ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6859/2006

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6859/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față:

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 472 din 25

octombrie 2005 pronunțată de Tribunalul Galați, s-a dispus în baza art. 11 pct.

2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., achitarea inculpatului G.E.,

pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1),

(3) și (5) C. pen. și s-a constatat că a fost arestat preventiv în perioada 30

ianuarie 2001 – 22 martie 2001.

Prin aceeași sentință s-a respins

acțiunea civilă formulată de partea civilă SC M.S. SA Galați, stabilindu-se ca

cheltuielile judiciare să rămână în sarcina statului.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut că din actele și lucrările dosarului nu a rezultat că

inculpatul a desfășurat activități de inducere în eroare a părții vătămate care

să fi fost hotărâtoare pentru încheierea sau executarea contractului.

Făcând o sinteză a actului de

sesizare, prima instanță reține că inculpatul a fost trimis în judecată

întrucât, cu prilejul încheierii și derulării contractului de livrare de

produse siderurgice din 30 mai 2000, a cauzat părții vătămate SC M.S. SA Galați

un prejudiciu de 9.063.434.832 ROL. Ca acte de inducere în eroare s-au reținut

neaducerea la cunoștință a înregistrării societății în centrala incidentelor de

plăți și a deschiderii procedurii falimentului, emiterea a 23 bilete la ordin

scadente în perioada 1 septembrie 2000 – 1 octombrie 2000, refuzate la plată

din lipsă de disponibil, înstrăinarea produselor livrate de furnizor către alte

societăți, fără restituirea sumelor obținute către furnizor și menținerea în

eroare a părții vătămate prin propunerea de compensări ale datoriei fără

materializarea vreunei oferte de compensare.

Cu privire la starea de faliment a

societății administrată de inculpat, căruia i se impută că nu a fost adusă la

cunoștința furnizorului, prima instanță reține că inculpatul a luat măsuri de

stingere a debitului față de SC T. SRL București, fapt ce a determinat

societatea creditoare să solicite judecătorului sindic să ia act de renunțarea

la cererea de deschidere a procedurii falimentului. Cu toate acestea, prin

încheierea din 29 septembrie 2000, judecătorul sindic a dispus continuarea

procedurii față de societatea debitoare administrată de inculpat, SC U.T. SA

Galați.

Această încheiere de comunicare a

procedurii falimentului a fost comunicată societății debitoare la data de 28

noiembrie 2000, însă înainte de a i se comunica hotărârea, respectiv la data de

16 octombrie 2000, societatea debitoare a declarat recurs împotriva încheierii,

recurs soluționat de Curtea de Apel Galați la data de 12 ianuarie 2001.

Prima instanță concluzionează că

între părți s-a încheiat contractul comercial din 30 mai 2000, cu valabilitate

între 30 mai 2000 și 31 decembrie 2000, iar hotărârea asupra falimentului s-a

pronunțat în mod definitiv și irevocabil la data de 12 ianuarie 2001, nefiind,

deci vorba, la încheierea și pe timpul derulării contractului din 30 mai 2000

de ascunderea stării de faliment, întrucât această stare nu era stabilită.

Mai mult, se reține de către

tribunal că societatea administrată de inculpat avea de încasat de la debitorii

proprii peste 12 miliarde lei ROL și a fost în imposibilitatea recuperării

creditelor datorită blocajelor financiare.

Biletele la ordin emise de SC U.T.

SA au fost respinse cu mențiunea „lipsă de disponibil”, iar societatea nu se

afla în interdicție bancară, putând să emită bilete la ordin. Incidentele de

plată din cursul anului 2000 au fost rezolvate imediat de către inculpat.

Încheierea contractului dintre

societatea administrată de inculpat și partea vătămată s-a efectuat prin

intermediul martorului C.G., astfel că actul juridic încheiat este un contract

între absenți, inculpatul nefiind semnatarul acestuia, situație ce exclude vreo

manoperă dolosivă ce putea fi exercitată de inculpat în momentul tratativelor

și semnării contractului.

Contractul încheiat între părți

făcea parte din categoria contractelor de adeziune asupra modificării căruia

putea să intervină numai furnizorul, împrejurare care excludea orice

posibilitate de influențare de către inculpat a modului de executare a clauzelor

contractuale și de derulare a operațiunilor comerciale.

Deși contractul s-a încheiat la data

de 30 mai 2000, el a fost pus în executare începând cu luna august a aceluiași

an. Imediat după începerea executării, inculpatul a întâmpinat greutăți în

desfacerea produselor achiziționate de la furnizor, întrucât propriul

beneficiar, o societate din Turcia, a refuzat să mai achiziționeze produsele

siderurgice la prețul practicat de societatea inculpatului.

În fața acestei situații, inculpatul

a avansat o serie de propuneri de stingere a debitului către furnizor,

solicitând compensări prin servicii și produse, propuneri în fața cărora

furnizorul creditor a rămas în pasivitate, lăsând să se înțeleagă că, de fapt,

nu dorește să recupereze creanțele.

Din modul de derulare a relațiilor

comerciale a rezultat că beneficiarul, respectiv societatea administrată de

inculpat avea la dispoziție o perioadă de grație pentru restituirea prețului

produselor siderurgice, perioadă care să-i permită să revândă marfa

achiziționată și să încaseze contravaloarea acesteia. În acest scop, furnizorul

a impus ca, la momentul livrării produselor siderurgice, delegații

beneficiarilor să aibă asupra lor bilete la ordin în alb, semnate și

ștampilate, care urmau să rămână la dispoziția furnizorului ca mijloace de

garantare a plății și să fie completate de furnizor.

Neprimind nici un răspuns concret la

propunerile de compensare avansate, inculpatul a solicitat furnizorului

rescadențarea biletelor la ordin, cerere aprobată cu o majorare de 6 % a prețului

produselor.

Pentru a recupera diferența de preț,

SC U.T. SA Galați a vândut cea mai mare parte a produselor către SC D. SRL,

care, la rândul ei, a revândut produsele altor societăți, ce nu și-au achitat

obligațiile de plată și față de care SC D. SRL, administrată tot de inculpat, a

formulat plângeri penale.

Contractele de achiziție a două

autoturisme au fost încheiate la 16 octombrie 1998 și 31 octombrie 1998 în

sistem leasing, iar după depunerea avansului la încheierea contractelor, plata

ratelor s-a făcut lunar, astfel că nu se poate spune că din banii obținuți din

valorificarea produselor siderurgice achiziționate pe parcursul anului 2000 de

la partea vătămată s-a efectuat plata efectivă a ratelor.

Prima instanță conchide că între

societatea administrată de inculpat și partea vătămată s-au derulat relații

comerciale îndelungate, corecte și avantajoase pentru ambele părți, așa încât

niciodată conducerea societății furnizoare nu a întrezărit pericolul unei

amăgiri exercitate de inculpat, ori lipsa de seriozitate a beneficiarului.

Sub aspectul laturii civile, prima

instanță reține că partea vătămată constituită parte civilă s-a adresat

Tribunalului Galați, secția comercială cu o cerere de atragere a răspunderii

personale patrimoniale a administratorului G.E., cerere soluționată definitiv

și irevocabil prin sentința civilă nr. 102 bis din 23 aprilie 2004, prin care

s-a stabilit obligația solidară a inculpatului și a părții responsabilă

civilmente la plata despăgubirilor civile și a penalităților de întârziere

către partea vătămată, astfel că nu se mai poate obține un nou titlul

executoriu, cu privire la aceeași creanță.

Împotriva sentinței penale nr. 472

din 25 octombrie 2005 pronunțată de Tribunalul Galați a declarat apel Parchetul

de pe lângă Tribunalul Galați, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie

și solicitând condamnarea inculpatului pentru infracțiunea dedusă judecății.

În motivele de apel se reiau în cea

mai mare parte concluziile actului de sesizare și se urmărește stabilirea

vinovăției inculpatului pentru activitatea de inducere în eroare a părții

vătămate atât la încheierea contractului, cât și pe timpul derulării acestuia.

Apreciind ca legală și temeinică

hotărârea primei instanțe, prin decizia penală nr. 147/ A din 31 mai 2006,

Curtea de Apel Galați, secția penală a respins ca nefondat apelul declarat de

parchet.

Și instanța de apel, ca și prima

instanță, a apreciat că nu poate fi vorba de o conduită infracțională a

inculpatului la încheierea și pe timpul derulării contractului încheiat cu

reprezentanții părții vătămate, iar neîndeplinirea obligațiilor asumate prin

contract de inculpat de plată a contravalorii produselor livrate de societatea

furnizoare poate atrage răspunderea civilă a inculpatului și a părții

responsabile civilmente și nicidecum o răspundere penală.

Împotriva deciziei a declarat recurs

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați, invocând nelegalitatea hotărârilor

pronunțate de instanțele anterioare, caz de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

1

C. proc. pen. și solicitând condamnarea

inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5)

C. pen.

În ceea ce privește activitatea de

inducere în eroare a părții vătămate la încheierea și în timpul derulării

contractului din 30 mai 2000, parchetul arată că acesta s-a încheiat ulterior

unei comenzi emisă de societatea inculpatului, iar la încheiere, această

societate a fost reprezentată de martorul C.G.

Executarea efectivă a contractului

nu a început imediat, ci s-a derulat în perioada 1 august 2000 – 31 august 2000,

perioadă în care societatea furnizoare a livrat 850 tone tablă în valoare de

9.063.434.832 ROL pentru care inculpatul a emis 24 bilete la ordin în sumă

totală de 8.726.000.000 ROL, care au fost refuzate la plată din lipsă de

disponibil și care dovedesc intenția inculpatului de a se sustrage de la plata

acestei creanțe.

Cu privire la insolvabilitatea

societății pe care o administra inculpatul, parchetul arată că această stare

era cunoscută de inculpat și nu a fost adusă la cunoștința creditorului, iar

renunțarea unui creditor la cererea de deschidere a procedurii falimentului a

fost urmată de continuarea procedurii, dispusă de judecătorul sindic în vederea

recuperării creanțelor altor societăți. Definitivarea procedurii falimentului mult

mai târziu, se susține de către parchet, nu are relevanță asupra stabilirii

intenției inculpatului de inducere în eroare a furnizorului la încheierea și pe

timpul derulării contractului. Renunțarea de către creditorul SC T. SRL la

procedura falimentului a fost determinată de achitarea creanței de către

inculpat, dar această stingere a datoriei s-a produs prin livrarea unor produse

achiziționate de inculpat de la partea vătămată.

În legătură cu obținerea folosului

material injust, parchetul arată că inculpatul a folosit o metodă ingenioasă,

înstrăinând cea mai mare cantitate către firma fiicei sale, al cărei

administrator a devenit între timp și însușindu-și sumele obținute din vânzarea

produselor. Plângerile penale depuse împotriva societăților de la care avea de

recuperat debite, folosite ca argument în apărarea sa de inculpat, s-au

finalizat în cea mai mare parte prin soluții de neîncepere a urmăririi penale,

iar unele dintre aceste societăți nu erau înregistrate la registrul comerțului.

Modalitățile de compensare propuse

părții vătămate nu s-au finalizat și au constituit mijloace în plus de amăgire

a părții vătămate.

În final, se relevă de către

recurent că fapta inculpatului a fost comisă în aceeași perioadă de timp pentru

care reprezentanții părții vătămate au fost trimiși în judecată ca autori ai

unor infracțiuni de corupție sau în legătură cu fapte de corupție.

Examinând hotărârea în raport de

criticile recurentului ca și din oficiu pentru cazurile de casare la care se referă

art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., Curtea reține că recursul este

fondat, însă pentru alte considerente decât cele invocate de recurent.

Potrivit art. 215 alin. (1) C. pen.,

constituie infracțiune de înșelăciune inducerea în eroare a unei persoane, prin

prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte

adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material

injust și dacă s-a pricinuit o pagubă.

În alineatul 2 al aceluiași articol

este incriminată inducerea în eroare prin orice mijloace frauduloase,

stipulându-se că, dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuși o

infracțiune, se aplică regulile concursului de infracțiuni.

Modalitatea normativă incriminată de

alin. (3) al aceluiași articol se referă la actele de inducere în eroare

exercitate cu prilejul încheierii sau executării unui contract, în situația în

care, fără această eroare, cel înșelat nu ar fi încheiat sau executat

contractul.

Modalitatea agravantă la care se

referă art. 215 alin. (5) C. pen., presupune producerea unor consecințe

deosebit de grave, așa cum sunt definite de art. 146 C. pen.

Aceste prevederi legale amintite

conduc la concluzia că, pentru a fi în prezența infracțiunii de înșelăciune la

încheierea și executarea unor contracte între două societăți comerciale,

trebuie să se constate că în aceste momente ale relațiilor comerciale,

reprezentantul unei dintre părțile contractante, trebuie să exercite acte de

amăgire a reprezentanților celeilalte părți cu prilejul tratativelor prealabile

încheierii contractului, iar pe timpul derulării acestor relații, să stăruie în

acte materiale de amăgire, menținând astfel reprezentanții părții vătămate în

eroare.

Simpla reticență de a releva o

anumită stare juridică a societății la un anumit moment dat poate fi

caracterizată ca mijloc de amăgire atunci când se produce în corelație cu alte

împrejurări sau fapte care îi conturează aparența de veracitate. De asemenea,

inducerea în eroare trebuie să se producă în așa fel încât, fără această eroare,

cel amăgit nu ar fi încheiat și nu ar fi executat contractul în condițiile

stabilite în tratative.

Pornind de la aceste coordonate ce

caracterizează conținutul constitutiv al infracțiunii de înșelăciune în

contracte, Curtea apreciază că litigiul dintre părți îmbracă valențele unui

litigiu comercial și nicidecum ale unui litigiu de natură penală.

Între societatea administrată de

inculpat și societatea parte vătămată s-au derulat relații comerciale

îndelungate, bazate pe încrederea manifestată între reprezentanții acestora.

Încheierea contractului reprezenta

de fapt pentru reprezentanții fiecărei părți o continuare a acestor relații,

contractul și derularea acestuia putând aduce fiecărei părți contractante

beneficii importante.

Societatea furnizoare avea relații

contractuale, așa cum rezultă din declarațiile reprezentanților acesteia, cu

aproximativ 10.000 de societăți, iar majoritatea contractelor încheiate erau

neonorate la plată de către societățile beneficiare.

Deși nu recupera contravaloarea

produselor după fiecare livrare, societatea furnizoare efectua noi livrări

conform contractului.

Inculpatul a făcut demersuri pentru

încheierea contractului și obținerea de produse siderurgice de la partea

vătămată în contextul în care avea asigurată desfacerea acestor produse către

un partener turc.

Constatând refuzul acestui partener

de a prelua produsele siderurgice la prețul practicat de inculpat, acesta a

oferit reprezentanților părții vătămate soluții de compensare prin furnizarea

de servicii sau de produse până la concurența sumei datorate.

În absența unui răspuns, inculpatul

s-a văzut nevoit să procedeze la valorificarea produselor către alte societăți,

atitudine care nu poate fi condamnabilă atâta timp cât nu se dovedește cu

certitudine că a urmărit prejudicierea furnizorului.

Declanșarea de către unii creditori

a procedurii falimentului față de SC U.T. SA administrată de inculpat s-a făcut

ulterior încheierii contractului, iar starea de faliment a fost stabilită cu

caracter definitiv la data de 12 ianuarie 2001, după perioada de derulare

efectivă a relațiilor comerciale.

Expertiza contabilă întocmită în

cauză relevă că la data de 30 septembrie 2000, SC U.T. SA Galați avea de

încasat de la proprii debitori 12 miliarde ROL, iar contravaloarea mărfurilor

achiziționate de la partea vătămată era de 9.063.434.832 ROL.

Din aceste considerente se poate

trage concluzia că societatea administrată de inculpat nu se afla în fața

imposibilității de achitare a creanțelor ocazionate de derularea contractului

și că nu este vorba de ascunderea incapacității de plată.

Totodată, este de semnalat că

biletele la ordin emise de societatea inculpatului nu au fost respinse cu

mențiunea aflării în interdicție bancară, ci cu mențiunea lipsei de disponibil

la data depunerii la plată.

Aceste bilete la ordin au fost

lăsate la dispoziția furnizorului ca garanție a executării obligațiilor

contractuale. În plus, între părți s-a negociat o rescadențare a plății

creanțelor cu suportarea de către inculpat a unei majorări de 6 % pentru

fiecare creanță. Inculpatul a oferit părții vătămate propuneri de compensare a

datoriilor prin oferirea de servicii și produse, aspecte asupra cărora

reprezentanții acesteia au manifestat dezinteres.

Toate aceste împrejurări relevă că

inculpatul, care nu a urmărit inducerea părții vătămate în eroare la încheierea

contractului, nu a intenționat să aibă un comportament fraudulos nici pe timpul

executării sale.

În recursul parchetului se face

vorbire despre comportamentul infracțional al reprezentanților părții vătămate,

dar nici unul dintre aceștia nu este trimis în judecată în cauză pentru

complicitate la infracțiunea ce se reține în sarcina inculpatului, după cum se

face vorbire de folosirea de către inculpat a unor înscrisuri provenind de la

societăți fictive pentru justificarea încasării unor sume de bani, fără a se

pune în mișcare acțiunea penală, cel puțin pentru infracțiunea de uz de fals.

Deși prin actul de inculpare se

reține că partea vătămată adoptase o hotărâre, prin care se excludeau

compensările, în fapt această hotărâre nu era respectată, cum nu erau

respectate nici modalitățile de plată stabilite prin contractul de furnizare,

pe timpul derulării contractului între cele două societăți existând renegocieri

cu privire la aceste clauze.

Și atitudinea ulterioară a părții

vătămate, care a urmărit obținerea unui titlu executoriu pe calea unei acțiuni

civile, exercitate în fața instanței comerciale, relevă existența unor

neînțelegeri de natură comercială între părți. Prin sentința civilă nr. 102/

bis din 23 aprilie 2004, Tribunalul Galați a soluționat în mod definitiv

acțiunea exercitată de partea vătămată și a stabilit răspunderea personală

patrimonială a administratorului G.E., inculpatul din prezenta cauză,

obligându-l în solidar cu partea responsabilă civilmente, SC U.T. SA, la plata

sumei de 9.063.434.832 ROL, reprezentând contravaloare marfă livrată și a sumei

de 29.720.318.788 ROL penalități de întârziere către partea civilă SC M.S. SA

Galați.

Concluzionând, Curtea reține că

îndreptățit instanțele anterioare au recurs la argumente edificatoare și au

tratat litigiul dintre părți ca fiind o pricină de natură comercială, procedând

în consecință și în ceea ce privește motivarea soluției adoptate în latură

civilă, dar au recurs în mod greșit la un alt temei de achitare decât cel impus

de situația de fapt stabilită.

Este cert că între părți s-a

încheiat un contract de furnizare produse siderurgice și că societatea

administrată de inculpat nu s-a achitat de obligațiile contractuale, dar

litigiul creat este de natură comercială, motiv pentru care, în baza art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen., se va admite recursul, se vor casa în parte

ambele hotărâri și se va schimba temeiul achitării inculpatului din art. 11 pct.

2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., în art. 11 pct. 2 lit. a)

raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen.

În baza art. 346 alin. (4) C. proc. pen.,

se va lăsa nesoluționată acțiunea civilă.

Cheltuielile judiciare avansate de

stat vor rămâne în sarcina acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Galați, împotriva deciziei penale nr. 147/ A din 31

mai 2006 a Curții de Apel Galați, privind pe inculpatul G.E.

Casează decizia penală

sus-menționată și sentința penală nr. 472 din 25 octombrie 2005 a Tribunalului

Galați, numai cu privire la temeiul legal al achitării inculpatului pentru

săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) și

(5) C. pen., pe care îl modifică, în sensul că acesta este cel prevăzut de art.

11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

În conformitate cu dispozițiile

prevăzute de art. 346 alin. (1) (4

2

) C. proc. pen., astfel cum au

fost modificate prin Legea nr. 346/2006, lasă nesoluționată acțiunea civilă.

Definitivă

Pronunțată în ședință publică, azi

23 noiembrie 2006.