ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6593/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 3472 din 27 octombrie 2010, Tribunalul Harghita, secția civilă, a respins excepția inadmisibilității, iar pe fond, a respins acțiunea reclamanților. Cu referire la excepția inadmisibilității, s-a reținut că potrivit art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu poate fi cenzurat dreptul reclamanților de a se adresa unei instanțe de judecată, care să hotărască asupra temeiniciei sau netemeiniciei pretențiilor lor. În ceea ce privește fondul cauzei, s-a reținut că ambele părți exhibă titluri de proprietate valabile asupra imobilului în litigiu, titlul reclamanților fiind reprezentat de contractul de schimb autentificat sub nr. 13642/1943 și înscris în cartea funciară, iar titlul pârâților, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Procedând la compararea celor două titluri, tribunalul a apreciat că este preferabil titlul pârâților, deoarece aceștia au fost de bună-credință la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare și și-au intabulat dreptul în cartea funciară, beneficiind, prin urmare, de un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

O atare constatare nu poate fi reținută în privința reclamanților, deoarece acțiunea lor în revendicare nu vizează "bunuri existente" în patrimoniul lor la acest moment, imobilul din litigiu fiind preluat de stat în urmă cu 52 de ani, neavând nici măcar speranța legitimă de a-l dobândi pe calea acțiunii în revendicare, împrejurare care nu le îngrădește, însă, posibilitatea de a-și valorifica dreptul de proprietate prin obținerea de despăgubiri în conformitate cu principiile jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, la data soluționării acțiunii aflându-se în curs de rezolvare notificarea pe care au formulat-o în temeiul Legii nr. 10/2001. Prin Decizia civilă nr. 42A din 10 martie 2011, Curtea de Apel Târgu Mureș a respins, ca nefondat, apelul reclamanților.

S-a reținut că, prin Sentința civilă nr. 420 din 18 ianuarie 2002 a Judecătoriei Brașov, definitivă, prin Decizia civilă nr. 1260A din 4 decembrie 2003 a Tribunalului Brașov și irevocabilă, prin Decizia civilă nr. 1555 din 25 noiembrie 2005 a Curții de Apel Ploiești, s-a constatat că imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului fără titlu valabil și s-a dispus radierea intabulării dreptului de proprietate al statului din cartea funciară, înlăturându-se dispozițiile privitoare la constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor revendicate, precum și cele privitoare la radierea dreptului de proprietate al pârâților-cumpărători din cartea funciară.

În paralel, reclamanții au uzat și de prevederile Legii nr. 10/2001, adresându-se cu notificare Primăriei municipiului Oradea, nefăcându-se însă dovada că procedura administrativă ar fi fost finalizată până la data soluționării prezentului apel. În raport de prevederile Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, și în contextul în care titlul pârâților a fost confirmat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, pronunțată anterior inițierii de către reclamanți a prezentului demers judiciar, Curtea a constatat, în acord cu prima instanță, că aceștia se bucură de un "bun" în sensul Convenției, nefăcându-se dovada că acesta ar fi intrat în patrimoniul lor prin fraudarea legii.

Nu poate fi primită nici critica potrivit căreia titlul reclamanților este preferabil celui al pârâților, cu motivarea că cel din urmă provine de la un neproprietar, sub acest aspect impunându-se a se observa faptul că pârâții au cumpărat apartamentele din litigiu în anul 1996, prin urmare, anterior adoptării Legii nr. 10/2001, situație în care, la data formulării notificării prevăzute de legea specială menționată, reclamanții nu aveau nici măcar "speranța legitimă" a redobândirii în natură a apartamentelor înstrăinate foștilor chiriași, deoarece o atare modalitate de reparație nu era posibilă prin prisma dispozițiilor art. 18 lit. d) din lege (forma aflată în vigoare la data notificării).

În mod greșit se susține că titlul pârâților provine de la un neproprietar, câtă vreme contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate înainte de constatarea, prin hotărâre judecătorească irevocabilă (Sentința civilă nr. 420/2002), a faptului că imobilul în componența căruia intră și apartamentele din litigiu, a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil. În plus, contractele menționate nefiind desființate până la momentul soluționării prezentei cauze, acestea conferă prezumția de deplină legalitate.

Este adevărat că, potrivit art. 2 alin. ultim din Legea nr. 10/2001, "persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire", însă printr-un atare demers nu se poate aduce atingere drepturilor legal dobândite de către terțe persoane, în caz contrar fiind încălcat principiul securității raporturilor juridice, deopotrivă ocrotit prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și dreptul de proprietate. Chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință, nu trebuie să fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri - cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe, cauza Raicu contra României.

Soluția preconizată de reclamanți prin demersul judiciar supus examinării este de natură a-i priva nelegitim pe pârâți de un "bun" în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, ceea ce ar însemna ca nu statul să suporte consecințele adoptării unei măsuri de naționalizare abuzive, așa cum este firesc și normal, ci un particular, care nu a contribuit în niciun fel la adoptarea respectivei măsuri. Nici invocarea de către reclamanți a ineficienței sistemului de despăgubire instituit prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, nu este de natură a conduce la concluzia încălcării în cauză a prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană, sub acest aspect observându-se faptul că pe calea acțiunii deduse judecății nu s-a solicitat și obligarea statului la plata de despăgubiri echivalente valorii celor cinci apartamente înstrăinate foștilor chiriași.

Împotriva deciziei instanței de apel au formulat cerere de recurs la data de 22 aprilie 2011, reclamanții D.E.A., Z.E.M., F.E., etc. prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte: Instanțele fondului au reținut în mod nelegal că deși Curtea de Apel Ploiești, prin Decizia 1555 din 25 noiembrie 2005, a dispus radierea intabulării dreptului de proprietate al statului, cu toate acestea nu se poate susține ca la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, reclamanții ar fi deținut un bun în sensul prevederilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție. Instanțele nu se puteau raporta la acest moment de referința - momentul încheierii contractelor - întrucât nu ne aflam în analiza unei acțiuni în constatarea nulității absolute a contractelor, ci în una de revendicare.

Cert este că reclamanții au un drept, nu doar un bun în sensul Convenției, și ca atare instanța trebuia să cerceteze cauza prin prisma elementelor cu care a fost învestită. !!!!În cauză, recurenții-reclamanți au nu doar o speranța legitima, ei sunt titularii unui drept recunoscut prin hotărâri judecătorești - reclamanții sunt titularii "unui bun actual" sau cel puțin "al unei speranțe legitime", prin exercitarea căilor de atac au avut loc modificări a hotărârilor judecătorești, un singur lucru rămânând nemodificat, faptul ca în mod irevocabil s-a constatat nevalabilitatea titlul statului asupra întregului imobil, dispunându-se totodată radierea intabulării dreptului de proprietate al stalului.

Cercetarea judecătoreasca în prezenta cauză trebuia să pornească de la acest considerent. Plecând de la constatarea ca atât reclamanții, cât și pârâții dețin titluri de proprietate ce provin de la autori diferiți, instanța de judecata trebuia sa cerceteze titlurile și să dea câștig de cauză acelei parți care va face dovada ca a dobândit bunul de la autorul al cărui drept este mai preferabil decât al celuilalt. Titlul reclamanților este preferabil, întrucât a fost consfințit prin sentința civilă nr. 420/2002 a Judecătoriei Brașov, așa cum a fost modificată și a devenit irevocabila, prin decizia civilă nr. 1555/2005 a Curții de Apel Ploiești. Pe de alta parte, titlul paraților provine de la stat, aceștia cumpărând apartamentele în temeiul Legii nr. 112/1995.

Față de constatarea instanței de judecată din litigiul anterior, rezulta fără dubiu ca parații au cumpărat apartamentul de la un neproprietar. Aplicabil în speța este și art. 2 alin. ultim din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia "persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avuta la data preluării, pe care o exercita după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi". Ca o consecința, actele juridice de vânzare-cumpărare nu pot fi preferabile, prin comparare, cu titlul reclamanților. Reclamanții au triumfat într-un proces de revendicare împotriva autorilor pârâților, astfel încât aceștia va trebui sa triumfe și împotriva celor care au dobândit drepturi de la cel învins în procesul anterior.

În atare situație, soluția legala este cea a admiterii acțiunii în revendicare, iar o asemenea soluție găsește sprijin în principiile Constituției României și ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Imposibilitatea reconstituirii dreptului de proprietate în echivalent, prin despăgubiri, în procedura speciala prevăzuta de dreptul roman nu conduce la repararea integrala, efectiva și în timp util a prejudiciului, așa cum greșit a reținut instanța de fond. Este cunoscut faptul ca încă din anul 2006, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a decis ca "Fondul Proprietatea nu funcționează actualmente într-o maniera susceptibila sa duca la acordarea efectiva a unei despăgubiri". Recurenții-reclamanți susțin astfel încălcarea prevederilor art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Atingerea adusă dreptului de proprietate combinată cu lipsa de despăgubire, îi determină să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 - Cauza Viașu contra României, Cauza Faimblat contra României, cauza Maria Atanasiu și alții contra României. Recursul este nefondat. În ceea ce privește fondul cauzei, instanțele anterioare, singurele abilitate să stabilească pe deplin situația de fapt a cauzei pendinte, au reținut că premisa de la care trebuie să se pornească este aceea că ambele părți, în confruntarea lor judiciară, exhibă titluri de proprietate valabile asupra imobilului revendicat, titlul reclamanților fiind reprezentat de titlul autorului lor, respectiv contractul de schimb autentificat sub nr. 13642/1943, înscris în cartea funciară, iar titlul pârâților, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

S-a stabilit totodată că, în paralel, reclamanții au uzat și de prevederile Legii nr. 10/2001, adresându-se cu notificare Primăriei municipiului Oradea, nefăcându-se însă dovada că procedura administrativă ar fi fost finalizată până la data soluționării cererii de apel.

Relevant în circumstanțierea raportului juridic litigios este și faptul că, prin sentința civilă nr. 420/18 ianuarie 2002 a Judecătoriei Brașov, definitivă, prin decizia civilă nr. 1260 A/04 decembrie 2003 a Tribunalului Brașov, și irevocabilă, prin decizia civilă nr. 1555/25 noiembrie 2005 a Curții de Apel Ploiești, s-a constatat că imobil în litigiu a fost trecut în proprietatea statului fără titlu valabil și s-a dispus radierea intabulării dreptului de proprietate al statului din cartea funciară, înlăturându-se dispozițiile privitoare la constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor revendicate, precum și cele privitoare la radierea dreptului de proprietate al pârâților-cumpărători din cartea funciară.

În contextul de fapt astfel stabilit, instanța de apel în mod corect a avut în vedere decizia nr. 33/09 iunie 2008, pronunțată de instanța supremă în soluționarea unui recurs în interesul legii - cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 - prin care s-a decis în sensul următor: "concursul între legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut de legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Convenția are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității juridice. Prin urmare, critica referitoare la încălcarea dreptului de proprietate al reclamanților nu poate fi primită, cât timp aceștia nu pot susține existenta unui bun în patrimoniul său, în sensul Convenției, respectiv recunoașterea de către instanțele naționale a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, fie ca reprezentând "bunuri actuale", "valori sau interese patrimoniale" sau "speranță legitimă" de redobândire a bunului în natură. De principiu, nu este suficient ca fostul proprietar/moștenitorii acestuia să se legitimeze cu titlul originar de proprietate asupra imobilului revendicat, ci ca acest titlu să le fie reconfirmat cu efect retroactiv și irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, ceea ce nu este cazul situației pendinte.

Chiar dacă prin efectul deciziei civile nr. 1555/25 noiembrie 2005, Curtea de Apel Ploiești a dispus radierea intabulării dreptului de proprietate al statului, nu poate fi ignorat faptul că, în privința pârâților-cumpărători, s-a conservat întreaga lor situație juridică, la aceasta contribuind și faptul necontestat că pârâții au cumpărat apartamentele în anul 1996, anterior adoptării Legii nr. 10/2001. Este motivul pentru care, în mod judicios, instanța anterioară a apreciat că, la data formulării notificării prevăzute de legea specială, reclamanții nu aveau nici măcar "speranța legitimă" a redobândirii în natură a apartamentelor înstrăinate foștilor chiriași, întrucât o atare modalitate de reparație nu era posibilă prin prisma dispozițiilor art. 18 lit. d din lege (forma aflată în vigoare la data notificării).

În plus, contractele menționate nefiind desființate până la momentul soluționării cauzei pendinte, acestea conferă prezumția de deplină legalitate. Susținerea conform căreia recurenții-reclamanți au un drept, nu doar un bun în sensul Convenției, nu are nicio relevanță în economia cauzei pendinte, întrucât nu se fundamentează pe un raționament juridic care să valorifice situația de fapt a cauzei pendinte, respectiv jurisprudența constantă în materie a instanței de contencios european. Cât timp reclamanții, așa cum s-a stabilit în mod necontestat, au apelat la dispozițiile Legii nr. 10/2001, ei nu mai pot apela ulterior, într-un alt cadru procesual, la dispozițiile aceleiași legi, cu intenția vădită de reluare a procedurilor de restituire a imobilului în litigiu.

Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor ca efect al ineficacității actelor de preluare a acestora în stăpânirea statului a fost guvernată de dreptul comun, respectiv instituția revendicării fondată pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civ. În prezent, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 ce cuprinde norme speciale de drept substanțial și o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanței, în cauza de față această procedură fiind, așa cum s-a reținut, declanșată, dar încă nefinalizată.

În ceea ce privește critica referitoare la nesocotirea prevederilor art. 2 alin. ultim din Legea nr. 10/2001 - conform cărora "persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avuta la data preluării, pe care o exercita după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi" - aceasta nu poate fi primită, întrucât nu se poate aduce atingere drepturilor legal dobândite de către terțe persoane, respectiv principiului securității raporturilor juridice. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod consecvent că persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință, nu trebuie să fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri.

O eventuală admitere a acțiunii în revendicare împotriva pârâților ar aduce atingere acestui drept real și ar afecta securitatea raporturilor juridice, într-o atare situație pârâții urmând să fie privați de un bun, iar consecințele adoptării unor norme neconforme cu Convenția ar urma să fie suportate de un particular, și nu de Stat - relevante sub acest aspect fiind cauzele Pincova și Pinc împotriva Republicii Cehe și Raicu contra României. Chiar dacă recurenții-reclamanți au triumfat într-un proces de revendicare împotriva autorilor pârâților, într-un proces anterior, în privința celor care au dobândit ulterior drepturi cu privire la imobilul în litigiu, situația a fost pe deplin clarificată chiar în acel litigiu, soluția pronunțată de instanțele anterioare în acest dosar nefăcând altceva decât să conserve starea de fapt și de drept a pârâților.

Prin reglementarea unei proceduri speciale de restituire a imobilelor naționalizate - o limitare stabilită de însuși legiuitorul - s-a urmărit asigurarea stabilității circuitului civil a imobilelor și rezolvarea definitivă a situației juridice a acestor imobile. Instanța supremă a decis că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Aceasta soluție a fost anticipată legislativ prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, care a prevăzut în mod expres ca: "Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație". În contextul acestor reglementări, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că situația juridică a recurenților-reclamanți a fost corect stabilită, la această concluzie conducând, pe de o parte, circumstanțele de fapt concrete reținute de instanțele fondului, valorizate din perspectiva principiului securității raporturilor juridice, și, pe de altă parte, efectele create prin aplicarea normelor speciale, raportul dintre legea specială și legea generală fiind dezlegată cu caracter obligatoriu prin decizia în interesul legii.

Cât timp pe calea acțiunii deduse judecății nu s-a solicitat și obligarea statului la plata de despăgubiri echivalente valorii celor cinci apartamente înstrăinate foștilor chiriași, criticile recurenților-reclamanți referitoare la ineficienței sistemului de despăgubire instituit prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, nu este de natură a conduce la concluzia încălcării în cauză a prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană. Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) Cod de procedură civilă, va respinge recursul reclamantei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții D.E.A., Z.E.M., F.E., etc. împotriva Deciziei nr. 42/A din 10 martie 2011 a Curții de Apel Târgu-Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 octombrie 2012. Procesat de GGC - CL