ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3920/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 07 decembrie 2007 sub nr. 13268/300/2007, pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București reclamanta S.E.M., a chemat în judecată pe pârâții S.S. și S.O.M., solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care pârâții să fie obligați să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 3 situat în imobilul din București, sector 2 și terenul aferent acestui apartament. Motivându-și acțiunea, reclamanta a susținut că imobilul a fost proprietatea V.K. (născută I.), fiind dobândit de aceasta prin actul de donație autentificat sub nr. 10862/1937 și transcris sub nr. 6289/1937 și a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului, prin naționalizare.

S-a susținut de reclamantă că Decretul nr. 92/1950, în baza căruia a fost preluat imobilul de către stat, era un act normativ neconstituțional și, în condițiile în care statul nu a avut niciodată un titlu valabil asupra imobilului, este evident că nici nu putea să înstrăineze valabil parte din imobil pârâților din prezenta cauză. În consecință, reclamanta a solicitat instanței ca în urma comparării titlului său de proprietate cu titlul invocat de pârâți, respectiv un act de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, să se constate că titlul său este preferabil și, pe cale de consecință, să fie obligați pârâții să-i predea posesia asupra apartamentului în litigiu. La data de 22 februarie 2008 s-a depus la dosar cerere de intervenție în interes propriu, formulată de G.M.O.

și G.E.C., prin care s-a solicitat respingerea acțiunii principale formulată de reclamantă, ca neîntemeiată, obligarea pârâților S.O.M. și S.S. să lase intervenienților în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul menționat în acțiunea principală și revendicat de reclamantă, cu obligarea tuturor părților potrivnice la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii, petenții au învederat că apartamentul revendicat a fost proprietatea numitei V.K. și a trecut în patrimoniul statului, în mod abuziv, prin naționalizare. V.K. a decedat la data de 08 aprilie 1964 lăsând ca unic moștenitor, conform certificatului de moștenitor nr. S 203 din 08 iunie 1964, pe numitul I.E. La data de 23 martie 1979 acesta a decedat, iar conform certificatului de moștenitor nr. 91 din 26 ianuarie 1984 a avut ca succesori pe numiții I.O.M.

cu o cotă de 1/3 și I.V. cu o cotă de 2/3 din succesiune. În continuare, au arătat că la data de 13 decembrie 2004 a decedat și I.V., care deținea cota de 2/3 din imobil, lăsând ca moștenitori, conform certificatului de moștenitor nr. 34 din 01 aprilie 2005 pe I.C., L.L. și I.E.E. care, în calitate de cedente, au încheiat cu intervenientul G.M.O., căsătorit cu intervenienta G.E.C., contractul de cesiune autentificat sub nr. 126 din 21 ianuarie 2008 prin care au transmis acestuia toate drepturile pe care le aveau asupra imobilului. Intervenienții au susținut că reclamanta, în calitate de moștenitoare a lui I.O.M.

pentru cota de 1/3 din dreptul de proprietate asupra imobilului, a fost despăgubită prin dispozițiile nr. 9052 din 07 noiembrie 2007 și nr. 9051 din 07 noiembrie 2007 (care au rectificat dispozițiile nr. 7655 și nr. 7756 din 05 aprilie 2007) emise în baza Legii nr. 10/2001, pentru cota sa din imobil, primind în natură imobilul situat în București, sector 2, mai puțin apartamentele înstrăinate chiriașilor conform Legii nr. 112/1995, pentru care s-a propus restituirea prin echivalent. Partea din imobil restituită în natură reclamantei prin aceste decizii, cuprinde demisol (140 mp) și mansardă (40 mp) și reprezintă, conform susținerii intervenienților, 1/3 din imobil, astfel încât aceasta nu mai deține nici un drept pentru a revendica în instanță apartamentul nr. 3 situat la etajul 1 al imobilului.

Intervenienții au susținut în continuare că, restul de imobil nerestituit reclamantei, inclusiv apartamentul în litigiu, reprezintă cota lor de 2/3 din imobil, iar titlul lor de proprietate este în mod evident preferabil în raport cu titlul de proprietate al pârâților, fiind singurul care provine de la adevăratul proprietar și fiind mai vechi. Prin sentința civilă nr. 1691 din 22 februarie 2008, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, invocată de pârâți prin întâmpinare și, pe cale de consecință, a dispus declinarea competenței soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, reținând dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) teza I C. proc.

civ. și susținerile pârâților, necontestate de celelalte părți, în sensul că valoarea imobilului revendicat prin acțiune și prin cererea de intervenție depășește suma de 500.000 lei prevăzută de acest text de lege. La Tribunalul București cauza a fost înregistrată pe rolul Secției a III-a Civilă sub nr. 18853/3/2008, iar la termenul de judecată din 03 septembrie 2008, intervenienții au depus la dosar o cerere de precizare a acțiunii prin care au învederat că la data de 21 mai 2008 au încheiat cu reclamanta contractul de cesiune de drepturi litigioase succesorale autentificat sub nr. 1521 din 21 mai 2008 prin care aceasta le-a cedat toate drepturile sale litigioase cu privire la imobil, situație în care instanța urmează să constate că au dobândit în cauză calitatea de reclamanți, iar acțiunea pe care înțeleg să o deducă instanței spre judecată este o veritabilă acțiune în revendicare împotriva pârâților.

Chematul în garanție Municipiul București prin Primarul General a formulat la rândul său cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor solicitând, ca în ipoteza în care instanța de judecată va admite cererea de chemare în garanție formulată de pârâți, să oblige Ministerul Economiei și Finanțelor la plata despăgubirilor solicitate de reclamanți, acesta fiind singurul ce are legitimare procesuală pasivă în cauză în conformitate cu dispozițiile art. 51 din Legea nr. 10/2001. La termenul de judecată din data de 29 octombrie 2008, tribunalul a disjuns cererile de chemare în garanție formulate de pârâți și de chematul în garanție Municipiul București prin Primarul General, a respins excepția netimbrării acțiunii, reținând că acțiunea este scutită de plata taxei de timbru, conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și a unit cu fondul celelalte excepții invocate de pârâți prin întâmpinare.

Prin sentința civilă nr. 346 din 11 martie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale active și prematurității formulării acțiunii, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S.O.M., a respins acțiunea față de acest pârât pentru lipsă calitate procesuală pasivă, a admis excepția inadmisibilității și pe cale de consecință a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamanții G.M. și G.C.E. în contradictoriu cu pârâții S.S. și S.O. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că potrivit probelor administrate în cauză, imobilul situat în București, a aparținut în întregime autoarei reclamanților cesionari – V.K., conform actului de donație menționat în acțiune, a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului, iar prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 4380/1998, apartamentul nr. 3 din imobil a fost înstrăinat pârâților, conform Legii nr. 112/1995.

S-a reținut în continuare că, după apariția Legii nr. 10/2001, reclamanta cedentă S.E.M. a formulat notificare prin care a solicitat restituirea imobilului, iar prin dispozițiile nr. 9051 și nr. 9052 din 07 noiembrie 2007, s-a dispus restituirea în natură a imobilului către aceasta, cu excepția apartamentelor vândute de stat în baza Legii nr. 112/1995, pentru care s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

S-a apreciat de instanța de fond că actele depuse la dosar în dovedirea celor mai sus arătate vin să dovedească calitatea procesuală activă a reclamantei – cedente S.E.M., iar în baza contractului de cesiune de drepturi litigioase și a reclamanților cesionari din prezenta cauză, respectiv soții G. Cu privire la excepția prematurității formulării acțiunii, în raport de dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanța de fond a reținut de asemenea că este neîntemeiată, deoarece temeiul juridic al acesteia îl reprezintă dispozițiile art. 480 - 481 C. civ. și nu dispozițiile Legii nr. 10/2001. Cu referire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S.O.M., tribunalul a reținut că este întemeiată, întrucât la data introducerii acțiunii ca și în prezent, acesta nu mai avea calitatea de proprietar al apartamentului revendicat.

Analizând apoi excepția inadmisibilității acțiunii de revendicare, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480 C. civ., tribunalul a reținut, în considerarea motivării cuprinse în decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în recurs în interesul legii, că este întemeiată, în situația conflictului existent între legea generală și legea specială, impunându-se a se acorda prioritate reglementării speciale cuprinsă în Legea nr. 10/2001. S-a considerat că această lege specială nu vine în contradicție cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atâta timp cât prin acordarea acestei priorități se protejează un drept de proprietate valabil câștigat (cel al pârâților conferit prin contractul de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995) și atâta timp cât prin această măsură se protejează și securitatea raporturilor juridice concrete.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții - cesionari și pârâta S.S. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin motivele de apel formulate de apelanții-reclamanți sentința instanței de fond a fost criticată cu privire la soluția de admitere a excepției privind inadmisibilitatea acțiunii, susținându-se că hotărârea nu este motivată în conformitate cu dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., iar admiterea excepției de inadmisibilitate este netemeinică și nelegală. Prin motivele de apel formulate de apelanta - pârâtă s-a susținut nelegalitatea și netemeinicia sentinței instanței de fond, cu privire la soluția de respingere a excepțiilor lipsei calității procesuale active și prematurității acțiunii, dar și cu privire la argumentele reținute de instanță în motivarea excepției inadmisibilității acțiunii, pe care aceasta le consideră a fi insuficiente.

Curtea de Apel București prin decizia nr. 27/A din 18 ianuarie 2010 a respins ca nefondat apelul pârâtei S.S., a admis apelul reclamanților, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la instanța fondului. În considerentele deciziei s-a reținut că, acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile de drept comun reglementate de art. 480 C. civ., solicitându-se instanței ca, în urma comparării titlului de proprietate al reclamanților cu titlul de proprietate al pârâtei, să se constate că primul este preferabil și îi îndreptățește la păstrarea imobilului în deplină proprietate și liniștită posesie.

Deși s-a dedus judecății o acțiune având ca obiect revendicarea unui imobil a cărei reglementare cade și sub incidența Legii nr. 10/2001, care prevede o procedură prealabilă administrativă pe care persoanele interesate în restituirea imobilelor trebuie să o parcurgă anterior sesizării instanței de judecată, nu se poate considera că acțiunea de față,întemeiată pe dreptul comun ar fi inadmisibilă, cum în mod nelegal a reținut instanța de fond. Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparație, care ar putea duce la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun, în raport de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, prevede în art. 21 și următoarele o procedură administrativă de restituire în natură a imobilelor ce cad sub incidența sa, care vizează însă, doar imobilele deținute la data intrării în vigoare a legii de stat sau de diferite persoane juridice.

Nu se găsesc în cuprinsul acestei legi speciale, dispoziții legale care să reglementeze restituirea în natură a locuințelor înstrăinate chiriașilor în condițiile Legii nr. 112/1995, situație în care, nu se pune problema aplicării în cauză a regulii potrivit căreia în concursul dintre legea specială și legea generală se aplică cu prioritate legea specială, ci a regulii de drept potrivit căreia în completarea legii speciale se aplică legea generală. În consecință, câtă vreme apelanții reclamanți nu puteau solicita în baza Legii nr. 10/2001 restituirea în natură a imobilului preluat de stat de la autorul lor, aveau la îndemână calea acțiunii în revendicare, de drept comun, iar soluția prin care instanța de fond a apreciat că o astfel de acțiune este inadmisibilă, este în mod evident nelegală.

Faptul că anterior, numita S.E.M., de la care recurenții reclamanți au dobândit dreptul litigios din prezenta cauză, a formulat notificare în conformitate cu Legea nr. 10/2001, soluționată de unitatea deținătoare prin dispoziție motivată, rămasă irevocabilă prin neatacare în instanță, nu poate duce la concluzia inadmisibilității acțiunii formulată de aceasta în prezenta cauză și continuată ulterior de recurenții reclamanți în baza actului de cesiune. Notificarea era singura posibilitate pentru aceasta de a obține restituirea în natură a părții de imobil aflată încă în proprietatea statului, iar faptul că prin dispoziție s-a făcut și propunere de acordare de despăgubiri pentru partea de imobil vândută (inclusiv pentru apartamentul în litigiu) nu poate fi interpretat că ar duce la inadmisibilitatea acțiunii.

Inadmisibilitatea acțiunii de revendicare formulată în prezenta cauză nu poate fi reținută de instanță nici din punctul de vedere al nerespectării principiului unanimității, invocat de recurenta pârâtă. Pe de altă parte, Curtea constată că în speța dedusă judecății recurenții reclamanți au dobândit, prin cele două acte de cesiune depuse la dosar, dreptul litigios cu privire la întregul apartament revendicat prin acțiune, apartament ce nu a fost și nici nu putea fi restituit în natură prin dispoziția emisă în baza Legii nr. 10/2001. Propunerea unității deținătoare de acordare de despăgubiri pentru acest apartament, chiar definitivă fiind, nu poate duce la concluzia stingerii dreptului de proprietate al numitei S.E.M., cum se susține de către recurenta pârâtă.

Modalitățile de stingere a dreptului de proprietate sunt strict și limitativ prevăzute de lege, printre acestea enumerându-se într-adevăr și uzucapiunea, invocată de recurenta pârâtă, cu privire la cota de 2/3 din imobil dobândită de recurenții reclamanți de la ceilalți coindivizari. Cu privire la excepția de prematuritate a acțiunii, Curtea a constatat că, aceasta a fost întemeiată de apelanta pârâtă pe dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, text de lege abrogat în prezent de dispozițiile Legii nr. 1/2009. Pe de altă parte, textul invocat de apelanta pârâtă are în vedere exercitarea efectivă de către persoanele ale căror imobile au fost preluate de stat a dreptului de proprietate recunoscut prin decizie administrativă sau hotărâre judecătorească și nu exercitarea acțiunilor prin care se tinde tocmai la recunoașterea unui astfel de drept.

Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs pârâții S. și S.O.M. invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În cuprinsul cererii de recurs pârâții au formulat și cerere de repunere în termenul de declarare a recursului. În motivarea cererii de repunere în termenul de declarare a recursului s-a arătat că, din motive neimputabile nu au intrat în posesia hotărârii recurate și drept urmare nu au avut posibilitatea să declarare recurs în termenul prevăzut de dispozițiile procedurale. Examinând cererea de repunere în termenul de declarare a recursului se constată a fi nefondată în considerentele celor ce succed: Dispozițiile art. 103 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

reglementează repunerea în termen în condiții restrictive, când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei să acționeze înăuntrul termenului defipt de lege, în speță înăuntrul termenului de 15 zile care curge de la data comunicării deciziei nr. 27 din 18 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București. Textul legal invocat spre deosebire de art. 19 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 are un caracter mult mai restrictiv, deoarece consacră posibilitatea repunerii în termen pentru situația în care partea a fost împiedicată să îndeplinească actul de procedură de o împrejurare mai presus de voința ei, în timp ce art. 19 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 vizează împiedicarea părții datorită unor motive temeinice.

În speța supusă judecății, din analiza înscrisurilor existente la dosar se reține că actul procedural a fost comunicat la domiciliul petenților la data de 12 februarie 2010 prin afișarea pe ușa principală a locuinței. Faptul că recurenții nu au intrat în posesia actului procedural deși, la data comunicării mama recurentei era acasă, așa cum se susține prin cererea formulată, nu constituie o împrejurare mai presus de voința părții în sensul art. 103 C. proc. civ. care să fi împiedicat să promoveze calea de atac a recursului. Trebuie menționat că, decizia nr. 27 din 18 ianuarie 2010 a fost comunicată cu respectarea dispozițiilor art. 91 C. proc. civ. adică prin afișare pe ușa locuinței încheindu-se în acest sens un proces verbal în care s-a subliniat situația corespunzătoare celei întâlnite de agent.

Așadar, cererea de repunere în termen urmează a fi respinsă ca nefondată neîndeplinind condițiile arătate în art. 103 C. proc. civ. Ca urmare a respingerii cererii de repunere în termenul de declarare a recursului se va analiza în baza art. 137 C. proc. civ. excepția de tardivitate invocată de intimații – reclamanți. Conform art. 301 C. proc. civ. termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii dacă legea nu dispune altfel. În cauză se reține că decizia recurată a fost comunicată celor doi recurenți la domiciliul invocat în acțiune, la data de 12 februarie 2010, iar în termenul legal de 15 zile aceștia nu au formulat calea de atac a recursului. În condițiile în care cererea de repunere în termenul de declarare a recursului a fost respinsă ca nefondată, în speță a operat sancțiunea decăderii recurenților din dreptul de a mai exercita această cale de atac.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 301 C. proc. civ., se va admite excepția tardivității și se va respinge recursul declarat de pârâți ca tardiv formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de repunere în termen formulată de pârâții S.S. și S.O.M.. Respinge, ca tardiv formulat, recursul declarat de pârâții S.S. și S.O.M. împotriva deciziei civile nr. 27 A din 18 ianuarie 2010 Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 mai 2011.