ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6620/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 20 noiembrie 2007, reclamanta S.V.E.Z. a chemat în judecată pe pârâții Primarul comunei Câțcău, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român prin Consiliul local al comunei Câțcău solicitând anularea dispoziției din 12 octombrie 2007 emisă de pârâtul Primarul comunei Câțcău, obligarea pârâtului să formuleze propuneri în sensul admiterii notificării și să se dispună retrocedarea în natură a imobilului situat în comuna Câțcău în compunerea descrisă în cerere, precum și a terenului în suprafață de 1 ha 2.350 mp intravilan situat în comuna Câțcău, precum și a terenului în suprafață de .650 mp pe care sunt situate edificiile pretinse prin cerere.

În motivarea acțiunii, reclamanta a învederat că între părți s-a mai purtat un proces referitor la cererea de retrocedare formulată de rj»arte și că, în prezenta procedură, primăria localității a refuzat din nou restituirea bunului, deși acesta a constituit proprietatea antecesorului său din al cărui patrimoniu au fost preluate de stat în conformitate cu mențiunile procesului-verbal de preluare întocmit la data de 2 aprilie 1949. Referitor la situația de carte funciară privind bunul litigios, s-a relevat că acesta apare înscris ce a aparținut de carte funciară Câțcău, din care a trecut în CF al aceleiași localități, potrivit încheierii nr. 1274/1943. Această încheiere de carte funciară face vorbire de un contract de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1942, însă nu consemnează numele părților contractante, omisiune esențială, întrucât tatăl săli, proprietarul bunurilor a fost deportat în anul 1942, astfel că nu putea transmite dreptul în temeiul acestui act.

S-a arătat că în prezent bunurile pretinse au destinația de sediu al primăriei localității, respectiv a circumscripției sanitar veterinare. Nelegalitatea actului administrativ contestat este determinat de condițiile încheierii actului de transmisiune înscris în evidențele de publicitate imobiliară ce constituie titlul pârâtului, prin forță și în condițiile discriminării rasiale (tatăl său fiind evreu), dar și pentru că, în mod greșit au fost negate consecințele actului de preluare a bunului - procesul-verbal din 2 aprilie 1949 - act ce atestă faptul că bunul solicitat a constituit proprietatea antecesorului său și că a fost preluat abuziv de stat. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nf; 10/2001, astfel cum a fost modificată și republicată, Decretul nr. 83/1949.

Prin sentința nr. 219 din 14 aprilie 2009, Tribunalul Cluj, secția civilă, a respins acțiunea formulată de reclamantă împotriva Primarului comunei Câțcău ca neîntemeiată, reținând, în esență, că deși în procesul-verbal încheiat la data 2 aprilie 1949 s-a consemnat predarea către secția GAS a comunei Câțcău, a unor bunuri fostă proprietatea S.F., (grădina casei, casă de locuit, grajd pentru vite; cocini pentru porci, șură pentru fân, pivniță sub casă), fiind dovedită existența dreptului de proprietate asupra unor bunuri imobile ce au aparținut antecesorului reclamantei, probațiunea administrată în cauză nu a permis identificarea acestora nici în evidențele de carte funciară și nici măcar administrativ.

S-a arătat astfel că probele administrate în cauză nu fac dovada unei identități între imobilul preluat în anul 1949 și imobilul pentru care se cer despăgubiri - cu destinația actuală de primărie a localității. S-a relevat astfel că imobilul pentru care se pretind despăgubiri compus din sediu primărie, dispensar veterinar, cămin cultural, sală de nunți, precum și terenul aferent se identifică în CF Câțcău, cu privire la care apare a fi înscris Statul Român cu titlu de drept de proprietate. CF Câțcău cu privire la care reclamanta a susținut că ar^fi încorporat imobilul solicitat și titlul autorului său, nu a fost găsit lâ inventar în arhiva de carte funciară a localității, motiv pentru care nu a putut fi stabilit dacă imobilul ce figurează a fi înscris conform încheierii nr. 1274/1943 ar fi plecat din această carte funciară, constatându-se totodată și că numerele top indicate de reclamantă sunt situate pe amplasamente diferite de terenul din vatra satului.

Analiza căiții funciare Câțcău a relevat că imobilul înscris este proprietatea comunei Câțcău cu titlu de vânzare-cumpărare, înscriere care, în raport de principiile ce guvernează cartea funciară instituie în favoarea titularului dreptului înscris în aceste evidențe de publicitate imobiliară o prezumție de legalitate a titlului său. S-a arătat totodată că procesul-verbal încheiat în anul 1949, precum și temeiul de drept al preluării bunurilor antecesorului reclamantei, Decretul nr. 83/1949, nu pot avea vreo legătură cu titlul localității și cu bunul în discuție. S-a conchis că în speță reclamanta nu a dovedit dreptul de proprietate al antecesorului său asupra imobilului pentru care cere măsuri reparatorii în prezenta procedură, clădirea primăriei localității.

Prin decizia nr. 67 A din 17 martie 2010, a Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva susmenționatei hotărâri. Instanța de apel a reținut, în esență, că din copia cărții funciare Câțcău, casă de piatră cu trei camere, curte și grădină în suprafață de 2 iug. și 650 stj, rezultă că asupra imobilului menționat s-a înscris dreptul de proprietate în favoarea comunei Câțcău, cu încheierea nr. 1274 din 18 martie 1943, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 18 noiembrie 1942. Ulterior, cu încheierea nr. 723 din 23 septembrie 1975, s-a intabulat dreptul de proprietate asupra acestui imobil în favoarea Statului Român, în baza deciziei nr. 139/1975 a fostului Consiliu Popular al județului Cluj.

Obiectul Legii nr. 10/2001 îl constituie imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, or în cauză, imobilul înscris în CF Câțcău, a intrat în proprietatea comunei la data de 18 martie 1943, anterior perioadei de referință a legii speciale. Ca atare, în raport de principiile ce guvernează cartea funciară, corect s-a reținut că antecesorul reclamantei, S.F., nefiind intabulat în evidențele de publicitate imobiliară privind bunul litigios, aceasta nu poate pretinde restituirea acestuia. Nu are nici o relevanță sub aspectul legalității dobândirii dreptului de către comună, împrejurarea că în evidențele de carte funciară nu este menționat vânzătorul din contractul de vânzare-cumpărare prin care a operat transmisiunea bunului, atâta timp cât actul nu a fost desființat, ceea ce confirmă legalitatea dispozițiunilor sale.

Procesul-verbal din data de 2 aprilie 1949, nu constituie dovada preluării din proprietatea lui S.F. a imobilelor menționate în notificare, câtă vreme proprietatea asupra bunului înscris în cartea funciară aparține comunei, drept înscris încă din anul 1943 în baza unui contract de vânzare-cumpărare valabil încheiat. Împotriva susmenționatei hotărâri a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 7, 8,9 C. proc. civ. În dezvoltarea recursului său, reclamanta a susținut următoarele: 1. decizia atacată enumera, cu mici modificări, motivele de apel privind hotărârea primei instanțe, omisiune cu importante consecințe cât privește înțelesul criticilor relevate în apel.

În acest fel instanța nu a răspuns tuturor criticilor aduse hotărârii fondului, decizia pronunțată în apel fiind lipsită de acuratețea raționamentului, care nu este unul logic și structural. 2. în mod greșit nu a fost administrată în cauză o expertiză topografică, deși aceasta se impunea în raport de probațiunea administrată în cauză, care nu este de natură a lămuri pe deplin aspectele tuturor împrejurărilor de fapt ale cauzei. 3. hotărârea atacată este nelegală și pentru contradictorialitatea considerentelor consemnate în conținutul său. S-a relevat, invocându-se pasaje din hotărârea supusă controlului judiciar, că argumentele ce au format convingerea instanței de apel se contrazic atât sub aspectul titularului dreptului de proprietate asupra bunului litigios, cât și asupra legalității transmisiunii acestuia, cu consecințe asupra legalității hotărârii astfel pronunțate.

4. hotărârea este nelegală și pentru omisiunea de a se pronunța pe o multitudine de probe administrate în cauză, continuată cu omisiunea consemnării depunerii acestora, sens în care au fost indicate probele/înscrisurile depuse la dosar și omise a fi analizate de instanță. 5. nelegalitatea hotărârii decurge și din greșita interpretare a celor consemnate în evidențele de carte funciară privind bunul în litigiu, sens în care s-a evidențiat că în mod greșit s-a reținut că proprietară asupra bunului este comuna localității și nu, comuna Câțcău ca și corporație morală, care nu poate să fie decât o persoană juridică privată, cu scop nepatrimonial, de natura fundației sau asociației non profit din zilele noastre.

Or, în contextul istoric al anului 1942, când în Ardeal a început exodul forțat al populației evreiești în lagărele de concentrare, în mod evident a fost constituită o asemenea persoană juridică, care a funcționat ca pretins cumpărător în noiembrie 1942, tatăl său fiind ridicat și transportat de la domiciliu în octombrie 1942. Instanța de apel a omis să analizeze acest aspect tocmai în scopul de a scoate de sub incidența legii speciale bunul litigios, deși realitatea este aceea a înstrăinării forțate, întemeiată pe considerente rasiale, ce nu justifică dreptul pretins de intimată. 6. hotărârea este nelegală și pentru înlăturarea incidenței legii speciale raportului juridic dedus judecății, cu nesocotirea tuturor probelor administrate în cauză, care au relevat nelegalitatea transmisiunii și preluarea bunului pretins în cauză, în mod abuziv astfel cum rezultă din procesul-verbal de preluare din anul 1949 privind proprietatea antecesorului său.

7. în mod greșit instanța de apel confundă și compară imobilele înscrise în două cărți funciare - CF Câțcău și respectiv CF Câțcău, cu nesocotirea celor consemnate în procesul-verbal de preluare întocmit în anul 1949, act ce confirmă preluarea în totalitate de către sM a tuturor bunurilor mobile și imobile proprietatea autorului său. Cât privește înlăturarea valorii probatorii a procesul-verbal susmenționat, s-a susținut greșita concluzie a instanței care a conchis că actul arătat nu ar face dovada că autorul său ar fi fost proprietarul acestora, ci doar un simplu deținător precar, întrucât actul menționat confirmă existența în patrimoniul familiei S. a bunurilor acolo arătate, preluate în mod abuziv de stat, act ce nu a fost contestat ori infirmat de eventuale alte probe, ce nu au fost administrate în cauză.

8. în mod greșit instanța de apel a denaturat sensul celor solicitate prin notificările adresate pârâtei, prin care a solicitat acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială, respectiv restituirea bunului în natură, ce constituie un corp comun și pentru care este valabilă o singură notificare. Aplicarea legii speciale de reparație este de necontestat, bunul pretins trebuind a fi restituit ca o consecință a adoptării Legii nr. 260/1945, ce a urmărit repararea tuturor nedreptăților patrimoniale la care au fost supuși subiecți/persoane de naționalitate evreiască, prin constatarea a fi nule absolut toate tranzacțiile survenite/încheiate până în anul 1945, pe fond rasial. Recursul nu este fondat.

Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ. „modificarea (...) unei hotărâri se poate cere (...) când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii". Ipostazele în care se poate ajunge la o nemotivare în sensul dispozițiilor legale evocate, se concretizează în modalități precis determinate pentru a face operant motivul de nelegalitate" invocat, respectiv existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele că acțiunea este fondată; contrarietatea flagrantă între considerente și dispozitiv; nemotivarea soluției din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a uncți; considerente străine de natura pricinii.

Cantonându-se în susținerea contrarietății considerentelor deciziei, drept critică în susținerea motivului încadrat în textul de lege evocat, recurenta a înțeles să invoce împrejurarea că argumentele ce au format convingerea instanței se contrazic între ele, criticând lipsa de acuratețe în analiza datelor speței, ca și a unui raționament logicot juridic în expunerea faptelor dosarului, această chestiune constituindu-se în realitate, într-o critică de netemeinicie a hotărârii și nu de nelegalitate în sensul normei ce reglementează motivul de recurs invocat. Dimpotrivă, în analiza cauzei și expunerea datelor speței, instanța de apel a făcut o expunere precisă, concisă și conformă actelor și lucrărilor dosarului, hotărârea pronunțată (dispozitivul acesteia) fiind conformă argumentelor ce au format convingerea instanței, prezentate logic și în conformitate cu dispozițiile legale în materie.

Al optulea motiv de recurs, de asemenea invocat în susținerea recursului, vizează interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Acest motiv de recurs urmărește desființarea hotărârii judecătorești atunci când judecătorii au nesocotit principiul înscris; îri art. 969 C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Prin urmare, judecătorului nu îi este permis să treacă peste termenii convenției (înțeleasa ca negotium), stabilind alte drepturi ori obligații, interpretând greșit acordul de voință al părților ori atribuindu-i un alt înțeles decât cel voit de părți sau denaturând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Ca urmare, nu poate fi încadrat în motivul de recurs evocați, nesocotirea unui înscris ori a unei înscrieri în evidențele de publicitate imobiliară, chestiune ce vizează probațiunea cauzei și nu, astfel cum pretinde textul menționat, interpretarea greșită a unui act juridic civil în accepțiunea normei citate. Criticile încadrate în motivul arătat ar putea fi, eventual, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat ,în susținerea recursului, cu referire la care, se constată de asemenea caracterul lor nefondat. Reclamanta a pretins în procedura legii speciale, imobilele situate în comunea Câțcău, cu destinația de sediu al primăriei localității, un alt imobil - edificiu situat pe același amplasament, imobilul construcție cu destinația de dispensar veterinar, toate acestea situate pe un teren de 1 ha și 2.350 mp intravilan, ce se identifică în CF Câțcău, iar după dezmembrare, ca fiind individualizate în CF Câțcău.

A arătat reclamanta că bunurile menționate au constituit proprietatea antecesorului său, S.F., care a fost supus unor puternice represiuni determinate de originea sa evreiască, ce au debutat în anul 1942, când a început în Ardeal exodul forțat al populației evreiești în lagărele de concentrare și adcăror consecințe au încetat la momentul încheierii conflagrației mondiale, epocă la care a fost adoptată și Legea nr. 260/1945, prin care s-a încercat repararea nedreptăților produse persoanelor de naționalitate evreiască, inclusiv cu^ privire la actele de transmisiune a unor drepturi încheiate până la adoptarea legii menționate, pe considerente de ordin rasial. Deși considerentele de ordin istoric ale epocii confirmă realitatea celor învederate de reclamantă, situația juridică a bunurilor litigioase pretinse în procedura declanșată prin cererea dedusă judecății, este aceea reținută de instanța de apel.

Reclamanta a susținut că bunurile pretinse, astfel cum au fost mai sus indicate, au făcut obiectul procesului-verbal întocmit la data de 2 aprilie 1949 prin care bunurile acolo indicate au fost preluate de autoritățile vremii (GAG), considerând că astfel a făcut dovada preluării lor abuzive. În același timp a relevat că imobilele, înscrise în CF Câțcău, cu destinația sus menționată, ce ar fi constituit proprietatea antecesorului său, au fost înstrăinate pârâtei, astfel cum relevă înscrierile de carte funciară, sub imperiul condițiilor epocii sus arătate, motiv pentru care în anul 1947 antecesorul acesteia a solicitat desființarea contractului, sens în care a depus o copie de pe una dintre citațiile emise în acel dosar și o Convențiune avocațială privind contractul încheiat în data de 18 noiembrie 1942 cu comuna Câțcău.

Cert este că reclamanta nu a putut prezenta nici actul de transmisiune ce-i confirmă dreptul pretins, nici eventuale evidențe de carte funciară în care autorul său ar fi fost înscris și nici desființarea/anularea actului de transmisiune în măsura în care acesta ar fi fost unul și același cu cel în temeiul căruia pârâta și-a înscris dreptul.

Dimpotrivă, astfel cum cu temei a considerat curtea de apel potrivit art. 32 Legea nr. 115/1938 „dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei". Iar potrivit art. 33 din același act normativ „cuprinsul cărții funciare, (...), se consideră exact în folosul aceluia care a dobândit prin act juridic cu titlu oneros vreun drept real(...)". Dispozițiile legale enunțate instituie principiul publicității materiale instituit de sistemul de publicitate prin cărți funciare, care înseamnă că îi asigură pe cei care tind să obțină vreun drept real asupra imobilului că situația de carte funciară este reală, drepturile înscrise sunt valabile și titularul lor este persoana înscrisă în cartea funciară.

Iar conform art. 17 Decretul-Lege nr. 115/1938, dreptul de proprietate în regimul de carte funciară se dobândește numai dacă strămutarea dreptului a fost înscrisă în cartea funciară, dispoziție ce consacră efectul constitutiv al înscrierilor de carte funciară privind dreptul acolo înscris. Dispozițiile legale evocate consacră o prezumție legală, iurk tantum, în sensul că drepturile reale înscrise, se presupun a fi exacte, dreptul real, în lipsa unei contraprobe, fiind corect înscris în cartea funciară. Or, nedepunând titlul autorului său, actul de transmisiune nefiind desființat (în ipoteza în care acesta ar fi același cu cel menționat în cartea funciară menționată), reclamanta nu a reușit să răstoarne prezumția că dreptul real aparține pârâtei, înscrierea fiind exactă și corectă în favoarea acesteia.

Corect nu au fost primite susținerile părții privind identitatea bunurilor solicitate cu cele evidențiate în procesul-verbal încheiat la data de 2 aprilie 1949, întrucât deși indicate, bunurile menționate nu au fost identificate în vreun fel (evidențe de publicitate ori administrativ), în condițiile în care, astfel cum rezultă din probațiunea administrat! în cauză autorul reclamantei a deținut mai multe proprietăți pe raza aceleiași localități, bunurile preluate putându-se identifica cu acelea și nu cu cele din acțiune, proprietatea unei alte persoane potrivit înscrierilor de carte funciară. Nu are relevanță sub aspectul dreptului pretins, structura organizatorică a pârâtei la epoca încheierii actului, indicată a fi „corporație morală", fiind suficient de stabilit că dreptul pretins nu aparține reclamantei, cerință obligatorie pretinsă de legea specială pentru realizarea dreptului recunoscut de această lege.

Celelalte critici privind greșita apreciere a probelor, nesocotirea unor probe ori neadministrarea altora considerate pertinente de parte, ce ar fi putut fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ., nu mai pot fi obiect de analiză prin intermediul căii de atac deduse judecății, în raport de abrogarea acestei dispoziții legale priri art. I pct. 49 Legea nr. 219/2005 și anterior prin O.U.G. nr. 138/2000 de modificare a codului de procedură civilă. Ca urmare, față de cele ce preced, în temeiul art. 312 (1) C. proc. civ. recursul dedus judecății va fi respins ca nefondat. În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., se va dispune obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimată în recurs, reduse potrivit art. 274 alin. (3) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.V.E.Z. împotriva deciziei nr. 67/A din 17 martie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Obligă pe recurentă la 1.000 RON cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimatul-pârât Primarul comunei Câțcău. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 decembrie 2010.