ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2164/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2164/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului

civil de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Judecătoriei sectorului 1 București la data de 27 septembrie 2007, sub nr.

18761/299/2007, reclamantul B.V.I.U. a chemat în judecată pe pârâții I.P.S. și

C.P.S., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie

obligați pârâții să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul situat în București, str. T. nr. 26, apt. 3, sector 1.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că autorul său, B.M., a dobândit terenul și construcția

situate în București, str. T. nr. 26, sector 1, prin contractul de vânzare

cumpărare autentificat sub nr. 9014 din 25 aprilie 1922. Imobilul menționat a

fost naționalizat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, iar ulterior a fost

vândut pârâților, potrivit Legii nr. 112/1995.

În drept, reclamantul

și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480 C. civ., art. 1 și 2 din

Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 1 Primul Protocol adițional la

CEDO.

Pârâții au formulat

întâmpinare, prin care au invocat excepția inadmisibilității acțiunii, excepția

lipsei de interes a reclamantului, iar pe fondul cauzei au solicitat

respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin Sentința civilă

nr. 2418 din 21 februarie 2008, Judecătoria sectorului 1 București a admis

excepția de necompetență materială și a declinat competența soluționării cauzei

în favoarea Tribunalului București

Prin Sentința civilă

nr. 1493 din 21 octombrie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

respins acțiunea formulată de reclamantul B.V.I.U. și a obligat pe reclamant la

1.500 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că titlul de proprietate al reclamantului îl

constituie contractul de vânzare - cumpărare nr. 9014/1922, iar titlul de

proprietate al pârâților îl constituie contractul de vânzare-cumpărare nr.

481/1/1997, iar titlul de proprietate al reclamanților nu este preferabil celui

invocat de pârâți, deși este mai vechi, deoarece, pe de o parte, titlul

acestora se bucură de o prezumție absolută de valabilitate având în vedere că

acesta nu a fost constatat nul, conform dispozițiilor art. 45 din Legea nr.

10/2001, iar, pe de altă parte, conform art. 18 lit. c) din același act

normativ, este obligatorie luarea unor măsuri reparatorii prin echivalent în

beneficiul persoanei îndreptățite, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat

cu respectarea dispozițiilor legale, având în vedere necesitatea asigurării

stabilității circuitului juridic civil, a unui echilibru just între exigențele

interesului general al comunității și imperativele de apărare ale drepturilor

fundamentale ale individului.

Potrivit principiilor

stabilite în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea

art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, calitatea de titular al dreptului de proprietate există numai de la

data recunoașterii sale printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Reclamantul nu a

făcut dovada recunoașterii calității sale de proprietar al apartamentului

litigios printr-un act emis de puterea judecătorească anterior dobândirii

dreptului de proprietate de către pârâți, în aplicarea Legii nr. 112/1995. Față

de situația menționată, tribunalul a apreciat că titlul pârâților este

preferabil titlului reclamantului, în virtutea principiului validității

aparenței în drept (error communis facit jus).

Împotriva menționatei

sentințe a formulat apel, în termen legal, reclamantul V.I.U.B..

Prin Decizia civilă

nr. 320 din 8 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins apelul, ca nefondat. În motivarea acestei soluții instanța de apel a

reținut că, deși reclamantul și-a întemeiat cererea în baza art. 480 C. civ.,

instanța constată că în cauză sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001,

neputându-se ignora efectele unei legi speciale de imediată aplicare ce

interesează situațiile juridice în curs de derulare.

În speță, nu s-a

solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

și, prin urmare, valabilitatea titlului chiriașului cumpărător nu poate fi pusă

la îndoială, intimații-pârâți beneficiind de prezumția de bună-credință (art.

1898 C. civ.) care în cauză nu a fost combătută prin nici o probă.

Este de observat că,

atât prezumția amintită, cât și protecția drepturilor legitime ale dobânditorilor

de bună-credință, au valoarea unor principii generale ale dreptului civil care,

deși sunt reconfirmate prin Legea nr. 10/2001 (art. 45) au operat și anterior

intrării în vigoare a acestui act normativ.

Curtea a mai reținut,

pe lângă argumentele deja expuse, și cel expus în decizia în recurs în

interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secțiile unite, privind asigurarea stabilității circuitului civil.

Împotriva menționatei

decizii a formulat și motivat recurs, în termen legal, apelanta-reclamantă

M.A.M.-A., în calitate de moștenitoare a apelantului-reclamant V.I.U.D., pentru

motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

acestora s-a arătat că intimații I.P.S. și C.P.S. au cumpărat apartamentul nr.

3 din imobil, deși acesta nu intra sub incidența Legii nr. 112/1995, nefiind

preluat de stat cu titlu.

În opinia majoritară

se admite faptul că imobilul a fost preluat de statul român fără titlu, ceea ce

reprezintă o situație de fapt câștigată litigiului. Aplicând principiul

cauză-efect, consecința firească și juridică a preluării fără titlu a

imobilului este faptul că imobilul nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995.

Instanța de judecată

a schimbat temeiul juridic al acțiunii considerând că acesta ar fi dispozițiile

Legii nr. 10/2001. În opinia recurentei temeiul juridic este fixat de reclamant

și acesta nu poate fi modificat de instanța sau partea adversă. Prin acțiunea

introductivă, reclamantul a invocat ca temei juridice art. 480 C. civ. Astfel,

instanța de judecată a intervenit în raportul dedus judecății, a modificat

temeiul acțiunii, înclinând balanța în favoarea pârâților, în loc să

cântărească argumentele aduse de părți.

În sprijinul

intimaților-pârâți instanța de judecată invocă faptul că aceștia au fost de

bună-credință întrucât nu s-a solicitat constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare. Dacă acest punct de vedere ar fi valabil,

atunci el vine și în sprijinul reclamantului al cărui contract de

vânzare-cumpărare nu a fost anulat de vreo instanță de judecată. Astfel, acest

argument nu poate fi un criteriu în compararea celor două titluri de

proprietate.

În momente de timp

diferite, atât reclamantul, în anul 1922, cât și intimații-pârâți, în anul

1997, au fost de bună credință. Rezultă că buna credință nu poate constitui un

criteriu în compararea celor două titluri de proprietate.

Instanța de apel

reține și argumentul expus în Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secțiile unite, fără însă a indica la care argument

face referire, astfel că sunt în imposibilitate de a aduce critici hotărârii

sub acest aspect.

În mod greșit

instanța de fond a considerat că prezentei cauze îi sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 10/2001 și nu cele ale C. civ., considerând că titlul

pârâtului este preferabil în detrimentul titlului reclamantului deoarece art.

18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 prevede acordarea de despăgubiri în favoarea

reclamantului. Tribunalul a făcut practic o distorsionare a regulilor de bază

ale comparării de titluri, chiar un refuz de a analiza fiecare titlu de

proprietate și modalitatea de transmitere a dreptului de proprietate.

În mod greșit

Tribunalul a apreciat că pârâții ar avea dreptul la respectarea bunurilor în

virtutea art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului. Nu se poate ca o persoană care a dobândit un bun prin

nerespectarea legii să se ascundă sub umbrela Convenției Europene a Drepturilor

Omului. Imobilul a fost preluat de către stat fără titlu, astfel că nu putea

face obiectul Legii nr. 112/1995 și, în consecință, nu ar fi putut fi vândut

către pârâți. Convenția garantează dreptul de proprietate al primului

proprietar și al succesorilor acestora, dacă transmiterea proprietății a

respectat legea.

În cazul de față au

existat două abuzuri comise, primul de statul român, al doilea de statul român

în complicitate cu chiriașul cumpărător. Primul abuz a avut loc în 1950, când

imobilul a fost practic confiscat, astfel cum s-a arătat și în cererea de

chemare în judecată. Al doilea abuz a avut loc la 11 martie 1997, când s-a

întâmplat o a doua "naționalizare" prin vânzarea imobilului către

chiriaș. Statul a vândut ceva ce nu-i aparținea, iar chiriașul nu a cumpărat de

la adevăratul proprietar. Ambele abuzuri au încălcat prevederile Convenției

Europene a Drepturilor Omului și trebuie să fie sancționate de către instanța

de judecată prin admiterea acțiunii. Chiriașul a cumpărat un imobil care nu

intra sub dispozițiile Legii nr. 112/1997 deoarece nu fusese preluat de stat cu

titlu, iar situația sa juridică nu era clarificată, aceasta fiind o condiție

prevăzută de H.G. nr. 11/1997 pentru încheierea contractului de

vânzare-cumpărare.

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta

este nefondat, pentru următoarele considerente:

Autorului recurentei

i s-a recunoscut calitatea de persoană îndreptățită în temeiul Legii nr.

10/2001, prin dispoziția nr. 8515 din 24.07.2007 a Primarului Municipiului

București, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent

pentru apartamentele vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, printre acestea

fiind și apartamentul în litigiu, astfel încât recurenta beneficiază în mod

irevocabil de un bun în sensul art. 1 din Protocolul I al CEDO, bun cu privire

la care s-a stabilit definitiv prin dispoziția menționată - care nu a fost

contestată în instanță - că urmează a-i fi acordate măsuri reparatorii prin

echivalent.

Recurenta nu a făcut

dovada că autorul său a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr.

247/2005, pentru a valorifica aceste despăgubiri, de altfel fiind evidentă

nepunerea în executare a acestei dispoziții, obținută în procedura

administrativă reglementată în Legea nr. 10/2001, căci reclamantul a introdus

prezenta acțiune după numai două luni de la emiterea acestui act.

Prin urmare, deși

autorul recurentei a obținut o recunoaștere a dreptului său de proprietate prin

dispoziția nr. 8515 din 24 07 2007 a Primarului Municipiului București, pe care

urma să o pună în executare pentru valorificarea lui efectivă, acesta a înțeles

să inițieze o nouă cale de valorificare a aceluiași drept, în scopul obținerii

în natură a bunului, pe calea acțiunii în revendicare, cu încălcarea principiului

"Electa una via non datur recursus ad alteram".

În aceste condiții,

cât timp recurenta nu a parcurs procedura de obținere a măsurilor reparatorii

pentru valorificarea dreptului său, ea nu se poate prevala de dispozițiile art.

1 din Protocolul al Convenției europene a drepturilor omului, într-o acțiune în

revendicare întemeiată pe compararea titlurilor de proprietate, fiind

aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, derogatorii de la dreptul comun,

care se vor aplica cu prioritate conform adagiului "specialibus generalia

derogant".

Împrejurarea că

reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480 C. civ., iar

instanța a făcut aplicarea Legii nr. 10/2001, nu constituie o încălcare a

principiului disponibilității, căci instanța nu este ținută în aplicarea legii

de dispozițiile legale indicate de către reclamant, ci are obligația de a da

calificarea corectă cererii, atunci când raportului juridic dedus judecății îi

sunt aplicabile dispozițiile altei legi, care are un caracter special și se aplică

cu prioritate față de legea generală aleasă de reclamant pentru a fi aplicabilă

cauzei.

Astfel cum s-a arătat

anterior, Legea nr. 10/2001 este o lege specială de reparație în raport cu

dreptul comun reprezentat de art. 480 C. civ. în materia revendicării, căci

legiuitorul român a înțeles ca pentru imobilele preluate abuziv de stat în

perioada comunistă să acorde măsuri reparatorii foștilor proprietari, atunci

când imobilele au fost vândute cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

astfel cum se prevede în art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.

Faptul că procedura

de acordare a măsurilor reparatorii ar fi lipsită de finalitate, prin

neacordarea într-un termen rezonabil a măsurilor reparatorii, deoarece Fondul

Proprietatea nu funcționează, nu a fost invocat și dovedit în prezenta cauză,

numai în aceste condiții putându-se discuta despre existența unei a două

naționalizări, astfel cum susține recurenta și, eventual, înlăturat criteriul

de preferabilitate instituit de legea specială, Legea nr. 10/2001, în

compararea de titluri realizată în cadrul acțiunii în revendicare.

Criticile referitoare

la nerespectarea condițiilor de valabilitate a contractului de

vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, la greșita aplicare a

acestei legi deoarece imobilul a fost preluat fără titlu, astfel încât nu putea

intra sub incidența sa, cât și aspectele referitoare la buna credință care,

conform art. 45 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, ar fi salvat de la nulitate

contractul încheiat cu încălcarea Legii nr. 112/1995, nu pot fi analizate în

această cauză, căci exced cadrului procesual de față, astfel de verificări

asupra condițiilor de validitate la momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare putând fi realizate numai în cadrul unei acțiuni care are ca

obiect constatarea nulității contractului.

Cât timp legea

internă, prin Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparație, exprimă voința

statului de a repara prejudiciul adus fostului proprietar prin naționalizare,

prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, iar nu prin restituirea

în natură a bunului, iar reclamantul a obținut o astfel de reparație în mod

definitiv, după parcurgerea procedurii, acesta nu se poate prevala în paralel

de calea dreptului comun pentru a înlătura prevederile legii speciale și a

obține, pe o altă cale, restituirea în natură a bunului, deci o dublă

reparație, astfel încât să eludeze legea specială prin aplicarea legii generale

în materia revendicării imobiliare.

Pentru aceste

argumente, considerând neincident în cauză motivul de recurs invocat, în

temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de apelanta-reclamantă M.A.M.A.împotriva Deciziei

nr. 320 din 8 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică astăzi, 26 martie 2010.