ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2298/2010

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă la 26 septembrie 2007, sub nr. 32403/3/2007, reclamanții S.H.M.A., B.A.M.F., B.D. (B.D.B.), B.A. (B.P.A.I.), A.C. și M.Y.B. au chemat în judecată pe pârâta SC S. SA, prin lichidator judiciar SC I.R.

SA, solicitând instanței ca prin sentința ce va pronunța să oblige pârâta să se pronunțe prin decizie motivate asupra notificării formulate de reclamanți în baza Legii nr. 10/2001; să constate preluarea abuzivă de către stat a imobilelor ce au aparținut fostei Societăți Anonime Române Fabricile Assan și să oblige pârâta la restituirea în natură a terenului în suprafață de 22.072 mp, situat în București, sector 2. În motivarea cererii, reclamanții au arătat că au notificat-o pe pârâtă în baza Legii nr. 10/20021 și că au calitatea de persoane îndreptățite pentru restituirea bunurilor preluate în mod abuziv . Prin Sentința civilă nr. 211 din 1februarie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis acțiunea reclamanților; a obligat pârâta să se pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată asupra notificării transmise prin BEJ - SC de Avocați T. și T., înregistrată la SC S. SA, sub nr. 1405 din 9 martie 2001; a disjuns capetele de cerere privind constatarea preluării abuzive de către stat a imobilelor fostei SAR - FABRICILE ASSAN și obligarea restituirii în natură a terenului în suprafață de 22.072 mp și a dispus formarea unui nou dosar, acordând termen la 11 aprilie 2008. Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că pârâta avea obligația legală de a răspunde notificării,

conform art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și că Decizia nr. 1071 din 26 aprilie 2001 emisă de pârâtă nu întrunește exigențele legale ale unei decizii sau dispoziții motivate, potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001. Prin Decizia civilă nr. 766 din 20 octombrie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondate, excepțiile inadmisibilității cererii de chemare în judecată, lipsei de interes, prescripției dreptului la acțiune al reclamanților și lipsei calității procesuale pasive a pârâtei apelante; a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă SC S. SA, prin lichidator I.P.C.M.G. R. SPRL (fostă SC I.R. SRL, fostă SA) societate profesională de practicieni în insolvență.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a examinat cu prioritate excepțiile invocate, în condițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ. și a reținut, în esență, următoarele: Excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată este nefondată, întrucât reclamanții aveau deschisă calea unei acțiuni în justiție prin care să solicite obligarea pârâtei la emiterea unei decizii motivate ca răspuns la notificarea cu nr. 1405 din 9 martie 2001. Reclamanții nu puteau avea deschisă calea contestației împotriva Deciziei nr. 2071 din 26 aprilie 2005, conform art. 26 din Legea nr. 10/2001, atâta timp cât au invocat că tocmai această deciziei nu îndeplinește cerințele și exigențele dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001.

Excepția lipsei de interes a fost apreciată ca nefondată, cu motivarea că reclamanții aveau un interes legitim de a supune cenzurii instanței Decizia nr. 2071 din 26 aprilie 2005, și în măsura în care se constată că aceasta nu ar îndeplini cerințele legii, să se ajungă la obligarea pârâtei-apelante să se conformeze dispozițiilor legale Excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților este nefondată, întrucât, în cauză, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (1), art. 7 alin. (1) și art. 11 din Decretul nr. 167/1958, ci numai dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001. Conform principiului că specialul derogă de la general, în cauza de față nu se poate aplica termenul general de prescripție de 3 ani, ci numai dispozițiile speciale și derogatorii ale Legii nr. 10/2001, care au reglementat în mod expres atât termenele și procedura depunerii notificării, precum și sancțiunea nerespectării acestora.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a SC S. este, de asemenea, nefondată, întrucât această pârâtă, fiind investită cu o notificare a reclamanților, avea obligația legală de a răspunde acesteia, printr-o decizie motivată. În cuprinsul deciziei, pârâta putea să motiveze că nu are calitate de unitate deținătoare și totodată să dispună trimiterea notificării către acea entitate, care avea obligația legală de a acorda măsurile reparatorii. În cadrul acțiunii având ca obiect o „obligație de a face", în sensul obligării unității notificate de a răspunde prin decizie motivată, calitatea procesuală pasivă o are însăși unitatea notificată, întrucât dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001 sunt imperative.

În ceea ce privește fondul cauzei, instanța de apel a reținut că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente: Prin adresa nr. 2071 din 26 aprilie 2005, SC S. S.A. a răspuns notificării nr. 1405 din 9 martie 2001, în sensul că a sugerat reclamanților „să se adreseze Autorității pentru Privatizare și Administrarea Participațiunilor Statului pentru competentă soluționare". Examinând cuprinsul acestui înscris, s-a constatat că răspunsul pârâtei nu reprezintă o „dispoziție/decizie motivată", în sensul exigențelor art. 25 din Legea nr. 10/2001. Această adresă, deși este intitulată „decizie" și cuprinde expresia „decide", nu cuprinde expres nici mențiunea că „se respinge" notificarea nr. 1405/2001 și nici mențiunea că „se trimite" notificarea reclamanților către entitatea competentă să o soluționeze, respectiv Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiunilor Statului (în prezent AVAS).

Împotriva acestei decizii a declarat recurs SC „S.” S.A., în faliment, prin lichidator judiciar I.P.C.M.G. R. SPRL, criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate a arătat că greșit instanța de apel a respins excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, întrucât dreptul de a fi soluționată notificarea, prin emitentul unei decizii sau dispoziții în favoarea notificatorului, născut în patrimoniul acestuia, este un drept de creanță, care, potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, se prescrie extinctiv. Dreptul la acțiune al reclamanților pentru formularea unei acțiuni având ca obiect obligarea societății de a se pronunța asupra notificării formulate a început să curgă pe data împlinirii celor 60 de zile prevăzute de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru soluționarea notificării.

S-a arătat că, în mod greșit, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentei-pârâte, întrucât prevederile art. 25 din Legea nr. 10/2001, nu se referă la unitatea notificată, ci la unitatea deținătoare a imobilelor a căror restituire se solicită. Recurenta-pârâtă arată că nu are calitatea de unitate deținătoare și, în consecință, nu are calitate procesuală pasivă. Pe fondul litigiului, s-a arătat că reclamanții, față de cererea formulată prin notificare, de restituire în natură a tuturor imobilelor, utilajelor, echipamentelor, instalațiilor și terenului deținut de pârâtă, ce au aparținut S.A.R. FABRICILE ASSAN, în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. b) și art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, nu au făcut dovada că sunt membrii aceleiași familii și nici instanța de fond, și nici cea de apel nu au fost preocupate să verifice acest aspect, precum și acționariatul persoanei juridice preluate la momentul naționalizării.

De asemenea, s-a mai arătat că nu s-a dovedit, de către intimații-reclamanți, că imobilele ce compuneau patrimoniul S.A.R. Fabricile Assan, la data naționalizării acesteia, erau evidențiate în patrimoniul recurentei-pârâte pentru a fi obligată să emită decizia de soluționare a notificării, astfel că pretențiile reclamanților sunt îndreptate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Se mai arată, că notificarea formulată de către reclamanți a fost soluționată de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, prin Decizia nr. 262 din 7 septembrie 2007, prin care au fost acordate despăgubiri notificărilor, în considerarea calității de acționari ai antecesorilor notificatorilor la fosta S.A.R.

Fabricile Assan, naționalizată prin Legea nr. 119/1948, astfel că, și față de această situație, recurenta-pârâtă nu are calitate procesuală pasivă în cauză; că, prin Decizia nr. 2071 din 26 aprilie 2005, comunicată reclamanților, constatându-se imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, reclamanții au fost îndrumați să se adreseze Autorității pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului (actuala Autoritate pentru Valorificarea Activelor Statului), astfel că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă, iar instanța de apel greșit a respins critica formulată prin cererea de apel privind această excepție.

În ședința publică din 7 mai 2009, apărătorul intimaților-reclamanți a precizat că a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 262 din 7 septembrie 2007 emisă de a Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, care a fort admisă, iar decizia a fost anulată prin Sentința civilă nr. 1905 din 19 decembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă. La termenul din 1 octombrie 2009, instanța, constatând că, potrivit Sentinței comerciale nr. 5000 din 20 noiembrie 2008 a Tribunalului București, secția a VII-a comercială, unicul creditor al recurentei-pârâte SC S. SA este SC O.R.E. SRL, căreia i s-a transmis, prin convenția de dare în plată autentificată sub nr. 2692 din 19 noiembrie 2008, dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, a introdus în cauză SC „O.R.E.” SRL, în calitate de continuatoare a recurentei-pârâte SC S. SA.

Prin notele de ședință depuse pentru termenul din 4 martie 2010, SC O.R.E. SRL a invocat excepțiile inadmisibilității introducerii în cauză a SC O.R.E. SRL, întrucât nu există temei juridic pentru introducerea în cauză a acesteia; a lipsei calității procesuale pasive, întrucât nu are calitate de unitate deținătoare, în sensul dispozițiilor cuprinse în Capitolul II din Normele metodologice de aplicare unitară a legii și a lipsei de interes pentru formularea cererii de chemare în judecată, întrucât exista deja o hotărâre de acorde de despăgubiri emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

La dosarul cauzei, s-a depus certificatul de grefă emis de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, în dosarul nr. 33785/3/2007, din care rezultă că, prin Decizia civilă nr. 205/A din 26 noiembrie 2009, s-a respins apelul contestatorilor împotriva Sentinței civile nr. 1905/F din 19 decembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă; s-a admis apelul Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a anulat dispoziția contestată în ceea ce privește numărul de acțiuni în raport de care s-a stabilit dreptul contestatorilor de a primi măsuri reparatorii prin echivalent și valoarea acestora; s-a constatat că sunt îndreptățiți contestatorii la măsuri reparatorii pentru un număr de 50.000 de acțiuni deținute de autorii lor la fosta întreprindere S.A.R.

- Fabricile Assan, având valoarea de 14.118.500 RON și s-au menținut celelalte dispoziții ale deciziei contestate și ale sentinței apelate. Examinând excepțiile invocate de SC O.R.E. SRL și motivele de recurs formulate de SC S. SA, prin lichidator judiciar I.P.C.M.G. R. SPRL, având ca succesor cu titlu particular pe SC „O.R.E." SRL, instanța constată următoarele: Excepțiile inadmisibilității introducerii în cauză a SC O.R.E. SRL, ca și excepția lipsei calității procesuale pasive a SC O.R.E. SRL, sunt nefondate și vor fi respinse în consecință pentru următoarele considerente: La termenul din 1 octombrie 2009, instanța de judecată a introdus în cauză, în calitate de continuatoare a recurentei-pârâte SC S. SA, SC „O.R.E.” SRL, căreia i s-a transmis, în calitate de unic creditor al recurentei-pârâte SC S. SA, potrivit Sentinței comerciale nr. 5000 din 20 noiembrie 2008 a Tribunalului București, secția comercială, dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

În calitate de succesor cu titlu particular al pârâtei SC S. SA, către SC O.R.E. SRL s-au transmis toate drepturile și obligațiile ce-i reveneau pârâtei SC S. SA, privitoare la imobilul în litigiu, inclusiv obligația în a soluționa cererea de restituire formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, de către intimații-reclamanți. Astfel, potrivit art. 9.1 din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, „Sintagma indiferent în posesia cui se află în prezent are semnificația, pe de o parte, că incidența legii este stabilită erga omnes, indiferent de calitatea deținătorului (minister, primărie, instituție publică, societate comercială cu capital de stat, organizație cooperatistă și altele asemenea ) și, pe de altă parte, are semnificația stabilirii momentului în funcție de care se face calificarea unității deținătoare, respectiv cel care deținea imobilul respectiv la data intrării în vigoare a legii.

În cazul în care, după data intrării în vigoare a legii, un imobil notificat potrivit legii a fost transferat în administrare unei alte entități, aceasta din urmă devine entitate deținătoare învestită cu soluționarea notificării”. Prin urmare, legal, a fost introdusă în cauză SC O.R.E. SRL, în calitate de succesor cu titlu particular al pârâtei SC S. SA, pentru imobilul în litigiu, iar, în această calitate, în raportul juridic dedus judecății este titulara obligației corelative dreptului reclamanților de a li se soluționa notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, și deci are calitate procesuală pasivă. Excepția lipsei de interes a reclamanților în formularea cererii de chemare în judecată invocată de SC O.R.E.

SRL, cu ocazia dezbaterilor este, de asemenea, nefondată, deoarece, interesul, ca element al acțiunii civile, privește folosul practic urmărit de reclamanți prin promovarea acțiunii în justiție. Or, câtă vreme acestora nu li s-a răspuns la notificarea de a li se restitui în natură imobilele în litigiu, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 printr-o decizie sau dispoziție motivată, aceștia au un interes actual în promovarea acțiunii în justiție pentru a constrânge entitatea notificată să se pronunțe asupra cererii lor. Examinând decizia în limita criticilor formulate ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., instanța constată recursul nefondat pentru următoarele considerente: Critica formulată de recurenta-pârâtă, potrivit cărora greșit instanța de apel a respins excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, întrucât dreptul de a li se emite o decizie sau dispoziție, născut în patrimoniul reclamanților, este un drept de creanță, care, potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, se prescrie extinctiv, este nefondată. Litigiul de față poartă asupra obligației „de a face” născută în sarcina entității notificate în temeiul Legii nr. 10/2001, respectiv de a soluționa notificarea formulată în termenul legal de către intimații-reclamanți. Termenul de soluționare a notificării este de recomandare, iar depășirea lui poate fi sancționată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unității deținătoare la cererea persoanei îndreptățite în măsura în care a fost depășit în mod culpabil, iar persoana îndreptățită face dovada unui prejudiciu.

Așa fiind, susținerea recurentei-pârâte potrivit căreia dreptul la acțiune al reclamanților privind soluționarea notificării naște în patrimoniul acestora un drept de creanță, care, potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, se prescrie extinctiv, este nefondată. Critica potrivit căreia „în mod greșit instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale pasive” este, de asemenea, nefondată, întrucât prin notificarea pârâtei de către reclamanți, în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a născut raportul juridic între părți, astfel că pârâta este titulara obligației de a soluționa notificarea reclamanților și are deci calitatea procesuală pasivă în raportul juridic dedus judecății.

Celelalte critici formulate de recurenta-pârâtă, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată ce constă în obligația „de a face” sunt nefondate, pentru cele ce urmează. Prin art. 23 din Legea nr. 10/2001 (art. 25 din legea republicată ) s-a stabilit în sarcina unității deținătoare, notificate, obligația de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare. Termenul pentru îndeplinirea acestei obligații „de a face” se poate proroga numai dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părți, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.

Textul prevede în mod expres că pentru a avea beneficiul acestei prorogări este necesar ca unitatea deținătoare să comunice, în scris, persoanei îndreptățite faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor solicitate. Prin urmare, prorogarea termenului stabilit de lege pentru soluționarea notificării nu operează, de drept, în beneficiul unității notificate, ori de câte ori notificatorul nu precizează că nu mai deține alte probe. Prorogarea fiind condiționată de faptul analizării notificării de către unitatea deținătoare și comunicării, în intervalul de 60 de zile, a faptului că documentația este insuficientă, în prezenta cauză, în mod corect, prin decizia atacată, s-a menținut soluția primei instanțe prin care instituția notificată, care nu a făcut o asemenea comunicare, a fost obligată să emită dispoziția.

Prin urmare, legal, prima instanță, prin hotărârea pronunțată, păstrată prin decizia recurată, a obligat pârâta să se pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată asupra notificării nr. 1405 din 9 martie 2001, formulată de intimații-reclamanți în temeiul Legii nr. 10/2001. Celelalte critici formulate de recurenta-pârâtă privind fondul litigiului nu vor fi primite și analizate, deoarece instanțele nu au fost învestite cu soluționarea unei contestații în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, împotriva unei decizii sau, după caz, dispoziții motivate, emise urmare a soluționării notificării. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge excepțiile invocate de recurenta-pârâtă SC O.R.E.

SRL și, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de SC S. SA, prin lichidator judiciar I.P.C.M.G. R. SPRL, având ca succesor cu titlu particular SC „O.R.E." SRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge excepțiile invocate de recurenta-pârâtă SC „O.R.E.” SRL. Respinge recursul declarat de pârâta SC S. SA, prin lichidator judiciar I.P.C.M.G. R. SPRL, având ca succesor cu titlu particular SC „O.R.E." SRL împotriva Deciziei nr. 766 din 20 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 15 aprilie 2010.