ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5936/2006

Deliberând, asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 853 din 15

septembrie 2004 Tribunalul Maramureș, secția civilă, a admis plângerea

formulată de reclamanții H.I., H.E., M.B. și M.E. în contradictoriu cu pârâții B.V.,

B.M. și Primarul municipiului Baia Mare, a anulat dispoziția nr. 997 din 7

aprilie 2004 emisă de primar, prin care s-a dispus restituirea în natură a

imobilului, casă de locuit compusă din două apartamente cu dependințe, situat

în Baia Mare, identificat în C.F. Baia Mare, nr. top. 2522/92 și i-a obligat pe

pârâții B. la plata sumei de 3 000 000 lei cheltuieli de judecată către

reclamanți.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut următoarele:

Imobilul în litigiu a fost preluat

de stat fără plată, în baza Decretul nr. 223/1974, prin Decizia nr. 311/1984 a

fostului Comitet Executiv al Consiliului popular Maramureș.

La data preluării, proprietar al

terenului era numitul P.Ș., iar B.V. și B.M. erau proprietarii casei, aflată în

faza de construcție „la roșu”.

Aceștia din urmă au solicitat

imobilul în baza Legii nr. 112/1995, cererea fiindu-le respinsă prin Hotărârea

Consiliului Județean Maramureș nr. 335/1997 și oferindu-li-se în schimb măsuri

reparatorii în valoare de 1 307 000 000 lei, pe care pârâții susțin că nu le-au

încasat.

Ulterior, prin contractele de vânzare-cumpărare

nr. 247 și 248 din 10 aprilie 1997 cele două apartamente au fost vândute

reclamanților H.I. și E. și M.B. și O., care le ocupau în calitate de chiriași.

Prin decizia civilă nr. 2756 din 11

iunie 2003 a Curții de Apel Cluj, care a modificat decizia civilă nr. 336 din

11 iunie 2003 a Tribunalului Maramureș, s-a constatat nulitatea absolută a

celor două contracte de vânzare-cumpărare, ca fiind încheiate cu rea-credință.

În aceste condiții s-a aprobat restituirea în natură a imobilului,

conform dispoziției atacate prin prezenta cerere.

Tribunalul a reținut că reclamanții sunt persoane îndreptățite să atace

dispoziția primarului, deoarece aceasta le-a fost comunicată, deci le este

opozabilă, locuiesc în imobil în baza unui titlu valabil, iar art. 24 din Legea

nr. 10/2001 le conferă calitate procesuală activă.

Pe fond, tribunalul a considerat că

plângerea acestora este întemeiată, deoarece la data preluării imobilului,

proprietarii terenului au fost despăgubiți, iar pârâții B. nu au fost niciodată

proprietari în înțelesul Decretul nr. 115/1938, nici cu privire la teren și

nici la casă.

În atare situație, ei nu pot

pretinde decât un drept de creanță cu privire la valoarea „la roșu” a

construcției.

Prin decizia civilă nr. 69A din 27

ianuarie 2005, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări

sociale a admis apelul declarat de pârâții B.V. și M., a schimbat sentința

tribunalului, a respins plângerea reclamanților și i-a obligat pe aceștia să

plătească apelanților suma de 6 000 000 lei cheltuieli de judecată.

Considerentele pentru care curtea de

apel a pronunțat această soluție au fost următoarele:

Din economia art. 23 și art. 24 ale

Legii nr. 10/2001, rezultă că legitimare procesuală activă pentru atacarea

dispoziției sau deciziei emise de unitatea deținătoare ca urmare a notificării

este conferită de legiuitor exclusiv persoanei îndreptățite la restituire,

adică fostului proprietar sau moștenitorilor acestuia.

Ca atare, reclamanții nu pot face

parte din această categorie, iar excepția lipsei calității procesuale active

invocată de pârâți a fost greșit înlăturată de prima instanță.

Pe fondul cauzei, prima instanță a

reținut aspecte care nu numai că exced cadrului procesual, dar contravin și

deciziei civile nr. 2756/2003 a Curții de Apel Cluj, hotărâre intrată în

puterea lucrului judecat, prin care se stabilise irevocabil că

imobilul-construcție a constituit proprietatea soților B.M. și V.

Problema investițiilor statului în

acest imobil nu face obiectul prezentei cauze, instanța nefiind învestită decât

cu anularea dispoziției primarului.

În plus, odată ce s-a stabilit în mod irevocabil prin decizia civilă nr.

2756/2003 că imobilul nu a trecut cu titlu în proprietatea statului și că nu

poate face obiect al vânzării în temeiul art. 9 al Legii nr. 112/1995,

reclamanții nu justifică niciun interes legitim în anularea dispoziției

primarului.

Împotriva deciziei au declarat

recurs reclamanții H.I., H.E., M.B. și M.O., invocând următoarele motive:

de apel că reclamanții nu au calitate procesuală activă.

Din art. 24 pct. 7 și 8 al Legii nr.

10/2001 reiese că numai dacă oferta de restituire prin echivalent este refuzată

de fostul proprietar acesta poate ataca în justiție decizia de restituire prin

echivalent, la secția civilă a tribunalului.

De aici nu se poate trage concluzia

că numai persoanele direct vizate de dispoziția primarului o pot supune

controlului judiciar.

Cum legea nu prevede cine poate

ataca decizia de restituire în natură a imobilului, trebuie aplicate

principiile generale și Constituția, care garantează liberul acces la justiție.

În speță, reclamanții au calitatea

de chiriași ai imobilului în litigiu, iar dispoziția de retrocedare s-a dat cu

încălcarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 10/2001, care stipulează că

măsurile reparatorii pot fi stabilite numai prin echivalent atunci când

imobilul a fost transformat într-unul nou.

soluția instanței de apel nelegală, deoarece pârâții nu au dobândit calitatea

de proprietari ai imobilului în litigiu.

În baza Legii nr. 58/1974 terenul a

trecut în proprietatea statului, iar potrivit art. 489-503 C. civ. tot statul

este prezumat a fi proprietarul construcției, până la proba contrară.

Pe de altă parte, pentru ca imobilul

să poată fi locuit a fost nevoie de o investiție majoră a statului.

În plus, pârâții nu și-au înscris

niciodată dreptul de proprietate în cartea funciară, deși potrivit art. 17 din Decretul

nr. 115/1938 înscrierea în cartea funciară avea caracter constitutiv de

drepturi.

Recurenții mai susțin că la dat la

care le-au fost vândute apartamentele care compun imobilul în litigiu au fost

respectate întocmai dispozițiile Legii nr. 112/1995.

Recurenții solicită admiterea

recursului, modificarea deciziei atacate și respingerea apelului declarat de

pârâți împotriva sentinței.

Intimații B.V. și B.M. au depus la

dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Recursul este, într-adevăr, nefondat

și va fi respins pentru următoarele considerente:

instanță, posibilitatea de a formula contestație împotriva modului de

soluționare a notificării o are, potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

numai persoana care a formulat notificare, considerându-se îndreptățită la

măsuri reparatorii în temeiul acestui act normativ.

Chiar dacă textul art. 24 face

referire doar la ipoteza refuzului ofertei de despăgubiri, persoana a cărei

notificare nu a fost soluționată sau nu a fost soluționată întocmai în sensul

dorit de ea are deschisă calea contestației, neexistând un alt remediu prin

care să solicite aplicarea legii speciale de reparație.

În speță, contestația a fost

formulată de reclamanți, în calitate de chiriași în imobilul aflat în litigiu.

Aceștia sunt terți față de procedura

administrativă declanșată prin notificare și față de dispoziția emisă de

unitatea deținătoare în cadrul acestei proceduri, iar legea specială nu prevede

posibilitatea atacării acestei dispoziții de către terțe persoane.

În cazul în care aceste persoane

doresc să atace dispoziția, o pot face numai pe calea unei acțiuni de drept

comun și pentru motive de nulitate de ordine publică, nu orice pretinsă

nerespectare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 încadrându-se în această categorie.

Prin urmare, în mod legal a decis

instanța de apel că reclamații nu au calitate procesuală activă în cauză.

tind să repună în discuție aspecte care au fost definitiv și irevocabil

judecate într-un alt proces în care ei înșiși au fost părți.

Prin decizia civilă nr. 2756 din 19

noiembrie 2003 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări

sociale, intrată în puterea lucrului judecat și opozabilă reclamanților din

prezenta cauză, s-a stabilit că:

Imobilul construcție din Baia Mare a

trecut în proprietatea statului din proprietatea numiților B.V. și B.M.

Preluarea imobilului a fost

nevalabilă.

Ulterior preluării, statul a făcut

îmbunătățiri și l-a transformat în două unități locative, pe care în anul 1977

le-a vândut numiților H.I. și L. și respectiv M.B. și O.

În legătură cu contractele de

vânzare-cumpărare, instanța a constatat că acestea sunt nule, deoarece au fost

încheiate cu rea-credință și cu încălcarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr.

112/1995.

În prezenta cauză reclamanții

solicită instanței să constate că, de fapt, pârâții nu au fost niciodată

proprietari ai imobilului și că cele două contracte de vânzare-cumpărare sunt

valabile, ceea ce nu sete posibil, deoarece s-ar încălca autoritatea de lucru

judecat a hotărârii anterior menționate și dispozițiile art. 1121 C. civ.

Problema investițiilor făcute de

stat la imobilul în litigiu și, respectiv, aceea a considerării acestuia ca

fiind un imobil nou se poate discuta și eventual soluționa numai între părțile

implicate în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, nefiind o chestiune de

ordine publică pe care să o poată invoca orice persoană interesată.

Pentru aceste considerente,

hotărârea instanței de apel este legală, nefiind incident motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În baza art. 312 C. proc. civ.,

Înalta Curte o va menține și va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

formulat de reclamanții H.I., H.L., M.B. și M.E. împotriva deciziei civile nr.

69/A din 27 ianuarie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă de

muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 iunie 2006.