ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5799/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5799/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

542 din 13 aprilie 2009, Tribunalul București a respins ca neîntemeiată

excepția inadmisibilității acțiunii; a respins acțiunea formulată de reclamanta

Episcopia Română Unită cu Roma Greco - Catolică, în contradictoriu cu pârâții C.V.,

C.E., D.A.M. și chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, și cererea de chemare în garanție formulată de C.V., C.E. și D.A.M.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut, că excepția de inadmisibilitate a acțiunii

invocată de către pârâți, că este neîntemeiată, întrucât Legea nr. 10/2001,

care constituie fundamentul legal al excepției nu este incidență în cauză,

deoarece prin art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată s-a statuat că

imobilele din categoria celor din care face parte și bunul în speță fac

obiectul unei alte legi speciale, respectiv Legea nr.

94/2000, iar art. 83 din Normele Metodologice de aplicare a acesteia

prevede

că în cazul formulării unor noi notificări având ca obiect un

astfel de imobil, aceasta se

va respinge ca

inadmisibilă.

Tribunalul a apreciat

că, față de situația concreta din litigiul de față,

calea aleasă de reclamantă este singura posibilitate aflată la îndemâna

acesteia, iar

în ceea ce privește argumentul referitor la decizia

Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008, a avut în vedere că prin

aceasta nu s-a statuat asupra inadmisibilității unei astfel de acțiuni, ci doar

cu privire la concursul dintre legea specială și cea generală, raportat și la

jurisprudența Convenției Europene a Drepturilor Omului în materie și

reglementările de drept internațional, urmând a se distinge în raport de

circumstanțele concrete ale cauzei.

Referitor

la fondul cauzei, tribunalul a reținut că prezenta acțiune are ca

obiect o revendicare

imobiliară prin comparare de titluri, titlul exhibat de reclamantă fiind un

contract de vânzare - cumpărare din anul 1936, transcris la Tribunalul Ilfov sub nr. 16707 din 20 august 1936, în vreme ce titlurile pârâților constau în

contractele de vânzare - cumpărare încheiate în favoarea acestora în temeiul

Legii nr. 112/1995, datând din anul 1996.

În ceea ce privite

aceste contracte, s-a reținut că ele nu au făcut obiectul vreunei acțiuni prin

care să se pună în discuție valabilitatea lor, iar din întreg probatoriul

administrat în cauză rezultă că aceștia au fost de bună - credință la data

contractării apartamentelor în litigiu, încheierea acestora făcându-se cu

respectarea dispozițiilor legii speciale în vigoare la acea dată.

În speță, reclamanta

a susținut că titlul său de proprietate este preferabil celui al statului, care

a preluat imobilul în baza unui act normativ având caracter discriminator și

nedrept și, implicit, este preferabil față de titlurilor pârâților, care au

contractat cu statul.

Tribunalul a reținut

că aceste susțineri nu sunt relevante în cauză și nu a reținut că, spre

deosebire de pârâți, reclamanta justifică existența unui „bun” în sensul

jurisprudenței Convenției Europene a Drepturilor Omului, de care să se

considere că este privată în prezent.

Convenția Europeană a

Drepturilor Omului a statuat în jurisprudența sa că noțiunea de „bunuri” poate

cuprinde atât bunurile actuale, cât și valorile patrimoniale, prin raportare la

dispozițiile art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție, în speță reclamanta nefăcând dovada că are un astfel de bun, care să-i fi fost

recunoscut printr-o hotărâre judecătorească ori un alt act al puterii

administrative ori executive; simpla speranță de a i se recunoaște continuarea

unui vechi drept de proprietate pe care îi este de multă vreme imposibil să îl

exercite efectiv nu poate fi considerat drept un „bun" în sensul art. 1

din Protocol (Hotărârea Bok și Palade contra României, din 15 februarie 2007).

Pe de altă parte, a

apreciat că pârâții dețin un astfel de „bun”, pentru are justifică titlurile de

proprietate ce pot fi caracterizate ca fiind „mai vechi” și deci preferabile,

atâta vreme cât până în prezent printr-o hotărâm judecătorească sau act

administrativ reclamantei nu i s-a recunoscut dreptul pretins, sens în care s-a

pronunțat și instanța europeană (cauza Ouzounis și alții contra Greciei). Având

în vedere acestea, precum și rațiuni ce țin de respectarea principiului

securității raporturilor juridice, tribunalul a reținut că în speța de față se

impune a se acorda preferință titlurilor pârâților, acțiunea reclamantei fiind

așadar neîntemeiată a fost respinsă.

Ca o consecință a

respingerii acțiunii principale, a fost respinsă cererea de chemare în garanție

formulată de pârâți.

Prin

decizia civilă nr. 61 din 25 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel

București s-a dispus respingerea inadmisibilității ca nefondată.

S-a

dispus respingerea apelului formulat de apelanta – reclamantă Episcopia Română

Unită cu Roma Greco – Catolică, împotriva sentinței civile nr. 442 din 13

aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul București, ca nefondat.

Apelanta

– reclamantă a fost obligată să plătească intimatului – pârât C.V., suma de 1.800

lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța

astfel instanța a reținut următoarele:

Asupra excepției de

inadmisibilitate, Curtea a reținut că mijlocul de apărare formulat de către

pârâți, prin care au arătat că temeiul de drept invocat de reclamantă nu este

aplicabil situației de fapt invocate de către aceasta, în considerarea

aplicării principiului general de interpretare care guvernează raportul dintre

norma generală și norma specială în materia revendicării imobiliare, se

încadrează în realitate în categoria apărărilor de fond. Cu alte cuvinte,

neaplicarea regulii de drept material invocate de reclamantă ca urmare a

constatării de către instanță a incidenței unei prevederi legale cu caracter

derogatoriu care impune o altă soluție juridică nu constituie un fine de

neprimire a cererii, ci, din contră, o modalitate de soluționare a acesteia,

chiar dacă în sensul respingerii.

Pe cale de

consecință, instanța a respins excepția ca neîntemeiată, urmând să analizeze

mijlocul de apărare invocat de către intimații pârâți odată cu examinarea pe

fond a recursului.

În aceste condiții,

Curtea a constatat că prima instanță a făcut o corectă aplicare a legii

aplicând implicit regula potrivit căreia norma specială derogă de la norma

generală.

Conform dispozițiilor

de drept substanțial, deduse pe cale de interpretare de practica judiciară în

absența unei reglementări legale, proprietarul unui bun care nu se află în

posesia bunului său poate să solicite și să obțină restituirea acestuia de la

cel care îl deține fără drept, pe calea unei acțiuni în revendicare. Tot în

lipsa unei reglementări legale specifice, în jurisprudență se considera că în

cadrul unei asemenea acțiuni se compară titlurile de proprietate prezentate de cele

două părți, stabilindu-se mai multe reguli, printre care și aceea ca în situația

în care titlurile emană de la autori diferiți să se compare drepturile

autorilor de la care provin titlurile. Chiar în acest context al dreptului

comun, în cadrul juridic instituit de art. 480 C. civ., s-a statuat că, dacă

restituirea în satură nu este posibilă din punct de vedere material (bunul a

pierit între timp în mod fortuit sau din culpa posesorului) sau juridic,

restituirea se va face prin echivalent stabilit în considerarea valorii

bunului. Cât privește imposibilitatea juridică de restituire, aceasta poate

avea drept cauze exproprierea imobilului pentru cauză de utilitate publică,

situația în care bunul a fost înstrăinat de pârât unei alte persoane, iar

aceasta a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, ori ipoteza în care

bunul a fost dobândit de un terț de bună credință.

În cazul imobilelor

care au aparținut cultelor religioase preluate de către stat există însă

dispoziții legale exprese, instituite prin O.U.G. nr. 94/2000 care

reglementează soarta juridică a titlului de proprietate al pârâtului, act normativ

prin care legiuitorul a înțeles să dea o rezolvare legală situației create prin

schimbarea opticii asupra caracterului legal sau nelegal al preluării bunurilor

de către stat. Potrivit art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, în cazul

imobilelor preluate abuziv de către stat care au aparținut cultelor religioase

și înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989, titularii cererilor de

retrocedare pot opta pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent

potrivit art. 5 alin. (5).

Caracterul special nu

trebuie să se raporteze la normele de drept procedural, în sensul că ambele ar

trebui să conducă la restituirea bunului în natură, ci chiar la norme de drept

material, care privesc însuși dreptul de proprietate, norma generală permițând

restituirea bunului în natură, iar cea specială, respectiv O.U.G. nr. 94/2000,

ocrotirea acestuia, subsecvent recunoașterii, numai prin acordarea de

despăgubiri. Prin concept caracterul special este dat de existența a două

reglementări diferite care vizează același raport juridic. Nu există nicio

rațiune pentru a considera că posibilitatea restituirii în natură constituie un

element al raționamentului de necombătut, iar regula că norma specială derogă

de la norma generală ar trebui să vizeze alte aspecte, care să privească doar

modalitatea de obținere a acestei restituiri în natură.

Existând două

categorii de norme juridice care reglementează aceleași relații sociale, cele

privind dreptul de proprietate al reclamantei și modalitatea lui de ocrotire,

se aplică cu prioritate norma specială. De altfel, dacă ambele categorii de

norme juridice ar prevedea posibilitatea restituirii în natură, nu s-ar mai

pune problema ca una să o excludă pe cealaltă și ca atare nu ar fi necesară

aplicarea regulii potrivit căreia norma specială derogă de la norma specială.

împrejurarea că O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile

care au aparținut cultelor religioase nu a urmărit să acorde proprietarului

deposedat abuziv un drept de opțiune rezultă chiar din titulatura ei, din care

se deduce și rațiunea adoptării sale, care este aceea de a reglementa toate

situațiile juridice în legătură cu imobilele care formează obiectul său de

reglementare.

Aceasta înseamnă că,

și în materia specială a retrocedării unor bunuri imobile care au aparținut

cultelor religioase, avându-se în vedere necesitatea asigurării stabilității

circuitului juridic civil, s-a statuat obligativitatea menținerii situației

juridice create în mod valabil în aplicarea dispozițiilor legale care au permis

înstrăinarea imobilelor și s-a institui indirect un criteriu de preferință în favoarea

persoanelor ce au dobândit bunurile în acele condiții, criteriu aplicabil la

soluționarea acțiunii în revendicare. Cu alte cuvinte, voința legiuitorului de

a menține situația juridică ce a fost creată în mod valabil în aplicarea

dispozițiilor legale care au permis înstrăinarea imobilelor și de a repara

exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului

constituie un criteriu legal de preferință în beneficiul pârâților, superior

vechimii și transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-a prevalat

reclamanta.

M

ai mult decât atât,

nici jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu garantează restituirea

bunului în natură. De altfel, în speța Păduraru împotriva României, Curtea a

reafirmat faptul că Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație

specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele

să fi ratificat Convenția. De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi

interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege

condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate

înainte să ratifice Convenția. Adoptarea unor legi care să prevadă restituirea

bunurilor confiscate sau despăgubirea persoanelor victime ale unor astfel de

confiscări necesită o vastă analiză a numeroase aspecte de ordin moral, juridic,

politic și economic. Considerând un lucru normal ca legiuitorul să dispună de o

marjă de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, Curtea a

declarat că respectă modul în care acesta concepe imperativele utilității publice”,

cu excepția cazului în care aprecierea sa se dovedește complet lipsită de o

bază rezonabilă.

Într-adevăr, conform

art. 20 din Constituție, legile interne vor fi interpretate în conformitate cu

tratatele privind drepturile omului la care România este parte. Jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului are o aplicare directă în dreptul intern, interpretarea

instanței de contencios european impunându-se astfel și instanțelor române.

În speță, reclamanta

poate pretinde că are cel puțin o,,speranță legitimă” să obțină recunoașterea

dreptului de proprietate prin emiterea unei dispoziții de despăgubire, în timp

ce pârâții dețin „bunuri actuale” în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, în ceea ce o

privește pe reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma Greco - Catolică, s-a

reținut că, potrivit jurisprudenței instanței europene, noțiunea de

„bunuri" poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale,

inclusiv, în anumite situații bine stabilite, creanțe al căror titular

demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern și în virtutea

cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” să

obțină exercitarea efectivă a unui drept de proprietate (hotărârea din 9

decembrie 2008, pronunțată în cauza Viașu împotriva României, par. 58).

De asemenea, Curtea a

mai afirmat în aceeași hotărâre că speranța de a obține recunoașterea

subzistenței unui fost drept de proprietate ce s-a aflat o perioadă lungă de

timp în imposibilitate de exercitare efectivă nu poate fi considerată un bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. De același regim

beneficiază și o creanță condițională care se stinge prin nerealizarea

condiției

(Prințul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei [MC],

nr. 42.527/98, § 83, CEDO 2001-VIII).

În schimb, atunci

când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr.

1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor

confiscate de către un regim anterior, o legislație similară poate fi

considerată ca și cum ar genera un nou drept de proprietate protejat de art. 1

din Protocolul nr. 1 în favoarea persoanelor care întrunesc condițiile de

restituire. Același principiu se poate aplica și în privința dispozițiilor de

restituire sau de despăgubire stabilite în baza unei legislații adoptate

înainte de ratificarea Convenției, dacă această legislație rămâne în vigoare

după ratificarea Protocolului nr. 1 (a se vedea

printre altele, Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98,

paragrafele 35

și 48 - 52, CEDO 2004-IX, Broniowski împotriva Poloniei

[MC], nr. 31.443/90 § 125, CEDO 2004-V).

Curtea a mai avut în

vedere că, în hotărârea din 1 decembrie 2005 pronunțată în cauza Păduraru

contra României, instanța europeană a apreciat că „bunul” reclamantului putea

consta în interesul de a i se restitui clădirea în natură de către cumpărători.

Pentru a reține existența unui bun în sensul Convenției, Curtea Europeană a

atras atenția și „asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede în

mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a

însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare,

nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a

vechiului drept, cu mențiunea că legea nu face nicio distincție între situația

imobilelor vândute chiriașilor și cea a imobilelor rămase în patrimoniul

statului” (Cauza Păduraru contra României, paragraful 84).

Situația este

diferită în privința bunurilor care fac obiectul O.U.G. nr. 94/2000, art. 5 alin.

(1) din acest act normativ prevăzând că: „Dreptul de proprietate asupra

imobilului solicitat se redobândește pe baza deciziei Comisiei speciale de

retrocedare, a unității deținătoare prevăzute la art. 2 sau a hotărârii

judecătorești rămase definitive, după caz”. Prin urmare, în acest caz, legea nu

recunoaște retroactiv vechiul drept de proprietate și reglementează, prin art. 6

alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, în privința imobilelor înstrăinate legal după

data de 22 decembrie 1989, exclusiv un drept de creanță în despăgubiri.

Pe de altă parte, în

virtutea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului exprimate în

hotărârea Raicu contra României din 19 octombrie 2006, pârâților D.A.M., C.V.

și C.E., care au cumpărat cele două apartamente în temeiul Legii nr. 112/1995,

li se recunosc existența de „bunuri” ce trebuie protejate de orice ingerință.

În această cauză, Curtea a reamintit că a judecat asupra aspectului că

atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube

disproporționate (a se vedea mutatis mutandis, Pincova și Pine). Curtea a mai

arătat că legislația ar trebui să permită să se ia în considerare

circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, astfel încât persoanele care și-au

dobândit bunurile de bună credință să nu fie aduse în situația de a suporta

ponderea responsabilității Statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.

În aceste condiții,

în spiritul protejării drepturilor „reale și efective” exprimat în cauza Sporrong

și Lonnroth contra Austriei, pârâții ar trebui să păstreze apartamentele în

natură, urmând ca reclamanta să obțină de la stat despăgubiri la valoarea de

circulație, independent de prevederile Legii nr. 247/2005, a căror

ineficacitate a fost constatată prin mai multe hotărâri ale instanței europene,

dintre care amintim hotărârea pronunțată în cauza Tovaru contra României din 21

septembrie 2006.

Mai mult decât atât, prin

dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000 legiuitorul român și-a manifestat dreptul de

opțiune la care s-a referit Curtea Europeană în speța Păduraru împotriva

României.

Nu în ultimul rând,

Curtea a avut în vedere faptul că, în legătură cu problema raportului dintre o

altă lege specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Codul civil, ca lege

generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția

europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost

rezolvate prin decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de

înalta Curte de Casație și Justiție. Chiar dacă decizia în interesul legii nu

este direct incidență în cauză, deoarece retrocedarea imobilelor în litigiu

este reglementată de un alt act normativ, se aplică argumentul de analogie: ubi

eadem este ratio, eadem lex esse debet. Este evident că în ambele cazuri se

pune aceeași problemă de drept, astfel că instanța trebuie să aibă în vedere și

în situația de fapt din speță, care implică interpretarea unor raporturi

similare între diferite prevederi legale, rezolvarea primită de problema de

drept în discuție prin hotărârea instanței supreme a cărei forță juridică nu poate

fi ignorată nici cel puțin sub aspectul argumentării.

Față de aceste considerente,

instanța a reținut că hotărârea atacată este temeinică și legală, și, cu

majoritate, a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei

decizii a formulat recurs reclamanta criticând-o ca fiind nelegală și

netemeinică.

Instanța a reținut

greșit că reclamanta are o „speranță legitimă și nu un bun” în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece nu

au fost analizate titlul reclamantei din 1934 transcris în cartea funciară și

caracterul abuziv al preluării prin desființarea cultului greco – catolic prin

încălcarea și a dispozițiilor Constituției din anul 1948.

Pe de altă parte

caracterul abuziv al Decretului nr. 358/1948 a fost constatat prin Decretul –

Lege nr. 9/1989 care l-a abrogat, situație în care la data înstrăinării statul

nu avea un titlu valabil, fiind încălcate dispozițiile Legii nr. 112/1995.

De altfel, Legea nr. 112/1995

avea ca obiect de reglementare doar imobilele care au fost proprietatea

persoanelor fizice preluate cu titlu valabil, iar H.G. nr. 20/1996 pentru

stabilirea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, califică

drept just titlu numai actele ulterioare anului 1950.

Reținerea

preferabilității normei speciale, încalcă dreptul de proprietate, principiul

egalității și principiul proporționalității.

Nu se poate afirma că

între situația reclamantei, și situația pârâților există o respectare a acestor

principii, la care se adaogă cel al securității raporturilor juridice, fiind

posibilă analogia doar în cazul pârâților.

Interpretarea cu

privire la concursul de legi este contradictorie. Pe de o parte se susține că

între art. 480 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 precum și O.U.G. nr. 94/2000

trebuie să se aplice norma specială, iar pe de altă parte instanța recunoaște

ineficiența dispozițiilor legii speciale, calea pretinderii unor despăgubiri

directe care ar avea ca temei legal acele texte care constituie dreptul comun

în materie.

Instanța nu se referă

la criticile privind buna credință a cumpărătorilor.

Bunul cumpărat fusese

trecut în folosința statului și nu în proprietatea lui, iar buna – credință

presupune o minimă diligență din partea subdobânditorilor, care au produs ca bun

ce a stat la baza înstrăinării nu un titlu de proprietate ci un act de

transmitere a folosinței, fapt ce atestă împrejurarea că nu aveau conștiința

dobândirii bunului de la adevăratul proprietar.

De altfel, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant că buna – credință nu are

relevanță în cadrul acțiunii în revendicare promovată în condiții identice cu

cele din prezenta cauză.

Intimații au formulat

întâmpinare solicitând respingerea recursului.

Examinând recursul

declarat de reclamantă instanța reține următoarele:

În contextul

legislației române care guvernează acțiunile în revendicare imobiliară și

restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat

a unui bun al altuia unor terți de bună-credință, chiar dacă aceasta este

anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate

a celuilalt, însoțită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează ca o

privare de bunuri, dacă este combinată cu absența totală a unor despăgubiri, și

este contrară protocolului nr. 1 a Convenției pentru drepturile omului.

Prin incidența art. 2

alin. (2) din Legea nr. 10/2001 persoanele proprietare ale unor imobile

însușite de stat fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar,

recunoscându-li-se explicit și retroactiv vechiul drept fără a se face vreo

distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și imobilele rămase în

patrimoniul statului.

Instanța Europeană a

stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității

raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât

și în cel al cumpărătorului de bună credință, astfel că, oricare dintre aceștia

nu pot fi lipsiți de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în

condițiile prevăzute de lege precum și de principiile dreptului internațional.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului statuează că prin implementarea coerentă și rezonabilă a

soluției de restituire a bunurilor preluate de stat trebuie să se evite pe cât

posibil - insecuritatea juridică pentru subiecții de drept la care se referă

măsurile de aplicare a acestei soluții.

Pentru cazul în care

nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de către

stat, cu sau fără titlu valabil, pentru că, spre exemplu, titlul

subdobânditorului nu a fost anulat, urmează să i se plătească persoanei

îndreptățite despăgubiri.

Existența Legii nr. 10/2001

nu exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în

revendicare, dacă reclamantul într-o atare acțiune se poate prevala la rândul

său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional, asigurându-i-se

accesul la justiție.

Este însă necesar a

se analiza în funcție de circumstanțele concrete în ce măsură legea internă

intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea

acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de

asemenea ocrotit ori securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte

trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu

are la rândul său, un bun în sensul convenției sau o speranță legitimă dedusă

din dispozițiile legii, pentru ca atenuarea încălcării dreptului de proprietate

cauzată persoanei îndreptățite de regimul comunist să nu creeze noi neajunsuri

disproporționate, astfel încât persoanele care au dobândit cu bună credință

bunuri să fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care în mod

corect aparține statului care cândva a preluat abuziv aceste bunuri.

De asemenea nici

consecința insecurității raporturilor juridice nu poate fi ignorată, deoarece

principiul securității raporturilor juridice reprezintă unul din elementele

fundamentale ale preeminenței dreptului.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a statuat că acțiunea în revendicare își păstrează

caracterul real cât timp există

posibilitatea readucerii lucrului revendicat

în patrimoniul

revendicatorului. Dacă lucrul a fost însă transmis de uzurpator, în speță,

statul, unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea, obiectul

revendicării se convertește într-o prestație în despăgubiri, caz în care

acțiunea devine personală.

În cauză, reclamanta

a revendicat imobilul situat în București, str. Christian Tell de la pârâții

cumpărători, a căror bună credință se prezumă de vreme ce titlurile acestora de

proprietate nu au fost anulate.

Or, recurenta opune

în cererea de revendicare contractelor de vânzare – cumpărare încheiate de

pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995, în anul 1996, contractul său de vânzare –

cumpărare încheiat din anul 1936, susținând că titlul său este preferabil, pe

considerentul că prin Decretul – Lege nr. 9/1989 al Consiliului Frontului

Salvării Naționale, a fost abrogat Decretul – Lege nr. 358/1948 prin care

bunurile recurentei fuseseră preluate de stat, și în consecință, în mod

automat, „de drept” bunurile acesteia au redevenit proprietatea ei, prin

efectul legii, fără a fi necesară recunoașterea dreptului său printr-o hotărâre

judecătorească ori alt act al puterii administrative ori executive.

Acest raționament

însă nu poate fi validat de instanță cu atât mai mult recurentei nu i-a fost

recunoscută printr-o hotărâre judecătorească ori vreun alt act de putere

„bunul”, simpla speranță de a i se recunoaște continuitatea unui vechi drept de

proprietate pe care de multă vreme îi este imposibil să-l exercite efectiv, nu

poate fi considerat un „bun” în înțelesul dat articolului 1 din Protocolul nr. 1

de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Mai mult, în privința

bunurilor care fac obiectul O.U.G. nr. 94/2001, Legea nu recunoaște retroactiv

vechiul drept de proprietate (art. 5 alin. (1)) reglementând în privința

imobilelor înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989, în mod exclusiv un

drept de creanță.

În cadrul acțiunii în

revendicare, reclamanții nu pot pune în discuție, pe cale incidentală

valabilitatea titlului de proprietate al pârâților, invocând preluarea bunului

lor fără titlu de către stat în contrapondere cu prezumția legală a bunei

credințe a pârâților și aceea a valabilității oricărui act juridic până la

desființarea acestuia prin anulare.

Față de cele

reținute, instanța reține că hotărârea instanței de apel este legală și

temeinică, recursul formulat de reclamantă calificat de instanță ca aparținând pct.

9 al art. 304 C. proc. civ., urmând a fi respins în temeiul art. 312 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma Greco Catolică

împotriva deciziei nr. 61A din 25 ianuarie 2010 a Curții de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie.

Obligă pe recurentă

să plătească intimatului C.V. suma de 1000 lei cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 noiembrie 2010.