ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6593/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6593/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 3472 din 27

octombrie 2010, Tribunalul Harghita, secția civilă, a respins excepția

inadmisibilității, iar pe fond, a respins acțiunea reclamanților.

Cu referire la

excepția inadmisibilității, s-a reținut că potrivit art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, nu poate fi cenzurat dreptul reclamanților de a

se adresa unei instanțe de judecată, care să hotărască asupra temeiniciei sau

netemeiniciei pretențiilor lor.

În ceea ce privește

fondul cauzei, s-a reținut că ambele părți exhibă titluri de proprietate

valabile asupra imobilului în litigiu, titlul reclamanților fiind reprezentat

de contractul de schimb autentificat sub nr. 13642/1943 și înscris în cartea

funciară, iar titlul pârâților, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în

temeiul Legii nr. 112/1995.

Procedând la

compararea celor două titluri, tribunalul a apreciat că este preferabil titlul

pârâților, deoarece aceștia au fost de bună-credință la încheierea contractelor

de vânzare-cumpărare și și-au intabulat dreptul în cartea funciară,

beneficiind, prin urmare, de un "bun", în sensul art. 1 din

Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

O atare constatare nu

poate fi reținută în privința reclamanților, deoarece acțiunea lor în

revendicare nu vizează "bunuri existente" în patrimoniul lor la acest

moment, imobilul din litigiu fiind preluat de stat în urmă cu 52 de ani,

neavând nici măcar speranța legitimă de a-l dobândi pe calea acțiunii în

revendicare, împrejurare care nu le îngrădește, însă, posibilitatea de a-și

valorifica dreptul de proprietate prin obținerea de despăgubiri în conformitate

cu principiile jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, la data

soluționării acțiunii aflându-se în curs de rezolvare notificarea pe care au

formulat-o în temeiul Legii nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă

nr. 42A din 10 martie 2011, Curtea de Apel Târgu Mureș a respins, ca nefondat,

apelul reclamanților.

S-a reținut că, prin

Sentința civilă nr. 420 din 18 ianuarie 2002 a Judecătoriei Brașov, definitivă,

prin Decizia civilă nr. 1260A din 4 decembrie 2003 a Tribunalului Brașov și

irevocabilă, prin Decizia civilă nr. 1555 din 25 noiembrie 2005 a Curții de

Apel Ploiești, s-a constatat că imobilul în litigiu a fost trecut în

proprietatea statului fără titlu valabil și s-a dispus radierea intabulării

dreptului de proprietate al statului din cartea funciară, înlăturându-se

dispozițiile privitoare la constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare a apartamentelor revendicate, precum și cele privitoare la

radierea dreptului de proprietate al pârâților-cumpărători din cartea funciară.

În paralel,

reclamanții au uzat și de prevederile Legii nr. 10/2001, adresându-se cu

notificare Primăriei municipiului Oradea, nefăcându-se însă dovada că procedura

administrativă ar fi fost finalizată până la data soluționării prezentului

apel.

În raport de

prevederile Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, și în

contextul în care titlul pârâților a fost confirmat printr-o hotărâre

judecătorească irevocabilă, pronunțată anterior inițierii de către reclamanți a

prezentului demers judiciar, Curtea a constatat, în acord cu prima instanță, că

aceștia se bucură de un "bun" în sensul Convenției, nefăcându-se dovada

că acesta ar fi intrat în patrimoniul lor prin fraudarea legii.

Nu poate fi primită

nici critica potrivit căreia titlul reclamanților este preferabil celui al

pârâților, cu motivarea că cel din urmă provine de la un neproprietar, sub

acest aspect impunându-se a se observa faptul că pârâții au cumpărat

apartamentele din litigiu în anul 1996, prin urmare, anterior adoptării Legii

nr. 10/2001, situație în care, la data formulării notificării prevăzute de

legea specială menționată, reclamanții nu aveau nici măcar "speranța

legitimă" a redobândirii în natură a apartamentelor înstrăinate foștilor

chiriași, deoarece o atare modalitate de reparație nu era posibilă prin prisma

dispozițiilor art. 18 lit. d) din lege (forma aflată în vigoare la data

notificării).

În mod greșit se

susține că titlul pârâților provine de la un neproprietar, câtă vreme

contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate înainte de constatarea, prin

hotărâre judecătorească irevocabilă (Sentința civilă nr. 420/2002), a faptului

că imobilul în componența căruia intră și apartamentele din litigiu, a trecut

în proprietatea statului fără titlu valabil.

În plus, contractele

menționate nefiind desființate până la momentul soluționării prezentei cauze,

acestea conferă prezumția de deplină legalitate.

Este adevărat că,

potrivit art. 2 alin. ultim din Legea nr. 10/2001, "persoanele ale căror

imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de

proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei

sau a hotărârii judecătorești de restituire", însă printr-un atare demers

nu se poate aduce atingere drepturilor legal dobândite de către terțe persoane,

în caz contrar fiind încălcat principiul securității raporturilor juridice,

deopotrivă ocrotit prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,

precum și dreptul de proprietate.

Chiar Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a statuat că persoanele care au dobândit bunuri

cu bună-credință, nu trebuie să fie puse în situația de a suporta

responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi

confiscat cândva aceste bunuri - cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe,

cauza Raicu contra României.

Soluția preconizată

de reclamanți prin demersul judiciar supus examinării este de natură a-i priva

nelegitim pe pârâți de un "bun" în sensul Convenției Europene a

Drepturilor Omului, ceea ce ar însemna ca nu statul să suporte consecințele

adoptării unei măsuri de naționalizare abuzive, așa cum este firesc și normal,

ci un particular, care nu a contribuit în niciun fel la adoptarea respectivei

măsuri.

Nici invocarea de

către reclamanți a ineficienței sistemului de despăgubire instituit prin Titlul

VII din Legea nr. 247/2005, nu este de natură a conduce la concluzia încălcării

în cauză a prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția

Europeană, sub acest aspect observându-se faptul că pe calea acțiunii deduse

judecății nu s-a solicitat și obligarea statului la plata de despăgubiri

echivalente valorii celor cinci apartamente înstrăinate foștilor chiriași.

Împotriva deciziei

instanței de apel au formulat cerere de recurs la data de 22 aprilie 2011,

reclamanții D.E.A., Z.E.M., F.E., etc. prin care au criticat-o pentru

nelegalitate, sub următoarele aspecte:

Instanțele fondului

au reținut în mod nelegal că deși Curtea de Apel Ploiești, prin Decizia 1555

din 25 noiembrie 2005, a dispus radierea intabulării dreptului de proprietate

al statului, cu toate acestea nu se poate susține ca la data încheierii

contractelor de vânzare-cumpărare, reclamanții ar fi deținut un bun în sensul

prevederilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Instanțele nu se

puteau raporta la acest moment de referința - momentul încheierii contractelor

- întrucât nu ne aflam în analiza unei acțiuni în constatarea nulității

absolute a contractelor, ci în una de revendicare. Cert este că reclamanții au

un drept, nu doar un bun în sensul Convenției, și ca atare instanța trebuia să

cerceteze cauza prin prisma elementelor cu care a fost învestită.

!!!!În cauză,

recurenții-reclamanți au nu doar o speranța legitima, ei sunt titularii unui

drept recunoscut prin hotărâri judecătorești - reclamanții sunt titularii

"unui bun actual" sau cel puțin "al unei speranțe

legitime", prin exercitarea căilor de atac au avut loc modificări a hotărârilor

judecătorești, un singur lucru rămânând nemodificat, faptul ca în mod

irevocabil s-a constatat nevalabilitatea titlul statului asupra întregului

imobil, dispunându-se totodată radierea intabulării dreptului de proprietate al

stalului.

Cercetarea judecătoreasca

în prezenta cauză trebuia să pornească de la acest considerent.

Plecând de la

constatarea ca atât reclamanții, cât și pârâții dețin titluri de proprietate ce

provin de la autori diferiți, instanța de judecata trebuia sa cerceteze

titlurile și să dea câștig de cauză acelei parți care va face dovada ca a

dobândit bunul de la autorul al cărui drept este mai preferabil decât al

celuilalt.

Titlul reclamanților

este preferabil, întrucât a fost consfințit prin sentința civilă nr. 420/2002 a

Judecătoriei Brașov, așa cum a fost modificată și a devenit irevocabila, prin

decizia civilă nr. 1555/2005 a Curții de Apel Ploiești.

Pe de alta parte,

titlul paraților provine de la stat, aceștia cumpărând apartamentele în temeiul

Legii nr. 112/1995.

Față de constatarea

instanței de judecată din litigiul anterior, rezulta fără dubiu ca parații au

cumpărat apartamentul de la un neproprietar.

Aplicabil în speța

este și art. 2 alin. ultim din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia

"persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își

păstrează calitatea de proprietar avuta la data preluării, pe care o exercita

după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform

prevederilor prezentei legi".

Ca o consecința,

actele juridice de vânzare-cumpărare nu pot fi preferabile, prin comparare, cu

titlul reclamanților.

Reclamanții au

triumfat într-un proces de revendicare împotriva autorilor pârâților, astfel

încât aceștia va trebui sa triumfe și împotriva celor care au dobândit drepturi

de la cel învins în procesul anterior.

În atare situație,

soluția legala este cea a admiterii acțiunii în revendicare, iar o asemenea

soluție găsește sprijin în principiile Constituției României și ale Convenției

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Imposibilitatea

reconstituirii dreptului de proprietate în echivalent, prin despăgubiri, în

procedura speciala prevăzuta de dreptul roman nu conduce la repararea

integrala, efectiva și în timp util a prejudiciului, așa cum greșit a reținut instanța

de fond.

Este cunoscut faptul

ca încă din anul 2006, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a decis ca

"Fondul Proprietatea nu funcționează actualmente într-o maniera

susceptibila sa duca la acordarea efectiva a unei despăgubiri".

Recurenții-reclamanți

susțin astfel încălcarea prevederilor art. 1 alin. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție.

Atingerea adusă

dreptului de proprietate combinată cu lipsa de despăgubire, îi determină să

suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la

respectarea bunului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 - Cauza Viașu

contra României, Cauza Faimblat contra României, cauza Maria Atanasiu și alții

contra României.

Recursul este

nefondat.

În ceea ce privește

fondul cauzei, instanțele anterioare, singurele abilitate să stabilească pe

deplin situația de fapt a cauzei pendinte, au reținut că premisa de la care

trebuie să se pornească este aceea că ambele părți, în confruntarea lor

judiciară, exhibă titluri de proprietate valabile asupra imobilului revendicat,

titlul reclamanților fiind reprezentat de titlul autorului lor, respectiv

contractul de schimb autentificat sub nr. 13642/1943, înscris în cartea

funciară, iar titlul pârâților, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în

temeiul Legii nr. 112/1995.

S-a stabilit totodată

că, în paralel, reclamanții au uzat și de prevederile Legii nr. 10/2001,

adresându-se cu notificare Primăriei municipiului Oradea, nefăcându-se însă

dovada că procedura administrativă ar fi fost finalizată până la data

soluționării cererii de apel.

Relevant în

circumstanțierea raportului juridic litigios este și faptul că, prin sentința

civilă nr. 420/18 ianuarie 2002 a Judecătoriei Brașov, definitivă, prin decizia

civilă nr. 1260 A/04 decembrie 2003 a Tribunalului Brașov, și irevocabilă, prin

decizia civilă nr. 1555/25 noiembrie 2005 a Curții de Apel Ploiești, s-a

constatat că imobil în litigiu a fost trecut în proprietatea statului fără

titlu valabil și s-a dispus radierea intabulării dreptului de proprietate al

statului din cartea funciară, înlăturându-se dispozițiile privitoare la

constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare a

apartamentelor revendicate, precum și cele privitoare la radierea dreptului de

proprietate al pârâților-cumpărători din cartea funciară.

În contextul de fapt

astfel stabilit, instanța de apel în mod corect a avut în vedere decizia nr.

33/09 iunie 2008, pronunțată de instanța supremă în soluționarea unui recurs în

interesul legii - cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului

comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001 - prin care s-a decis în sensul următor: "concursul

între legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale,

conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este

prevăzut de legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între

legea specială (legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

Convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei

acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel,

nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității juridice.

Prin urmare, critica

referitoare la încălcarea dreptului de proprietate al reclamanților nu poate fi

primită, cât timp aceștia nu pot susține existenta unui bun în patrimoniul său,

în sensul Convenției, respectiv recunoașterea de către instanțele naționale a

dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, fie ca reprezentând

"bunuri actuale", "valori sau interese patrimoniale" sau

"speranță legitimă" de redobândire a bunului în natură.

De principiu, nu este

suficient ca fostul proprietar/moștenitorii acestuia să se legitimeze cu titlul

originar de proprietate asupra imobilului revendicat, ci ca acest titlu să le

fie reconfirmat cu efect retroactiv și irevocabil printr-o hotărâre

judecătorească, ceea ce nu este cazul situației pendinte.

Chiar dacă prin

efectul deciziei civile nr. 1555/25 noiembrie 2005, Curtea de Apel Ploiești a

dispus radierea intabulării dreptului de proprietate al statului, nu poate fi

ignorat faptul că, în privința pârâților-cumpărători, s-a conservat întreaga

lor situație juridică, la aceasta contribuind și faptul necontestat că pârâții

au cumpărat apartamentele în anul 1996, anterior adoptării Legii nr. 10/2001.

Este motivul pentru

care, în mod judicios, instanța anterioară a apreciat că, la data formulării

notificării prevăzute de legea specială, reclamanții nu aveau nici măcar

"speranța legitimă" a redobândirii în natură a apartamentelor

înstrăinate foștilor chiriași, întrucât o atare modalitate de reparație nu era

posibilă prin prisma dispozițiilor art. 18 lit. d din lege (forma aflată în

vigoare la data notificării).

În plus, contractele

menționate nefiind desființate până la momentul soluționării cauzei pendinte,

acestea conferă prezumția de deplină legalitate.

Susținerea conform

căreia recurenții-reclamanți au un drept, nu doar un bun în sensul Convenției,

nu are nicio relevanță în economia cauzei pendinte, întrucât nu se

fundamentează pe un raționament juridic care să valorifice situația de fapt a

cauzei pendinte, respectiv jurisprudența constantă în materie a instanței de

contencios european.

Cât timp reclamanții,

așa cum s-a stabilit în mod necontestat, au apelat la dispozițiile Legii nr.

10/2001, ei nu mai pot apela ulterior, într-un alt cadru procesual, la

dispozițiile aceleiași legi, cu intenția vădită de reluare a procedurilor de

restituire a imobilului în litigiu.

Anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor ca efect al ineficacității

actelor de preluare a acestora în stăpânirea statului a fost guvernată de

dreptul comun, respectiv instituția revendicării fondată pe dispozițiile art.

480 - 481 C. civ.

În prezent, dreptul

comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 ce cuprinde norme speciale de drept

substanțial și o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării

instanței, în cauza de față această procedură fiind, așa cum s-a reținut,

declanșată, dar încă nefinalizată.

În ceea ce privește

critica referitoare la nesocotirea prevederilor art. 2 alin. ultim din Legea

nr. 10/2001 - conform cărora "persoanele ale căror imobile au fost

preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avuta la data

preluării, pe care o exercita după primirea deciziei sau a hotărârii

judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi" -

aceasta nu poate fi primită, întrucât nu se poate aduce atingere drepturilor

legal dobândite de către terțe persoane, respectiv principiului securității

raporturilor juridice.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a statuat în mod consecvent că persoanele care au dobândit

bunuri cu bună-credință, nu trebuie să fie puse în situația de a suporta

responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi

confiscat cândva aceste bunuri.

O eventuală admitere

a acțiunii în revendicare împotriva pârâților ar aduce atingere acestui drept

real și ar afecta securitatea raporturilor juridice, într-o atare situație

pârâții urmând să fie privați de un bun, iar consecințele adoptării unor norme

neconforme cu Convenția ar urma să fie suportate de un particular, și nu de

Stat - relevante sub acest aspect fiind cauzele Pincova și Pinc împotriva

Republicii Cehe și Raicu contra României.

Chiar dacă

recurenții-reclamanți au triumfat într-un proces de revendicare împotriva

autorilor pârâților, într-un proces anterior, în privința celor care au

dobândit ulterior drepturi cu privire la imobilul în litigiu, situația a fost

pe deplin clarificată chiar în acel litigiu, soluția pronunțată de instanțele

anterioare în acest dosar nefăcând altceva decât să conserve starea de fapt și

de drept a pârâților.

Prin reglementarea

unei proceduri speciale de restituire a imobilelor naționalizate - o limitare

stabilită de însuși legiuitorul - s-a urmărit asigurarea stabilității

circuitului civil a imobilelor și rezolvarea definitivă a situației juridice a

acestor imobile.

Instanța supremă a

decis că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii

nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act

normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv

dispozițiile art. 480 C. civ.

Aceasta soluție a

fost anticipată legislativ prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind

proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, care a prevăzut în mod

expres ca: "Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele

obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii

proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de

reparație".

În contextul acestor

reglementări, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că situația

juridică a recurenților-reclamanți a fost corect stabilită, la această

concluzie conducând, pe de o parte, circumstanțele de fapt concrete reținute de

instanțele fondului, valorizate din perspectiva principiului securității

raporturilor juridice, și, pe de altă parte, efectele create prin aplicarea

normelor speciale, raportul dintre legea specială și legea generală fiind

dezlegată cu caracter obligatoriu prin decizia în interesul legii.

Cât timp pe calea

acțiunii deduse judecății nu s-a solicitat și obligarea statului la plata de

despăgubiri echivalente valorii celor cinci apartamente înstrăinate foștilor

chiriași, criticile recurenților-reclamanți referitoare la ineficienței

sistemului de despăgubire instituit prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, nu

este de natură a conduce la concluzia încălcării în cauză a prevederilor art. 1

din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană.

Pentru toate aceste

considerente de fapt și de drept, Înalta Curte în conformitate cu dispozițiile

art. 312 alin. (1) Cod de procedură civilă, va respinge recursul reclamantei,

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții D.E.A., Z.E.M., F.E., etc. împotriva Deciziei

nr. 42/A din 10 martie 2011 a Curții de Apel Târgu-Mureș, secția civilă, de

muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 octombrie 2012.

Procesat de GGC - CL