prin măsuri reparatorii, în termen de 60 de zile de la

înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare.

Termenul pentru

îndeplinirea acestei obligații „de a face” se poate proroga numai dacă unitatea

deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică

celeilalte părți, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă

este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.

Textul prevede în mod

expres că pentru a avea beneficiul acestei prorogări este necesar ca unitatea

deținătoare să comunice, în scris, persoanei îndreptățite faptul că fundamentarea

și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor

solicitate.

Prin urmare,

prorogarea termenului stabilit de lege pentru soluționarea notificării nu

operează, de drept, în beneficiul unității notificate, ori de câte ori notificatorul

nu precizează că nu mai deține alte probe.

Prorogarea fiind

condiționată de faptul analizării notificării de către unitatea deținătoare și

comunicării, în intervalul de 60 de zile, a faptului că documentația este

insuficientă, în prezenta cauză, în mod corect, prin decizia atacată, s-a

menținut soluția primei instanțe prin care instituția notificată, care nu a

făcut o asemenea comunicare, a fost obligată să emită dispoziția.

Prin urmare, legal,

prima instanță, prin hotărârea pronunțată, păstrată prin decizia recurată, a

obligat pârâta să se pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată asupra

notificării nr. 1405 din 9 martie 2001, formulată de intimații-reclamanți în

temeiul Legii nr. 10/2001.

Celelalte critici

formulate de recurenta-pârâtă privind fondul litigiului nu vor fi primite și

analizate, deoarece instanțele nu au fost învestite cu soluționarea unei

contestații în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, împotriva unei

decizii sau, după caz, dispoziții motivate, emise urmare a soluționării

notificării.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte va respinge excepțiile invocate de recurenta-pârâtă SC

O.R.E. SRL și, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul

declarat de SC S. SA, prin lichidator judiciar I.P.C.M.G. R. SPRL, având ca

succesor cu titlu particular SC „O.R.E." SRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge excepțiile

invocate de recurenta-pârâtă SC „O.R.E.” SRL.

Respinge recursul

declarat de pârâta SC S. SA, prin lichidator judiciar I.P.C.M.G. R. SPRL, având

ca succesor cu titlu particular SC „O.R.E." SRL împotriva Deciziei nr. 766

din 20 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 15 aprilie 2010.