ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6620/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6620/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 20 noiembrie 2007, reclamanta S.V.E.Z. a chemat

în judecată pe pârâții Primarul comunei Câțcău, Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și Statul Român prin Consiliul local al comunei Câțcău solicitând anularea

dispoziției din 12 octombrie 2007 emisă de pârâtul Primarul comunei Câțcău, obligarea

pârâtului să formuleze propuneri în sensul admiterii notificării și să se dispună

retrocedarea în natură a imobilului situat în comuna Câțcău în compunerea descrisă

în cerere, precum și a terenului în suprafață de 1 ha 2.350 mp intravilan situat

în comuna Câțcău, precum și a terenului în suprafață de .650 mp pe care sunt situate

edificiile pretinse prin cerere.

În motivarea acțiunii, reclamanta a învederat

că între părți s-a mai purtat un proces referitor la cererea de retrocedare formulată

de rj»arte și că, în prezenta procedură, primăria localității a refuzat din nou

restituirea bunului, deși acesta a constituit proprietatea antecesorului său din

al cărui patrimoniu au fost preluate de stat în conformitate cu mențiunile procesului-verbal

de preluare întocmit la data de 2 aprilie 1949.

Referitor la situația de carte funciară

privind bunul litigios, s-a relevat că acesta apare înscris ce a aparținut de carte

funciară Câțcău, din care a trecut în CF al aceleiași localități, potrivit încheierii

nr. 1274/1943.

Această încheiere de carte funciară face

vorbire de un contract de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1942, însă nu consemnează

numele părților contractante, omisiune esențială, întrucât tatăl săli, proprietarul

bunurilor a fost deportat în anul 1942, astfel că nu putea transmite dreptul în

temeiul acestui act.

S-a arătat că în prezent bunurile pretinse

au destinația de sediu al primăriei localității, respectiv a circumscripției sanitar

veterinare.

Nelegalitatea actului administrativ contestat

este determinat de condițiile încheierii actului de transmisiune înscris în evidențele

de publicitate imobiliară ce constituie titlul pârâtului, prin forță și în condițiile

discriminării rasiale (tatăl său fiind evreu), dar și pentru că, în mod greșit au

fost negate consecințele actului de preluare a bunului - procesul-verbal din 2

aprilie 1949 - act ce atestă faptul că bunul solicitat a constituit proprietatea

antecesorului său și că a fost preluat abuziv de stat.

În drept, cererea a fost întemeiată pe

dispozițiile Legii nf; 10/2001, astfel cum a fost modificată și republicată, Decretul

nr. 83/1949.

Prin sentința nr. 219 din 14 aprilie 2009,

Tribunalul Cluj, secția civilă, a respins acțiunea formulată de reclamantă împotriva

Primarului comunei Câțcău ca neîntemeiată, reținând, în esență, că deși în procesul-verbal

încheiat la data 2 aprilie 1949 s-a consemnat predarea către secția GAS a comunei

Câțcău, a unor bunuri fostă proprietatea S.F., (grădina casei, casă de locuit, grajd

pentru vite; cocini pentru porci, șură pentru fân, pivniță sub casă), fiind dovedită

existența dreptului de proprietate asupra unor bunuri imobile ce au aparținut antecesorului

reclamantei, probațiunea administrată în cauză nu a permis identificarea acestora

nici în evidențele de carte funciară și nici măcar administrativ.

S-a arătat astfel că probele administrate

în cauză nu fac dovada unei identități între imobilul preluat în anul 1949 și imobilul

pentru care se cer despăgubiri - cu destinația actuală de primărie a localității.

S-a relevat astfel că imobilul pentru care

se pretind despăgubiri compus din sediu primărie, dispensar veterinar, cămin cultural,

sală de nunți, precum și terenul aferent se identifică în CF  Câțcău, cu privire

la care apare a fi înscris Statul Român cu titlu de drept de proprietate.

CF Câțcău cu privire la care reclamanta

a susținut că ar^fi încorporat imobilul solicitat și titlul autorului său, nu a

fost găsit lâ inventar în arhiva de carte funciară a localității, motiv pentru care

nu a putut fi stabilit dacă imobilul ce figurează a fi înscris conform încheierii

nr. 1274/1943 ar fi plecat din această carte funciară, constatându-se totodată și

că numerele top indicate de reclamantă sunt situate pe amplasamente diferite de

terenul din vatra satului.

Analiza căiții funciare Câțcău a relevat

că imobilul înscris este proprietatea comunei Câțcău cu titlu de vânzare-cumpărare,

înscriere care, în raport de principiile ce guvernează cartea funciară instituie

în favoarea titularului dreptului înscris în aceste evidențe de publicitate imobiliară

o prezumție de legalitate a titlului său.

S-a arătat totodată că procesul-verbal

încheiat în anul 1949, precum și temeiul de drept al preluării bunurilor antecesorului

reclamantei, Decretul nr. 83/1949, nu pot avea vreo legătură cu titlul localității

și cu bunul în discuție.

S-a conchis că în speță reclamanta nu a

dovedit dreptul de proprietate al antecesorului său asupra imobilului pentru care

cere măsuri reparatorii în prezenta procedură, clădirea primăriei localității.

Prin decizia nr. 67 A din 17 martie 2010,

a Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori

și familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva susmenționatei

hotărâri.

Instanța de apel a reținut, în esență,

că din copia cărții funciare Câțcău, casă de piatră cu trei camere, curte și grădină

în suprafață de 2 iug. și 650 stj, rezultă că asupra imobilului menționat s-a înscris

dreptul de proprietate în favoarea comunei Câțcău, cu încheierea nr. 1274 din 18

martie 1943, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 18

noiembrie 1942. Ulterior, cu încheierea nr. 723 din 23 septembrie 1975, s-a intabulat

dreptul de proprietate asupra acestui imobil în favoarea Statului Român, în baza

deciziei nr. 139/1975 a fostului Consiliu Popular al județului Cluj.

Obiectul Legii nr. 10/2001 îl constituie

imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, or în cauză,

imobilul înscris în CF Câțcău, a intrat în proprietatea comunei la data de 18 martie

1943, anterior perioadei de referință a legii speciale.

Ca atare, în raport de principiile ce guvernează

cartea funciară, corect s-a reținut că antecesorul reclamantei, S.F., nefiind intabulat

în evidențele de publicitate imobiliară privind bunul litigios, aceasta nu poate

pretinde restituirea acestuia.

Nu are nici o relevanță sub aspectul legalității

dobândirii dreptului de către comună, împrejurarea că în evidențele de carte funciară

nu este menționat vânzătorul din contractul de vânzare-cumpărare prin care a operat

transmisiunea bunului, atâta timp cât actul nu a fost desființat, ceea ce confirmă

legalitatea dispozițiunilor sale.

Procesul-verbal din data de 2 aprilie 1949,

nu constituie dovada

preluării din proprietatea lui S.F. a imobilelor

menționate în notificare, câtă vreme proprietatea asupra bunului înscris în cartea

funciară aparține comunei, drept înscris încă din anul 1943 în baza unui contract

de vânzare-cumpărare valabil încheiat.

Împotriva susmenționatei hotărâri a declarat

recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care au fost invocate

dispozițiile art. 304 pct. 7, 8,9 C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului său, reclamanta

a susținut următoarele:

motivele de apel privind hotărârea primei instanțe, omisiune cu importante consecințe

cât privește înțelesul criticilor relevate în apel.

În acest fel instanța nu a răspuns tuturor

criticilor aduse hotărârii fondului, decizia pronunțată în apel fiind lipsită de

acuratețea raționamentului, care nu este unul logic și structural.

în cauză o expertiză topografică, deși aceasta se impunea în raport de probațiunea

administrată în cauză, care nu este de natură a lămuri pe deplin aspectele tuturor

împrejurărilor de fapt ale cauzei.

contradictorialitatea considerentelor consemnate în conținutul său.

S-a relevat, invocându-se pasaje din hotărârea

supusă controlului judiciar, că argumentele ce au format convingerea instanței de

apel se contrazic atât sub aspectul titularului dreptului de proprietate asupra

bunului litigios, cât și asupra legalității transmisiunii acestuia, cu consecințe

asupra legalității hotărârii astfel pronunțate.

de a se pronunța pe o multitudine de probe administrate în cauză, continuată cu

omisiunea consemnării depunerii acestora, sens în care au fost indicate probele/înscrisurile

depuse la dosar și omise a fi analizate de instanță.

greșita interpretare a celor consemnate în evidențele de carte funciară privind

bunul în litigiu, sens în care s-a evidențiat că în mod greșit s-a reținut că proprietară

asupra bunului este comuna localității și nu, comuna Câțcău ca și corporație morală,

care nu poate să fie decât o persoană juridică privată, cu scop nepatrimonial, de

natura fundației sau asociației non profit din zilele noastre.

Or, în contextul istoric al anului 1942,

când în Ardeal a început exodul forțat al populației evreiești în lagărele de concentrare,

în mod evident a fost constituită o asemenea persoană juridică, care a funcționat

ca pretins cumpărător în noiembrie 1942, tatăl său fiind ridicat și transportat

de la domiciliu în octombrie 1942.

Instanța de apel a omis să analizeze acest

aspect tocmai în scopul de a scoate de sub incidența legii speciale bunul litigios,

deși realitatea este aceea a înstrăinării forțate, întemeiată pe considerente rasiale,

ce nu justifică dreptul pretins de intimată.

incidenței legii speciale raportului juridic dedus judecății, cu nesocotirea tuturor

probelor administrate în cauză, care au relevat nelegalitatea transmisiunii și preluarea

bunului pretins în cauză, în mod abuziv astfel cum rezultă din procesul-verbal de

preluare din anul 1949 privind proprietatea antecesorului său.

și compară imobilele înscrise în două cărți funciare - CF Câțcău și respectiv CF

Câțcău, cu nesocotirea celor consemnate în procesul-verbal de preluare întocmit

în anul 1949, act ce confirmă preluarea în totalitate de către sM a tuturor bunurilor

mobile și imobile proprietatea autorului său.

Cât privește înlăturarea valorii probatorii

a procesul-verbal susmenționat, s-a susținut greșita concluzie a instanței care

a conchis că actul arătat nu ar face dovada că autorul său ar fi fost proprietarul

acestora, ci doar un simplu deținător precar, întrucât actul menționat confirmă

existența în patrimoniul familiei S. a bunurilor acolo arătate, preluate în mod

abuziv de stat, act ce nu a fost contestat ori infirmat de eventuale alte probe,

ce nu au fost administrate în cauză.

sensul celor solicitate prin notificările adresate pârâtei, prin care a solicitat

acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială, respectiv restituirea

bunului în natură, ce constituie un corp comun și pentru care este valabilă o singură

notificare.

Aplicarea legii speciale de reparație este

de necontestat, bunul pretins trebuind a fi restituit ca o consecință a adoptării

Legii nr. 260/1945, ce a urmărit repararea tuturor nedreptăților patrimoniale la

care au fost supuși subiecți/persoane de naționalitate evreiască, prin constatarea

a fi nule absolut toate tranzacțiile survenite/încheiate până în anul 1945, pe fond

rasial.

Recursul nu este fondat.

Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

„modificarea (...) unei hotărâri se poate cere (...) când hotărârea nu cuprinde

motivele pe care se sprijină, sau când cuprinde motive contradictorii ori străine

de natura pricinii".

Ipostazele în care se poate ajunge la o

nemotivare în sensul dispozițiilor legale evocate, se concretizează în modalități

precis determinate pentru a face operant motivul de nelegalitate" invocat,

respectiv existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii, în sensul

că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele că acțiunea este fondată;

contrarietatea flagrantă între considerente și dispozitiv; nemotivarea soluției

din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate

a uncți; considerente străine de natura pricinii.

Cantonându-se în susținerea contrarietății

considerentelor deciziei, drept critică în susținerea motivului încadrat în textul

de lege evocat, recurenta a înțeles să invoce împrejurarea că argumentele ce au

format convingerea instanței se contrazic între ele, criticând lipsa de acuratețe

în analiza datelor speței, ca și a unui raționament logicot juridic în expunerea

faptelor dosarului, această chestiune constituindu-se în realitate, într-o critică

de netemeinicie a hotărârii și nu de nelegalitate în sensul normei ce reglementează

motivul de recurs invocat.

Dimpotrivă, în analiza cauzei și expunerea

datelor speței, instanța de apel a făcut o expunere precisă, concisă și conformă

actelor și lucrărilor dosarului, hotărârea pronunțată (dispozitivul acesteia) fiind

conformă argumentelor ce au format convingerea instanței, prezentate logic și în

conformitate cu dispozițiile legale în materie.

Al optulea motiv de recurs, de asemenea

invocat în susținerea recursului, vizează interpretarea greșită a actului juridic

dedus judecății, schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic

al acestuia.

Acest motiv de recurs urmărește desființarea

hotărârii judecătorești atunci când judecătorii au nesocotit principiul înscris;

îri art. 969 C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege

între părțile contractante. Prin urmare, judecătorului nu îi este permis să treacă

peste termenii convenției (înțeleasa ca negotium), stabilind alte drepturi ori obligații,

interpretând greșit acordul de voință al părților ori atribuindu-i un alt înțeles

decât cel voit de părți sau denaturând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al

acestuia.

Ca urmare, nu poate fi încadrat în motivul

de recurs evocați, nesocotirea unui înscris ori a unei înscrieri în evidențele de

publicitate imobiliară, chestiune ce vizează probațiunea cauzei și nu, astfel cum

pretinde textul menționat, interpretarea greșită a unui act juridic civil în accepțiunea

normei citate.

Criticile încadrate în motivul arătat ar

putea fi, eventual, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ., invocat ,în susținerea recursului, cu referire la care, se constată

de asemenea caracterul lor nefondat.

Reclamanta a pretins în procedura legii

speciale, imobilele situate în comunea Câțcău, cu destinația de sediu al primăriei

localității, un alt imobil - edificiu situat pe același amplasament, imobilul construcție

cu destinația de dispensar veterinar, toate acestea situate pe un teren de 1 ha

și 2.350 mp intravilan, ce se identifică în CF Câțcău, iar după dezmembrare, ca

fiind individualizate în CF Câțcău.

A arătat reclamanta că bunurile menționate

au constituit proprietatea antecesorului său, S.F., care a fost supus unor puternice

represiuni determinate de originea sa evreiască, ce au debutat în anul 1942, când

a început în Ardeal exodul forțat al populației evreiești în lagărele de concentrare

și adcăror consecințe au încetat la momentul încheierii conflagrației mondiale,

epocă la care a fost adoptată și Legea nr. 260/1945, prin care s-a încercat repararea

nedreptăților produse persoanelor de naționalitate evreiască, inclusiv cu^ privire

la actele de transmisiune a unor drepturi încheiate până la adoptarea legii menționate,

pe considerente de ordin rasial.

Deși considerentele de ordin istoric ale

epocii confirmă realitatea celor învederate de reclamantă, situația juridică a bunurilor

litigioase pretinse în procedura declanșată prin cererea dedusă judecății, este

aceea reținută de instanța de apel.

Reclamanta a susținut că bunurile pretinse,

astfel cum au fost mai sus indicate, au făcut obiectul procesului-verbal întocmit

la data de 2 aprilie 1949 prin care bunurile acolo indicate au fost preluate de

autoritățile vremii (GAG), considerând că astfel a făcut dovada preluării lor abuzive.

În același timp a relevat că imobilele,

înscrise în CF Câțcău, cu destinația sus menționată, ce ar fi constituit proprietatea

antecesorului său, au fost înstrăinate pârâtei, astfel cum relevă înscrierile de

carte funciară, sub imperiul condițiilor epocii sus arătate, motiv pentru care în

anul 1947 antecesorul acesteia a solicitat desființarea contractului, sens în care

a depus o copie de pe una dintre citațiile emise în acel dosar și o Convențiune

avocațială privind contractul încheiat în data de 18 noiembrie 1942 cu comuna Câțcău.

Cert este că reclamanta nu a putut prezenta

nici actul de transmisiune ce-i confirmă dreptul pretins, nici eventuale evidențe

de carte funciară în care autorul său ar fi fost înscris și nici desființarea/anularea

actului de transmisiune în măsura în care acesta ar fi fost unul și același cu cel

în temeiul căruia pârâta și-a înscris dreptul.

Dimpotrivă, astfel cum cu temei a considerat

curtea de apel potrivit art. 32 Legea nr. 115/1938 „dacă în cartea funciară s-a

înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în

folosul ei".

Iar potrivit art. 33 din același act normativ

„cuprinsul cărții funciare, (...), se consideră exact în folosul aceluia care a

dobândit prin act juridic cu titlu oneros vreun drept real(...)".

Dispozițiile legale enunțate instituie

principiul publicității materiale instituit de sistemul de publicitate prin cărți

funciare, care înseamnă că îi asigură pe cei care tind să obțină vreun drept real

asupra imobilului că situația de carte funciară este reală, drepturile înscrise

sunt valabile și titularul lor este persoana înscrisă în cartea funciară.

Iar conform art. 17 Decretul-Lege nr. 115/1938,

dreptul de proprietate în regimul de carte funciară se dobândește numai dacă strămutarea

dreptului a fost înscrisă în cartea funciară, dispoziție ce consacră efectul constitutiv

al înscrierilor de carte funciară privind dreptul acolo înscris.

Dispozițiile legale evocate consacră o

prezumție legală, iurk tantum, în sensul că drepturile reale înscrise, se presupun

a fi exacte, dreptul real, în lipsa unei contraprobe, fiind corect înscris în cartea

funciară.

Or, nedepunând titlul autorului său, actul

de transmisiune nefiind desființat (în ipoteza în care acesta ar fi același cu cel

menționat în cartea funciară menționată), reclamanta nu a reușit să răstoarne prezumția

că dreptul real aparține pârâtei, înscrierea fiind exactă și corectă în favoarea

acesteia.

Corect nu au fost primite susținerile părții

privind identitatea bunurilor solicitate cu cele evidențiate în procesul-verbal

încheiat la data de 2 aprilie 1949, întrucât deși indicate, bunurile menționate

nu au fost identificate în vreun fel (evidențe de publicitate ori administrativ),

în condițiile în care, astfel cum rezultă din probațiunea administrat! în cauză

autorul reclamantei a deținut mai multe proprietăți pe raza aceleiași localități,

bunurile preluate putându-se identifica cu acelea și nu cu cele din acțiune, proprietatea

unei alte persoane potrivit înscrierilor de carte funciară.

Nu are relevanță sub aspectul dreptului

pretins, structura organizatorică a pârâtei la epoca încheierii actului, indicată

a fi „corporație morală", fiind suficient de stabilit că dreptul pretins nu

aparține reclamantei, cerință obligatorie pretinsă de legea specială pentru realizarea

dreptului recunoscut de această lege.

Celelalte critici privind greșita apreciere

a probelor, nesocotirea unor probe ori neadministrarea altora considerate pertinente

de parte, ce ar fi putut fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 10 C. proc. civ., nu mai pot fi obiect de analiză prin intermediul căii de

atac deduse judecății, în raport de abrogarea acestei dispoziții legale priri

art. I pct. 49 Legea nr. 219/2005 și anterior prin O.U.G. nr. 138/2000 de modificare

a codului de procedură civilă.

Ca urmare, față de cele ce preced, în temeiul

art. 312 (1) C. proc. civ. recursul dedus judecății va fi respins ca nefondat.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., se va dispune obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată efectuate

de intimată în recurs, reduse potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanta S.V.E.Z. împotriva deciziei nr. 67/A din 17 martie 2010 a Curții de

Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Obligă

pe recurentă la 1.000 RON cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin.

(3) C. proc. civ., către intimatul-pârât Primarul comunei Câțcău.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 8 decembrie 2010.