ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2164/2010

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la data de 27 septembrie 2007, sub nr. 18761/299/2007, reclamantul B.V.I.U. a chemat în judecată pe pârâții I.P.S. și C.P.S., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligați pârâții să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. T. nr. 26, apt. 3, sector 1. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că autorul său, B.M., a dobândit terenul și construcția situate în București, str. T. nr. 26, sector 1, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 9014 din 25 aprilie 1922. Imobilul menționat a fost naționalizat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, iar ulterior a fost vândut pârâților, potrivit Legii nr. 112/1995.

În drept, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480 C. civ., art. 1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 1 Primul Protocol adițional la CEDO. Pârâții au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția inadmisibilității acțiunii, excepția lipsei de interes a reclamantului, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Prin Sentința civilă nr. 2418 din 21 februarie 2008, Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București Prin Sentința civilă nr. 1493 din 21 octombrie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins acțiunea formulată de reclamantul B.V.I.U.

și a obligat pe reclamant la 1.500 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că titlul de proprietate al reclamantului îl constituie contractul de vânzare - cumpărare nr. 9014/1922, iar titlul de proprietate al pârâților îl constituie contractul de vânzare-cumpărare nr. 481/1/1997, iar titlul de proprietate al reclamanților nu este preferabil celui invocat de pârâți, deși este mai vechi, deoarece, pe de o parte, titlul acestora se bucură de o prezumție absolută de valabilitate având în vedere că acesta nu a fost constatat nul, conform dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, iar, pe de altă parte, conform art. 18 lit. c) din același act normativ, este obligatorie luarea unor măsuri reparatorii prin echivalent în beneficiul persoanei îndreptățite, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, având în vedere necesitatea asigurării stabilității circuitului juridic civil, a unui echilibru just între exigențele interesului general al comunității și imperativele de apărare ale drepturilor fundamentale ale individului.

Potrivit principiilor stabilite în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, calitatea de titular al dreptului de proprietate există numai de la data recunoașterii sale printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă. Reclamantul nu a făcut dovada recunoașterii calității sale de proprietar al apartamentului litigios printr-un act emis de puterea judecătorească anterior dobândirii dreptului de proprietate de către pârâți, în aplicarea Legii nr. 112/1995. Față de situația menționată, tribunalul a apreciat că titlul pârâților este preferabil titlului reclamantului, în virtutea principiului validității aparenței în drept (error communis facit jus).

Împotriva menționatei sentințe a formulat apel, în termen legal, reclamantul V.I.U.B.. Prin Decizia civilă nr. 320 din 8 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul, ca nefondat. În motivarea acestei soluții instanța de apel a reținut că, deși reclamantul și-a întemeiat cererea în baza art. 480 C. civ., instanța constată că în cauză sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001, neputându-se ignora efectele unei legi speciale de imediată aplicare ce interesează situațiile juridice în curs de derulare. În speță, nu s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare și, prin urmare, valabilitatea titlului chiriașului cumpărător nu poate fi pusă la îndoială, intimații-pârâți beneficiind de prezumția de bună-credință (art. 1898 C. civ.) care în cauză nu a fost combătută prin nici o probă.

Este de observat că, atât prezumția amintită, cât și protecția drepturilor legitime ale dobânditorilor de bună-credință, au valoarea unor principii generale ale dreptului civil care, deși sunt reconfirmate prin Legea nr. 10/2001 (art. 45) au operat și anterior intrării în vigoare a acestui act normativ. Curtea a mai reținut, pe lângă argumentele deja expuse, și cel expus în decizia în recurs în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, privind asigurarea stabilității circuitului civil. Împotriva menționatei decizii a formulat și motivat recurs, în termen legal, apelanta-reclamantă M.A.M.-A., în calitate de moștenitoare a apelantului-reclamant V.I.U.D., pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea acestora s-a arătat că intimații I.P.S. și C.P.S. au cumpărat apartamentul nr. 3 din imobil, deși acesta nu intra sub incidența Legii nr. 112/1995, nefiind preluat de stat cu titlu. În opinia majoritară se admite faptul că imobilul a fost preluat de statul român fără titlu, ceea ce reprezintă o situație de fapt câștigată litigiului. Aplicând principiul cauză-efect, consecința firească și juridică a preluării fără titlu a imobilului este faptul că imobilul nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995. Instanța de judecată a schimbat temeiul juridic al acțiunii considerând că acesta ar fi dispozițiile Legii nr. 10/2001. În opinia recurentei temeiul juridic este fixat de reclamant și acesta nu poate fi modificat de instanța sau partea adversă.

Prin acțiunea introductivă, reclamantul a invocat ca temei juridice art. 480 C. civ. Astfel, instanța de judecată a intervenit în raportul dedus judecății, a modificat temeiul acțiunii, înclinând balanța în favoarea pârâților, în loc să cântărească argumentele aduse de părți. În sprijinul intimaților-pârâți instanța de judecată invocă faptul că aceștia au fost de bună-credință întrucât nu s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare. Dacă acest punct de vedere ar fi valabil, atunci el vine și în sprijinul reclamantului al cărui contract de vânzare-cumpărare nu a fost anulat de vreo instanță de judecată. Astfel, acest argument nu poate fi un criteriu în compararea celor două titluri de proprietate.

În momente de timp diferite, atât reclamantul, în anul 1922, cât și intimații-pârâți, în anul 1997, au fost de bună credință. Rezultă că buna credință nu poate constitui un criteriu în compararea celor două titluri de proprietate. Instanța de apel reține și argumentul expus în Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, fără însă a indica la care argument face referire, astfel că sunt în imposibilitate de a aduce critici hotărârii sub acest aspect. În mod greșit instanța de fond a considerat că prezentei cauze îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 și nu cele ale C. civ., considerând că titlul pârâtului este preferabil în detrimentul titlului reclamantului deoarece art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 prevede acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantului.

Tribunalul a făcut practic o distorsionare a regulilor de bază ale comparării de titluri, chiar un refuz de a analiza fiecare titlu de proprietate și modalitatea de transmitere a dreptului de proprietate. În mod greșit Tribunalul a apreciat că pârâții ar avea dreptul la respectarea bunurilor în virtutea art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Nu se poate ca o persoană care a dobândit un bun prin nerespectarea legii să se ascundă sub umbrela Convenției Europene a Drepturilor Omului. Imobilul a fost preluat de către stat fără titlu, astfel că nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995 și, în consecință, nu ar fi putut fi vândut către pârâți. Convenția garantează dreptul de proprietate al primului proprietar și al succesorilor acestora, dacă transmiterea proprietății a respectat legea.

În cazul de față au existat două abuzuri comise, primul de statul român, al doilea de statul român în complicitate cu chiriașul cumpărător. Primul abuz a avut loc în 1950, când imobilul a fost practic confiscat, astfel cum s-a arătat și în cererea de chemare în judecată. Al doilea abuz a avut loc la 11 martie 1997, când s-a întâmplat o a doua "naționalizare" prin vânzarea imobilului către chiriaș. Statul a vândut ceva ce nu-i aparținea, iar chiriașul nu a cumpărat de la adevăratul proprietar. Ambele abuzuri au încălcat prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului și trebuie să fie sancționate de către instanța de judecată prin admiterea acțiunii. Chiriașul a cumpărat un imobil care nu intra sub dispozițiile Legii nr. 112/1997 deoarece nu fusese preluat de stat cu titlu, iar situația sa juridică nu era clarificată, aceasta fiind o condiție prevăzută de H.G.

nr. 11/1997 pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente: Autorului recurentei i s-a recunoscut calitatea de persoană îndreptățită în temeiul Legii nr. 10/2001, prin dispoziția nr. 8515 din 24.07.2007 a Primarului Municipiului București, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, printre acestea fiind și apartamentul în litigiu, astfel încât recurenta beneficiază în mod irevocabil de un bun în sensul art. 1 din Protocolul I al CEDO, bun cu privire la care s-a stabilit definitiv prin dispoziția menționată - care nu a fost contestată în instanță - că urmează a-i fi acordate măsuri reparatorii prin echivalent.

Recurenta nu a făcut dovada că autorul său a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 247/2005, pentru a valorifica aceste despăgubiri, de altfel fiind evidentă nepunerea în executare a acestei dispoziții, obținută în procedura administrativă reglementată în Legea nr. 10/2001, căci reclamantul a introdus prezenta acțiune după numai două luni de la emiterea acestui act.

Prin urmare, deși autorul recurentei a obținut o recunoaștere a dreptului său de proprietate prin dispoziția nr. 8515 din 24 07 2007 a Primarului Municipiului București, pe care urma să o pună în executare pentru valorificarea lui efectivă, acesta a înțeles să inițieze o nouă cale de valorificare a aceluiași drept, în scopul obținerii în natură a bunului, pe calea acțiunii în revendicare, cu încălcarea principiului "Electa una via non datur recursus ad alteram". În aceste condiții, cât timp recurenta nu a parcurs procedura de obținere a măsurilor reparatorii pentru valorificarea dreptului său, ea nu se poate prevala de dispozițiile art. 1 din Protocolul al Convenției europene a drepturilor omului, într-o acțiune în revendicare întemeiată pe compararea titlurilor de proprietate, fiind aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, derogatorii de la dreptul comun, care se vor aplica cu prioritate conform adagiului "specialibus generalia derogant". Împrejurarea că reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480 C. civ., iar instanța a făcut aplicarea Legii nr. 10/2001, nu constituie o încălcare a principiului disponibilității, căci instanța nu este ținută în aplicarea legii de dispozițiile legale indicate de către reclamant, ci are obligația de a da calificarea corectă cererii, atunci când raportului juridic dedus judecății îi sunt aplicabile dispozițiile altei legi,

care are un caracter special și se aplică cu prioritate față de legea generală aleasă de reclamant pentru a fi aplicabilă cauzei. Astfel cum s-a arătat anterior, Legea nr. 10/2001 este o lege specială de reparație în raport cu dreptul comun reprezentat de art. 480 C. civ. în materia revendicării, căci legiuitorul român a înțeles ca pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada comunistă să acorde măsuri reparatorii foștilor proprietari, atunci când imobilele au fost vândute cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, astfel cum se prevede în art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.

Faptul că procedura de acordare a măsurilor reparatorii ar fi lipsită de finalitate, prin neacordarea într-un termen rezonabil a măsurilor reparatorii, deoarece Fondul Proprietatea nu funcționează, nu a fost invocat și dovedit în prezenta cauză, numai în aceste condiții putându-se discuta despre existența unei a două naționalizări, astfel cum susține recurenta și, eventual, înlăturat criteriul de preferabilitate instituit de legea specială, Legea nr. 10/2001, în compararea de titluri realizată în cadrul acțiunii în revendicare.

Criticile referitoare la nerespectarea condițiilor de valabilitate a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, la greșita aplicare a acestei legi deoarece imobilul a fost preluat fără titlu, astfel încât nu putea intra sub incidența sa, cât și aspectele referitoare la buna credință care, conform art. 45 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, ar fi salvat de la nulitate contractul încheiat cu încălcarea Legii nr. 112/1995, nu pot fi analizate în această cauză, căci exced cadrului procesual de față, astfel de verificări asupra condițiilor de validitate la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare putând fi realizate numai în cadrul unei acțiuni care are ca obiect constatarea nulității contractului.

Cât timp legea internă, prin Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparație, exprimă voința statului de a repara prejudiciul adus fostului proprietar prin naționalizare, prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, iar nu prin restituirea în natură a bunului, iar reclamantul a obținut o astfel de reparație în mod definitiv, după parcurgerea procedurii, acesta nu se poate prevala în paralel de calea dreptului comun pentru a înlătura prevederile legii speciale și a obține, pe o altă cale, restituirea în natură a bunului, deci o dublă reparație, astfel încât să eludeze legea specială prin aplicarea legii generale în materia revendicării imobiliare. Pentru aceste argumente, considerând neincident în cauză motivul de recurs invocat, în temeiul art. 312 C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de apelanta-reclamantă M.A.M.A.împotriva Deciziei nr. 320 din 8 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică astăzi, 26 martie 2010.