ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5799/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 542 din 13 aprilie 2009, Tribunalul București a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii; a respins acțiunea formulată de reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma Greco - Catolică, în contradictoriu cu pârâții C.V., C.E., D.A.M. și chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, și cererea de chemare în garanție formulată de C.V., C.E. și D.A.M.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, că excepția de inadmisibilitate a acțiunii invocată de către pârâți, că este neîntemeiată, întrucât Legea nr. 10/2001, care constituie fundamentul legal al excepției nu este incidență în cauză, deoarece prin art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată s-a statuat că imobilele din categoria celor din care face parte și bunul în speță fac obiectul unei alte legi speciale, respectiv Legea nr. 94/2000, iar art. 83 din Normele Metodologice de aplicare a acesteia prevede că în cazul formulării unor noi notificări având ca obiect un astfel de imobil, aceasta se va respinge ca inadmisibilă.

Tribunalul a apreciat că, față de situația concreta din litigiul de față, calea aleasă de reclamantă este singura posibilitate aflată la îndemâna acesteia, iar în ceea ce privește argumentul referitor la decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008, a avut în vedere că prin aceasta nu s-a statuat asupra inadmisibilității unei astfel de acțiuni, ci doar cu privire la concursul dintre legea specială și cea generală, raportat și la jurisprudența Convenției Europene a Drepturilor Omului în materie și reglementările de drept internațional, urmând a se distinge în raport de circumstanțele concrete ale cauzei.

Referitor la fondul cauzei, tribunalul a reținut că prezenta acțiune are ca obiect o revendicare imobiliară prin comparare de titluri, titlul exhibat de reclamantă fiind un contract de vânzare - cumpărare din anul 1936, transcris la Tribunalul Ilfov sub nr. 16707 din 20 august 1936, în vreme ce titlurile pârâților constau în contractele de vânzare - cumpărare încheiate în favoarea acestora în temeiul Legii nr. 112/1995, datând din anul 1996. În ceea ce privite aceste contracte, s-a reținut că ele nu au făcut obiectul vreunei acțiuni prin care să se pună în discuție valabilitatea lor, iar din întreg probatoriul administrat în cauză rezultă că aceștia au fost de bună - credință la data contractării apartamentelor în litigiu, încheierea acestora făcându-se cu respectarea dispozițiilor legii speciale în vigoare la acea dată.

În speță, reclamanta a susținut că titlul său de proprietate este preferabil celui al statului, care a preluat imobilul în baza unui act normativ având caracter discriminator și nedrept și, implicit, este preferabil față de titlurilor pârâților, care au contractat cu statul. Tribunalul a reținut că aceste susțineri nu sunt relevante în cauză și nu a reținut că, spre deosebire de pârâți, reclamanta justifică existența unui „bun” în sensul jurisprudenței Convenției Europene a Drepturilor Omului, de care să se considere că este privată în prezent.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudența sa că noțiunea de „bunuri” poate cuprinde atât bunurile actuale, cât și valorile patrimoniale, prin raportare la dispozițiile art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție, în speță reclamanta nefăcând dovada că are un astfel de bun, care să-i fi fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească ori un alt act al puterii administrative ori executive; simpla speranță de a i se recunoaște continuarea unui vechi drept de proprietate pe care îi este de multă vreme imposibil să îl exercite efectiv nu poate fi considerat drept un „bun" în sensul art. 1 din Protocol (Hotărârea Bok și Palade contra României, din 15 februarie 2007). Pe de altă parte, a apreciat că pârâții dețin un astfel de „bun”, pentru are justifică titlurile de proprietate ce pot fi caracterizate ca fiind „mai vechi” și deci preferabile, atâta vreme cât până în prezent printr-o hotărâm judecătorească sau act administrativ reclamantei nu i s-a recunoscut dreptul pretins, sens în care s-a pronunțat și instanța europeană (cauza Ouzounis și alții contra Greciei).

Având în vedere acestea, precum și rațiuni ce țin de respectarea principiului securității raporturilor juridice, tribunalul a reținut că în speța de față se impune a se acorda preferință titlurilor pârâților, acțiunea reclamantei fiind așadar neîntemeiată a fost respinsă. Ca o consecință a respingerii acțiunii principale, a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâți. Prin decizia civilă nr. 61 din 25 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București s-a dispus respingerea inadmisibilității ca nefondată. S-a dispus respingerea apelului formulat de apelanta – reclamantă Episcopia Română Unită cu Roma Greco – Catolică, împotriva sentinței civile nr. 442 din 13 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul București, ca nefondat.

Apelanta – reclamantă a fost obligată să plătească intimatului – pârât C.V., suma de 1.800 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a se pronunța astfel instanța a reținut următoarele: Asupra excepției de inadmisibilitate, Curtea a reținut că mijlocul de apărare formulat de către pârâți, prin care au arătat că temeiul de drept invocat de reclamantă nu este aplicabil situației de fapt invocate de către aceasta, în considerarea aplicării principiului general de interpretare care guvernează raportul dintre norma generală și norma specială în materia revendicării imobiliare, se încadrează în realitate în categoria apărărilor de fond.

Cu alte cuvinte, neaplicarea regulii de drept material invocate de reclamantă ca urmare a constatării de către instanță a incidenței unei prevederi legale cu caracter derogatoriu care impune o altă soluție juridică nu constituie un fine de neprimire a cererii, ci, din contră, o modalitate de soluționare a acesteia, chiar dacă în sensul respingerii. Pe cale de consecință, instanța a respins excepția ca neîntemeiată, urmând să analizeze mijlocul de apărare invocat de către intimații pârâți odată cu examinarea pe fond a recursului. În aceste condiții, Curtea a constatat că prima instanță a făcut o corectă aplicare a legii aplicând implicit regula potrivit căreia norma specială derogă de la norma generală.

Conform dispozițiilor de drept substanțial, deduse pe cale de interpretare de practica judiciară în absența unei reglementări legale, proprietarul unui bun care nu se află în posesia bunului său poate să solicite și să obțină restituirea acestuia de la cel care îl deține fără drept, pe calea unei acțiuni în revendicare. Tot în lipsa unei reglementări legale specifice, în jurisprudență se considera că în cadrul unei asemenea acțiuni se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părți, stabilindu-se mai multe reguli, printre care și aceea ca în situația în care titlurile emană de la autori diferiți să se compare drepturile autorilor de la care provin titlurile.

Chiar în acest context al dreptului comun, în cadrul juridic instituit de art. 480 C. civ., s-a statuat că, dacă restituirea în satură nu este posibilă din punct de vedere material (bunul a pierit între timp în mod fortuit sau din culpa posesorului) sau juridic, restituirea se va face prin echivalent stabilit în considerarea valorii bunului. Cât privește imposibilitatea juridică de restituire, aceasta poate avea drept cauze exproprierea imobilului pentru cauză de utilitate publică, situația în care bunul a fost înstrăinat de pârât unei alte persoane, iar aceasta a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, ori ipoteza în care bunul a fost dobândit de un terț de bună credință. În cazul imobilelor care au aparținut cultelor religioase preluate de către stat există însă dispoziții legale exprese, instituite prin O.U.G.

nr. 94/2000 care reglementează soarta juridică a titlului de proprietate al pârâtului, act normativ prin care legiuitorul a înțeles să dea o rezolvare legală situației create prin schimbarea opticii asupra caracterului legal sau nelegal al preluării bunurilor de către stat. Potrivit art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, în cazul imobilelor preluate abuziv de către stat care au aparținut cultelor religioase și înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989, titularii cererilor de retrocedare pot opta pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent potrivit art. 5 alin. (5). Caracterul special nu trebuie să se raporteze la normele de drept procedural, în sensul că ambele ar trebui să conducă la restituirea bunului în natură, ci chiar la norme de drept material, care privesc însuși dreptul de proprietate, norma generală permițând restituirea bunului în natură, iar cea specială, respectiv O.U.G.

nr. 94/2000, ocrotirea acestuia, subsecvent recunoașterii, numai prin acordarea de despăgubiri. Prin concept caracterul special este dat de existența a două reglementări diferite care vizează același raport juridic. Nu există nicio rațiune pentru a considera că posibilitatea restituirii în natură constituie un element al raționamentului de necombătut, iar regula că norma specială derogă de la norma generală ar trebui să vizeze alte aspecte, care să privească doar modalitatea de obținere a acestei restituiri în natură. Existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleași relații sociale, cele privind dreptul de proprietate al reclamantei și modalitatea lui de ocrotire, se aplică cu prioritate norma specială.

De altfel, dacă ambele categorii de norme juridice ar prevedea posibilitatea restituirii în natură, nu s-ar mai pune problema ca una să o excludă pe cealaltă și ca atare nu ar fi necesară aplicarea regulii potrivit căreia norma specială derogă de la norma specială. împrejurarea că O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase nu a urmărit să acorde proprietarului deposedat abuziv un drept de opțiune rezultă chiar din titulatura ei, din care se deduce și rațiunea adoptării sale, care este aceea de a reglementa toate situațiile juridice în legătură cu imobilele care formează obiectul său de reglementare.

Aceasta înseamnă că, și în materia specială a retrocedării unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase, avându-se în vedere necesitatea asigurării stabilității circuitului juridic civil, s-a statuat obligativitatea menținerii situației juridice create în mod valabil în aplicarea dispozițiilor legale care au permis înstrăinarea imobilelor și s-a institui indirect un criteriu de preferință în favoarea persoanelor ce au dobândit bunurile în acele condiții, criteriu aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare. Cu alte cuvinte, voința legiuitorului de a menține situația juridică ce a fost creată în mod valabil în aplicarea dispozițiilor legale care au permis înstrăinarea imobilelor și de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului constituie un criteriu legal de preferință în beneficiul pârâților, superior vechimii și transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-a prevalat reclamanta.

M ai mult decât atât, nici jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu garantează restituirea bunului în natură. De altfel, în speța Păduraru împotriva României, Curtea a reafirmat faptul că Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția. De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția. Adoptarea unor legi care să prevadă restituirea bunurilor confiscate sau despăgubirea persoanelor victime ale unor astfel de confiscări necesită o vastă analiză a numeroase aspecte de ordin moral, juridic, politic și economic.

Considerând un lucru normal ca legiuitorul să dispună de o marjă de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, Curtea a declarat că respectă modul în care acesta concepe imperativele utilității publice”, cu excepția cazului în care aprecierea sa se dovedește complet lipsită de o bază rezonabilă. Într-adevăr, conform art. 20 din Constituție, legile interne vor fi interpretate în conformitate cu tratatele privind drepturile omului la care România este parte. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului are o aplicare directă în dreptul intern, interpretarea instanței de contencios european impunându-se astfel și instanțelor române. În speță, reclamanta poate pretinde că are cel puțin o,,speranță legitimă” să obțină recunoașterea dreptului de proprietate prin emiterea unei dispoziții de despăgubire, în timp ce pârâții dețin „bunuri actuale” în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, în ceea ce o privește pe reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma Greco - Catolică, s-a reținut că, potrivit jurisprudenței instanței europene, noțiunea de „bunuri" poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situații bine stabilite, creanțe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern și în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” să obțină exercitarea efectivă a unui drept de proprietate (hotărârea din 9 decembrie 2008, pronunțată în cauza Viașu împotriva României, par. 58). De asemenea, Curtea a mai afirmat în aceeași hotărâre că speranța de a obține recunoașterea subzistenței unui fost drept de proprietate ce s-a aflat o perioadă lungă de timp în imposibilitate de exercitare efectivă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. De același regim beneficiază și o creanță condițională care se stinge prin nerealizarea condiției (Prințul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei [MC], nr. 42.527/98, § 83, CEDO 2001-VIII).

În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de către un regim anterior, o legislație similară poate fi considerată ca și cum ar genera un nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în favoarea persoanelor care întrunesc condițiile de restituire. Același principiu se poate aplica și în privința dispozițiilor de restituire sau de despăgubire stabilite în baza unei legislații adoptate înainte de ratificarea Convenției, dacă această legislație rămâne în vigoare după ratificarea Protocolului nr. 1 (a se vedea printre altele, Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, paragrafele 35 și 48 - 52, CEDO 2004-IX, Broniowski împotriva Poloniei [MC], nr. 31.443/90 § 125, CEDO 2004-V).

Curtea a mai avut în vedere că, în hotărârea din 1 decembrie 2005 pronunțată în cauza Păduraru contra României, instanța europeană a apreciat că „bunul” reclamantului putea consta în interesul de a i se restitui clădirea în natură de către cumpărători. Pentru a reține existența unui bun în sensul Convenției, Curtea Europeană a atras atenția și „asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că legea nu face nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului” (Cauza Păduraru contra României, paragraful 84). Situația este diferită în privința bunurilor care fac obiectul O.U.G.

nr. 94/2000, art. 5 alin. (1) din acest act normativ prevăzând că: „Dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat se redobândește pe baza deciziei Comisiei speciale de retrocedare, a unității deținătoare prevăzute la art. 2 sau a hotărârii judecătorești rămase definitive, după caz”. Prin urmare, în acest caz, legea nu recunoaște retroactiv vechiul drept de proprietate și reglementează, prin art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, în privința imobilelor înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989, exclusiv un drept de creanță în despăgubiri. Pe de altă parte, în virtutea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului exprimate în hotărârea Raicu contra României din 19 octombrie 2006, pârâților D.A.M., C.V.

și C.E., care au cumpărat cele două apartamente în temeiul Legii nr. 112/1995, li se recunosc existența de „bunuri” ce trebuie protejate de orice ingerință. În această cauză, Curtea a reamintit că a judecat asupra aspectului că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate (a se vedea mutatis mutandis, Pincova și Pine). Curtea a mai arătat că legislația ar trebui să permită să se ia în considerare circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, astfel încât persoanele care și-au dobândit bunurile de bună credință să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității Statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.

În aceste condiții, în spiritul protejării drepturilor „reale și efective” exprimat în cauza Sporrong și Lonnroth contra Austriei, pârâții ar trebui să păstreze apartamentele în natură, urmând ca reclamanta să obțină de la stat despăgubiri la valoarea de circulație, independent de prevederile Legii nr. 247/2005, a căror ineficacitate a fost constatată prin mai multe hotărâri ale instanței europene, dintre care amintim hotărârea pronunțată în cauza Tovaru contra României din 21 septembrie 2006. Mai mult decât atât, prin dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000 legiuitorul român și-a manifestat dreptul de opțiune la care s-a referit Curtea Europeană în speța Păduraru împotriva României.

Nu în ultimul rând, Curtea a avut în vedere faptul că, în legătură cu problema raportului dintre o altă lege specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Codul civil, ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție. Chiar dacă decizia în interesul legii nu este direct incidență în cauză, deoarece retrocedarea imobilelor în litigiu este reglementată de un alt act normativ, se aplică argumentul de analogie: ubi eadem este ratio, eadem lex esse debet.

Este evident că în ambele cazuri se pune aceeași problemă de drept, astfel că instanța trebuie să aibă în vedere și în situația de fapt din speță, care implică interpretarea unor raporturi similare între diferite prevederi legale, rezolvarea primită de problema de drept în discuție prin hotărârea instanței supreme a cărei forță juridică nu poate fi ignorată nici cel puțin sub aspectul argumentării. Față de aceste considerente, instanța a reținut că hotărârea atacată este temeinică și legală, și, cu majoritate, a respins apelul ca nefondat. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică.

Instanța a reținut greșit că reclamanta are o „speranță legitimă și nu un bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece nu au fost analizate titlul reclamantei din 1934 transcris în cartea funciară și caracterul abuziv al preluării prin desființarea cultului greco – catolic prin încălcarea și a dispozițiilor Constituției din anul 1948. Pe de altă parte caracterul abuziv al Decretului nr. 358/1948 a fost constatat prin Decretul – Lege nr. 9/1989 care l-a abrogat, situație în care la data înstrăinării statul nu avea un titlu valabil, fiind încălcate dispozițiile Legii nr. 112/1995. De altfel, Legea nr. 112/1995 avea ca obiect de reglementare doar imobilele care au fost proprietatea persoanelor fizice preluate cu titlu valabil, iar H.G.

nr. 20/1996 pentru stabilirea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, califică drept just titlu numai actele ulterioare anului 1950. Reținerea preferabilității normei speciale, încalcă dreptul de proprietate, principiul egalității și principiul proporționalității. Nu se poate afirma că între situația reclamantei, și situația pârâților există o respectare a acestor principii, la care se adaogă cel al securității raporturilor juridice, fiind posibilă analogia doar în cazul pârâților. Interpretarea cu privire la concursul de legi este contradictorie. Pe de o parte se susține că între art. 480 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 precum și O.U.G. nr. 94/2000 trebuie să se aplice norma specială, iar pe de altă parte instanța recunoaște ineficiența dispozițiilor legii speciale, calea pretinderii unor despăgubiri directe care ar avea ca temei legal acele texte care constituie dreptul comun în materie.

Instanța nu se referă la criticile privind buna credință a cumpărătorilor. Bunul cumpărat fusese trecut în folosința statului și nu în proprietatea lui, iar buna – credință presupune o minimă diligență din partea subdobânditorilor, care au produs ca bun ce a stat la baza înstrăinării nu un titlu de proprietate ci un act de transmitere a folosinței, fapt ce atestă împrejurarea că nu aveau conștiința dobândirii bunului de la adevăratul proprietar. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant că buna – credință nu are relevanță în cadrul acțiunii în revendicare promovată în condiții identice cu cele din prezenta cauză. Intimații au formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului.

Examinând recursul declarat de reclamantă instanța reține următoarele: În contextul legislației române care guvernează acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună-credință, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate a celuilalt, însoțită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează ca o privare de bunuri, dacă este combinată cu absența totală a unor despăgubiri, și este contrară protocolului nr. 1 a Convenției pentru drepturile omului. Prin incidența art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 persoanele proprietare ale unor imobile însușite de stat fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar, recunoscându-li-se explicit și retroactiv vechiul drept fără a se face vreo distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și imobilele rămase în patrimoniul statului.

Instanța Europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună credință, astfel că, oricare dintre aceștia nu pot fi lipsiți de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege precum și de principiile dreptului internațional. Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuează că prin implementarea coerentă și rezonabilă a soluției de restituire a bunurilor preluate de stat trebuie să se evite pe cât posibil - insecuritatea juridică pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Pentru cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de către stat, cu sau fără titlu valabil, pentru că, spre exemplu, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, urmează să i se plătească persoanei îndreptățite despăgubiri. Existența Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, dacă reclamantul într-o atare acțiune se poate prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional, asigurându-i-se accesul la justiție. Este însă necesar a se analiza în funcție de circumstanțele concrete în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit ori securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are la rândul său, un bun în sensul convenției sau o speranță legitimă dedusă din dispozițiile legii, pentru ca atenuarea încălcării dreptului de proprietate cauzată persoanei îndreptățite de regimul comunist să nu creeze noi neajunsuri disproporționate, astfel încât persoanele care au dobândit cu bună credință bunuri să fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care în mod corect aparține statului care cândva a preluat abuziv aceste bunuri. De asemenea nici consecința insecurității raporturilor juridice nu poate fi ignorată, deoarece principiul securității raporturilor juridice reprezintă unul din elementele fundamentale ale preeminenței dreptului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că acțiunea în revendicare își păstrează caracterul real cât timp există posibilitatea readucerii lucrului revendicat în patrimoniul revendicatorului. Dacă lucrul a fost însă transmis de uzurpator, în speță, statul, unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea, obiectul revendicării se convertește într-o prestație în despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală. În cauză, reclamanta a revendicat imobilul situat în București, str. Christian Tell de la pârâții cumpărători, a căror bună credință se prezumă de vreme ce titlurile acestora de proprietate nu au fost anulate.

Or, recurenta opune în cererea de revendicare contractelor de vânzare – cumpărare încheiate de pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995, în anul 1996, contractul său de vânzare – cumpărare încheiat din anul 1936, susținând că titlul său este preferabil, pe considerentul că prin Decretul – Lege nr. 9/1989 al Consiliului Frontului Salvării Naționale, a fost abrogat Decretul – Lege nr. 358/1948 prin care bunurile recurentei fuseseră preluate de stat, și în consecință, în mod automat, „de drept” bunurile acesteia au redevenit proprietatea ei, prin efectul legii, fără a fi necesară recunoașterea dreptului său printr-o hotărâre judecătorească ori alt act al puterii administrative ori executive.

Acest raționament însă nu poate fi validat de instanță cu atât mai mult recurentei nu i-a fost recunoscută printr-o hotărâre judecătorească ori vreun alt act de putere „bunul”, simpla speranță de a i se recunoaște continuitatea unui vechi drept de proprietate pe care de multă vreme îi este imposibil să-l exercite efectiv, nu poate fi considerat un „bun” în înțelesul dat articolului 1 din Protocolul nr. 1 de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Mai mult, în privința bunurilor care fac obiectul O.U.G. nr. 94/2001, Legea nu recunoaște retroactiv vechiul drept de proprietate (art. 5 alin. (1)) reglementând în privința imobilelor înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989, în mod exclusiv un drept de creanță.

În cadrul acțiunii în revendicare, reclamanții nu pot pune în discuție, pe cale incidentală valabilitatea titlului de proprietate al pârâților, invocând preluarea bunului lor fără titlu de către stat în contrapondere cu prezumția legală a bunei credințe a pârâților și aceea a valabilității oricărui act juridic până la desființarea acestuia prin anulare. Față de cele reținute, instanța reține că hotărârea instanței de apel este legală și temeinică, recursul formulat de reclamantă calificat de instanță ca aparținând pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., urmând a fi respins în temeiul art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma Greco Catolică împotriva deciziei nr. 61A din 25 ianuarie 2010 a Curții de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie. Obligă pe recurentă să plătească intimatului C.V. suma de 1000 lei cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 noiembrie 2010.