ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3920/2011

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3920/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 07 decembrie 2007

sub nr. 13268/300/2007, pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București reclamanta

S.E.M., a chemat în judecată pe pârâții S.S. și S.O.M., solicitând instanței

pronunțarea unei sentințe prin care pârâții să fie obligați să-i lase în deplină

proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 3 situat în imobilul din

București, sector 2 și terenul aferent acestui apartament.

Motivându-și acțiunea, reclamanta a susținut că

imobilul a fost proprietatea V.K. (născută I.), fiind dobândit de aceasta prin

actul de donație autentificat sub nr. 10862/1937 și transcris sub nr. 6289/1937

și a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului, prin naționalizare.

S-a susținut de reclamantă că Decretul nr. 92/1950, în

baza căruia a fost preluat imobilul de către stat, era un act normativ

neconstituțional și, în condițiile în care statul nu a avut niciodată un titlu

valabil asupra imobilului, este evident că nici nu putea să înstrăineze valabil

parte din imobil pârâților din prezenta cauză.

În consecință, reclamanta a solicitat instanței ca în

urma comparării titlului său de proprietate cu titlul invocat de pârâți,

respectiv un act de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, să

se constate că titlul său este preferabil și, pe cale de consecință, să fie

obligați pârâții să-i predea posesia asupra apartamentului în litigiu.

La data de 22 februarie 2008 s-a depus la dosar cerere

de intervenție în interes propriu, formulată de G.M.O. și G.E.C., prin care s-a

solicitat respingerea acțiunii principale formulată de reclamantă, ca

neîntemeiată, obligarea pârâților S.O.M. și S.S. să lase intervenienților în

deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul menționat în acțiunea

principală și revendicat de reclamantă, cu obligarea tuturor părților

potrivnice la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, petenții au învederat că

apartamentul revendicat a fost proprietatea numitei V.K. și a trecut în

patrimoniul statului, în mod abuziv, prin naționalizare.

V.K. a decedat la data de 08 aprilie 1964 lăsând ca

unic moștenitor, conform certificatului de moștenitor nr. S 203 din 08 iunie 1964,

pe numitul I.E.

La data de 23 martie 1979 acesta a decedat, iar

conform certificatului de moștenitor nr. 91 din 26 ianuarie 1984 a avut ca

succesori pe numiții I.O.M. cu o cotă de 1/3 și I.V. cu o cotă de 2/3 din

succesiune.

În continuare, au arătat că la data de 13 decembrie 2004

a decedat și I.V., care deținea cota de 2/3 din imobil, lăsând ca moștenitori,

conform certificatului de moștenitor nr. 34 din 01 aprilie 2005 pe I.C., L.L. și

I.E.E. care, în calitate de cedente, au încheiat cu intervenientul G.M.O.,

căsătorit cu intervenienta G.E.C., contractul de cesiune autentificat sub nr. 126

din 21 ianuarie 2008 prin care au transmis acestuia toate drepturile pe care le

aveau asupra imobilului.

Intervenienții au susținut că reclamanta, în calitate

de moștenitoare a lui I.O.M. pentru cota de 1/3 din dreptul de proprietate

asupra imobilului, a fost despăgubită prin dispozițiile nr. 9052 din 07

noiembrie 2007 și nr. 9051 din 07 noiembrie 2007 (care au rectificat

dispozițiile nr. 7655 și nr. 7756 din 05 aprilie 2007) emise în baza Legii nr. 10/2001,

pentru cota sa din imobil, primind în natură imobilul situat în București, sector

2, mai puțin apartamentele înstrăinate chiriașilor conform Legii nr. 112/1995,

pentru care s-a propus restituirea prin echivalent.

Partea din imobil restituită în natură reclamantei

prin aceste decizii, cuprinde demisol (140 mp) și mansardă (40 mp) și

reprezintă, conform susținerii intervenienților, 1/3 din imobil, astfel încât

aceasta nu mai deține nici un drept pentru a revendica în instanță apartamentul

nr. 3 situat la etajul 1 al imobilului.

Intervenienții au susținut în continuare că, restul de

imobil nerestituit reclamantei, inclusiv apartamentul în litigiu, reprezintă

cota lor de 2/3 din imobil, iar titlul lor de proprietate este în mod evident

preferabil în raport cu titlul de proprietate al pârâților, fiind singurul care

provine de la adevăratul proprietar și fiind mai vechi.

Prin sentința civilă nr. 1691 din 22 februarie 2008,

Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței materiale a

acestei instanțe, invocată de pârâți prin întâmpinare și, pe cale de

consecință, a dispus declinarea competenței soluționării cauzei în favoarea

Tribunalului București, reținând dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) teza I C.

proc. civ. și susținerile pârâților, necontestate de celelalte părți, în sensul

că valoarea imobilului revendicat prin acțiune și prin cererea de intervenție

depășește suma de 500.000 lei prevăzută de acest text de lege.

La Tribunalul București

cauza a fost înregistrată pe rolul Secției a III-a Civilă sub nr. 18853/3/2008,

iar la termenul de judecată din 03 septembrie 2008, intervenienții au depus la

dosar o cerere de precizare a acțiunii prin care au învederat că la data de 21

mai 2008 au încheiat cu reclamanta contractul de cesiune de drepturi litigioase

succesorale autentificat sub nr. 1521 din 21 mai 2008 prin care aceasta le-a

cedat toate drepturile sale litigioase cu privire la imobil, situație în care

instanța urmează să constate că au dobândit în cauză calitatea de reclamanți,

iar acțiunea pe care înțeleg să o deducă instanței spre judecată este o

veritabilă acțiune în revendicare împotriva pârâților.

Chematul în garanție Municipiul București prin

Primarul General a formulat la rândul său cerere de chemare în garanție a

Ministerului Economiei și Finanțelor solicitând, ca în ipoteza în care instanța

de judecată va admite cererea de chemare în garanție formulată de pârâți, să

oblige Ministerul Economiei și Finanțelor la plata despăgubirilor solicitate de

reclamanți, acesta fiind singurul ce are legitimare procesuală pasivă în cauză

în conformitate cu dispozițiile art. 51 din Legea nr. 10/2001.

La termenul de judecată din data de 29 octombrie 2008,

tribunalul a disjuns cererile de chemare în garanție formulate de pârâți și de

chematul în garanție Municipiul București prin Primarul General, a respins

excepția netimbrării acțiunii, reținând că acțiunea este scutită de plata taxei

de timbru, conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și a unit cu fondul

celelalte excepții invocate de pârâți prin întâmpinare.

Prin sentința civilă nr. 346 din 11 martie 2009,

Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiate

excepțiile lipsei calității procesuale active și prematurității formulării

acțiunii, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S.O.M.,

a respins acțiunea față de acest pârât pentru lipsă calitate procesuală pasivă,

a admis excepția inadmisibilității și pe cale de consecință a respins, ca

inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamanții G.M. și G.C.E. în

contradictoriu cu pârâții S.S. și S.O.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că

potrivit probelor administrate în cauză, imobilul situat în București, a

aparținut în întregime autoarei reclamanților cesionari – V.K., conform actului

de donație menționat în acțiune, a fost trecut în mod abuziv în proprietatea

statului, iar prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 4380/1998, apartamentul

nr. 3 din imobil a fost înstrăinat pârâților, conform Legii nr. 112/1995.

S-a reținut în continuare că, după apariția Legii nr. 10/2001,

reclamanta cedentă S.E.M. a formulat notificare prin care a solicitat

restituirea imobilului, iar prin dispozițiile nr. 9051 și nr. 9052 din 07

noiembrie 2007, s-a dispus restituirea în natură a imobilului către aceasta, cu

excepția apartamentelor vândute de stat în baza Legii nr. 112/1995, pentru care

s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

S-a apreciat de instanța de fond că actele depuse la

dosar în dovedirea celor mai sus arătate vin să dovedească calitatea procesuală

activă a reclamantei – cedente S.E.M., iar în baza contractului de cesiune de

drepturi litigioase și a reclamanților cesionari din prezenta cauză, respectiv

soții G.

Cu privire la excepția prematurității formulării

acțiunii, în raport de dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

instanța de fond a reținut de asemenea că este neîntemeiată, deoarece temeiul

juridic al acesteia îl reprezintă dispozițiile art. 480 - 481 C. civ. și nu

dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Cu referire la excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtului S.O.M., tribunalul a reținut că este întemeiată, întrucât la

data introducerii acțiunii ca și în prezent, acesta nu mai avea calitatea de

proprietar al apartamentului revendicat.

Analizând apoi excepția inadmisibilității acțiunii de

revendicare, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480 C. civ., tribunalul a

reținut, în considerarea motivării cuprinse în decizia nr. 33 din 09 iunie 2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în recurs în interesul legii, că

este întemeiată, în situația conflictului existent între legea generală și

legea specială, impunându-se a se acorda prioritate reglementării speciale

cuprinsă în Legea nr. 10/2001.

S-a considerat că această lege specială nu vine în

contradicție cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atâta timp cât prin

acordarea acestei priorități se protejează un drept de proprietate valabil

câștigat (cel al pârâților conferit prin contractul de vânzare - cumpărare

încheiat în baza Legii nr. 112/1995) și atâta timp cât prin această măsură se

protejează și securitatea raporturilor juridice concrete.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel

reclamanții - cesionari și pârâta S.S. criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Prin motivele de apel formulate de apelanții-reclamanți

sentința instanței de fond a fost criticată cu privire la soluția de admitere a

excepției privind inadmisibilitatea acțiunii, susținându-se că hotărârea nu

este motivată în conformitate cu dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.,

iar admiterea excepției de inadmisibilitate este netemeinică și nelegală.

Prin motivele de apel formulate de apelanta - pârâtă

s-a susținut nelegalitatea și netemeinicia sentinței instanței de fond, cu

privire la soluția de respingere a excepțiilor lipsei calității procesuale

active și prematurității acțiunii, dar și cu privire la argumentele reținute de

instanță în motivarea excepției inadmisibilității acțiunii, pe care aceasta le

consideră a fi insuficiente.

Curtea de Apel București prin decizia nr. 27/A din 18

ianuarie 2010 a respins ca nefondat apelul pârâtei S.S., a admis apelul

reclamanților, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la

instanța fondului.

În considerentele deciziei s-a reținut că, acțiunea a

fost întemeiată în drept pe dispozițiile de drept comun reglementate de art.

480 C. civ., solicitându-se instanței ca, în urma comparării titlului de

proprietate al reclamanților cu titlul de proprietate al pârâtei, să se

constate că primul este preferabil și îi îndreptățește la păstrarea imobilului

în deplină proprietate și liniștită posesie.

Deși s-a dedus judecății o acțiune având ca obiect

revendicarea unui imobil a cărei reglementare cade și sub incidența Legii nr. 10/2001,

care prevede o procedură prealabilă administrativă pe care persoanele

interesate în restituirea imobilelor trebuie să o parcurgă anterior sesizării instanței

de judecată, nu se poate considera că acțiunea de față,întemeiată pe dreptul

comun ar fi inadmisibilă, cum în mod nelegal a reținut instanța de fond.

Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparație, care

ar putea duce la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun, în

raport de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, prevede în art.

21 și următoarele o procedură administrativă de restituire în natură a

imobilelor ce cad sub incidența sa, care vizează însă, doar imobilele deținute

la data intrării în vigoare a legii de stat sau de diferite persoane juridice.

Nu se găsesc în cuprinsul acestei legi speciale,

dispoziții legale care să reglementeze restituirea în natură a locuințelor

înstrăinate chiriașilor în condițiile Legii nr. 112/1995, situație în care, nu

se pune problema aplicării în cauză a regulii potrivit căreia în concursul

dintre legea specială și legea generală se aplică cu prioritate legea specială,

ci a regulii de drept potrivit căreia în completarea legii speciale se aplică

legea generală.

În consecință, câtă vreme apelanții reclamanți nu

puteau solicita în baza Legii nr. 10/2001 restituirea în natură a imobilului

preluat de stat de la autorul lor, aveau la îndemână calea acțiunii în

revendicare, de drept comun, iar soluția prin care instanța de fond a apreciat

că o astfel de acțiune este inadmisibilă, este în mod evident nelegală.

Faptul că anterior, numita S.E.M., de la care

recurenții reclamanți au dobândit dreptul litigios din prezenta cauză, a

formulat notificare în conformitate cu Legea nr. 10/2001, soluționată de

unitatea deținătoare prin dispoziție motivată, rămasă irevocabilă prin

neatacare în instanță, nu poate duce la concluzia inadmisibilității acțiunii

formulată de aceasta în prezenta cauză și continuată ulterior de recurenții

reclamanți în baza actului de cesiune.

Notificarea era singura posibilitate pentru aceasta de

a obține restituirea în natură a părții de imobil aflată încă în proprietatea

statului, iar faptul că prin dispoziție s-a făcut și propunere de acordare de

despăgubiri pentru partea de imobil vândută (inclusiv pentru apartamentul în

litigiu) nu poate fi interpretat că ar duce la inadmisibilitatea acțiunii.

Inadmisibilitatea acțiunii de revendicare formulată în

prezenta cauză nu poate fi reținută de instanță nici din punctul de vedere al

nerespectării principiului unanimității, invocat de recurenta pârâtă.

Pe de altă parte, Curtea constată că în speța dedusă

judecății recurenții reclamanți au dobândit, prin cele două acte de cesiune

depuse la dosar, dreptul litigios cu privire la întregul apartament revendicat

prin acțiune, apartament ce nu a fost și nici nu putea fi restituit în natură

prin dispoziția emisă în baza Legii nr. 10/2001.

Propunerea unității deținătoare de acordare de

despăgubiri pentru acest apartament, chiar definitivă fiind, nu poate duce la

concluzia stingerii dreptului de proprietate al numitei S.E.M., cum se susține

de către recurenta pârâtă.

Modalitățile de stingere a dreptului de proprietate

sunt strict și limitativ prevăzute de lege, printre acestea enumerându-se

într-adevăr și uzucapiunea, invocată de recurenta pârâtă, cu privire la cota de

2/3 din imobil dobândită de recurenții reclamanți de la ceilalți coindivizari.

Cu privire la excepția de prematuritate a acțiunii,

Curtea a constatat că, aceasta a fost întemeiată de apelanta pârâtă pe

dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, text de lege abrogat în

prezent de dispozițiile Legii nr. 1/2009.

Pe de altă parte, textul invocat de apelanta pârâtă

are în vedere exercitarea efectivă de către persoanele ale căror imobile au

fost preluate de stat a dreptului de proprietate recunoscut prin decizie

administrativă sau hotărâre judecătorească și nu exercitarea acțiunilor prin

care se tinde tocmai la recunoașterea unui astfel de drept.

Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs

pârâții S. și S.O.M. invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs pârâții au formulat și

cerere de repunere în termenul de declarare a recursului.

În motivarea cererii de repunere în termenul de declarare

a recursului s-a arătat că, din motive neimputabile nu au intrat în posesia

hotărârii recurate și drept urmare nu au avut posibilitatea să declarare recurs

în termenul prevăzut de dispozițiile procedurale.

Examinând cererea de repunere în termenul de declarare

a recursului se constată a fi nefondată în considerentele celor ce succed:

Dispozițiile art. 103 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ. reglementează repunerea în termen în condiții restrictive, când partea

dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei să

acționeze înăuntrul termenului defipt de lege, în speță înăuntrul termenului de

15 zile care curge de la data comunicării deciziei nr. 27 din 18 iunie 2010

pronunțată de Curtea de Apel București.

Textul legal invocat spre deosebire de art. 19 alin. (1)

din Decretul nr. 167/1958 are un caracter mult mai restrictiv, deoarece

consacră posibilitatea repunerii în termen pentru situația în care partea a

fost împiedicată să îndeplinească actul de procedură de o împrejurare mai

presus de voința ei, în timp ce art. 19 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958

vizează împiedicarea părții datorită unor motive temeinice.

În speța supusă judecății, din analiza înscrisurilor

existente la dosar se reține că actul procedural a fost comunicat la domiciliul

petenților la data de 12 februarie 2010 prin afișarea pe ușa principală a

locuinței.

Faptul că recurenții nu au intrat în posesia actului

procedural deși, la data comunicării mama recurentei era acasă, așa cum se

susține prin cererea formulată, nu constituie o împrejurare mai presus de

voința părții în sensul art. 103 C. proc. civ. care să fi împiedicat să

promoveze calea de atac a recursului.

Trebuie menționat că, decizia nr. 27 din 18 ianuarie 2010 a fost comunicată cu respectarea dispozițiilor art. 91 C. proc. civ. adică prin afișare pe ușa

locuinței încheindu-se în acest sens un proces verbal în care s-a subliniat

situația corespunzătoare celei întâlnite de agent.

Așadar, cererea de repunere în termen urmează a fi

respinsă ca nefondată neîndeplinind condițiile arătate în art. 103 C. proc.

civ.

Ca urmare a respingerii cererii de repunere în

termenul de declarare a recursului se va analiza în baza art. 137 C. proc. civ.

excepția de tardivitate invocată de intimații – reclamanți.

Conform art. 301 C. proc. civ. termenul de recurs este

de 15 zile de la comunicarea hotărârii dacă legea nu dispune altfel.

În cauză se reține că decizia recurată a fost

comunicată celor doi recurenți la domiciliul invocat în acțiune, la data de 12

februarie 2010, iar în termenul legal de 15 zile aceștia nu au formulat calea

de atac a recursului.

În condițiile în care cererea de repunere în termenul

de declarare a recursului a fost respinsă ca nefondată, în speță a operat

sancțiunea decăderii recurenților din dreptul de a mai exercita această cale de

atac.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 301 C.

proc. civ., se va admite excepția tardivității și se va respinge recursul

declarat de pârâți ca tardiv formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere în termen formulată de

pârâții S.S. și S.O.M..

Respinge, ca tardiv formulat, recursul declarat de

pârâții S.S. și S.O.M. împotriva deciziei civile nr. 27 A din 18 ianuarie 2010 Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 mai 2011.