ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1476/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1476/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1352 din 24

noiembrie 2009, Tribunalul Caraș-Severin a admis acțiunea formulată de

reclamanții C.N. și C.M. împotriva pârâților Municipiul Caransebeș, Consiliul

local al municipiului Caransebeș și Primarul municipiului Caransebeș.

A dispus anularea

dispoziției nr. 1050 din 11 septembrie 2002 a Primarului municipiului

Caransebeș.

A dispus efectuarea

dezmembrărilor propuse de expert tehnic C.E., în varianta I a expertizei.

A dispus ca, dintre

subparcelele rezultate în urma dezmembrării, să se atribuie reclamanților următoarele

subparcele:

- din C.F. 30132

Caransebeș nr.top. nou 4696/4/2/.../1/1/a, Pășune în Ghețari, de 12.592 mp.

- din C.F. 30626

Caransebeș nr.top. nou 4687/36/.../1/a, Pășune în Ghețari, de 2.281 mp.

- din indexul

parcelar al localității Caransebeș, nr.top. nou 4692/1, Drum, de 642 mp,

conform aceleiași expertize.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că, prin notificarea înregistrată la Primăria

Caransebeș, cu nr. 2284 din 14 februarie 2002, dosar execuțional nr. 72 din 11

februarie 2002, mama reclamanților, C.S., a solicitat, în calitate de

moștenitoare a numitei W.E., despăgubiri în echivalent pentru imobilul înscris

în C.F. nr. 3151 Caransebeș, nr.top.949/1 - în suprafață de 691 mp deoarece

casa a fost demolată, iar pe terenul preluat abuziv de către Statul Român se

află catedrala ortodoxă din centrul municipiului Caransebeș.

Prin dispoziția

Primarului municipiului Caransebeș nr. 1050 din 11 septembrie 2002, comunicată

reclamanților la data de 30 aprilie 2008, prin scrisoare recomandată, se arată

la art. 1: „Nu se acordă despăgubiri bănești pentru imobilul - casă - în

suprafață de 691 mp evidențiat în C.F. 3141 Caransebeș, nr.top.949/1,

expropriat prin Decretul 417/1986 pentru că, la data emiterii testamentului,

W.E. nu mai era proprietară asupra imobilului de mai sus…”.

Reclamanții au

precizat acțiunea formulată, în sensul că au solicitat anularea dispoziției

Primarului municipiului Caransebeș, obligarea pârâților să acorde pentru

imobilul preluat abuziv de Statul Român de la numita W.E., în suprafață de 691

mp, înscris, la data preluării, în C.F. 3151 Caransebeș, nr.top.949/1, măsuri

reperatorii în echivalent, prin acordarea altor terenuri, în altă locație, în

așa fel încât valoarea terenului expropriat să fie egală cu valoarea terenurilor

ce vor fi acordate în schimb.

Părțile

sus-menționate au calitatea de persoane îndreptățite la reconstituirea

dreptului de proprietate după testatoarea W.E., care a testat în beneficiul

mamei lor, având aceeași calitate și pentru imobilele defunctei W.E. și ale

soțului, W.I.

Conform art. 888 C.

civ., în calitate de legatar universal, defuncta W.E. avea vocația la

totalitatea bunurilor defunctului său soț.

W.E. a înțeles ca, în

testamentul întocmit în favoarea mamei reclamanților, C.S., să cuprindă un

legat universal, acesta conferindu-i legatarei vocația la întreaga

universalitate a bunurilor testatorului, adică, implicit, dreptul de a fi

continuatoarea în ceea ce privește patrimoniul defunctului W.I. și a defunctei

W.E.

Legea nr. 10/2001, la

art. 4 alin. (2), precizează că „de prevederile prezentei legi beneficiază și

moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite”.

Stabilindu-se ca

reclamanții au dreptul de a obține compensarea în natură pentru imobilele

expropriate abuziv, s-a încuviințat administrarea probei cu expertiză

tehnico-științifică topografică.

În urma discuțiilor

și a corespondenței purtate între reclamanți și Municipiul Caransebeș, s-a

căzut de acord între părți că se poate atribui, în compensarea terenului

expropriat, un teren echivalent în zona Valea Cenchi.

Terenul situat în

Valea Cenchi este înscris în fila de C.F. nr. 30132 Caransebeș, identificat cu

nr.top.4696/4/2/1/1 - Pășune în Ghețari, în suprafață de 19 ha și 5.550 mp,

proprietar tabular fiind Orașul Caransebeș.

Acest teren a fost

folosit pentru depozite ale armatei. În prezent, aceste depozite au fost

dezafectate și terenul a trecut în folosința Municipiului Caransebeș.

Expertul a propus

două variante de atribuire de teren în compensare, după cum se are în vedere

echivalența între terenul preluat de stat, în suprafață de 691 mp împreună cu

construcția amplasată pe acesta, în suprafață utilă de 506,03 mp, sau doar

terenul preluat, precum și terenul din zona Valea Cenchi, propus a fi acordat

în compensare.

Față de raportul de

expertiză întocmit, Consiliul local al municipiului Caransebeș a formulat

obiecțiuni în ceea ce privește evaluarea terenurilor, dar și amplasamentul,

neluate în considerare de către instanță, care a constatat că pârâții sunt

decăzuți din dreptul de a le mai formula față de dispozițiile art. 212 C. proc.

civ.

Mai mult, din

tabelele depuse la dosarul cauzei, la ultimul termen de judecată, de către

reprezentanta reclamanților, a rezultat că, în zona periferică a

Caransebeșului, terenul fără construcții are valoarea de 15 Euro/mp., iar

casele cu construcții în suprafață mai mare de 200 mp cu teren aferent

valorează, în zona centrală a orașului, 500 Euro/mp. În consecință, sunt

corecte evaluările expertului, iar nu valorile arătate de pârâți.

S-a constatat că

varianta I propusă de către expert este temeinică.

Împotriva sentinței

civile sus-menționate au declarat apel pârâții Municipiul Caransebeș, Consiliul

local Caransebeș - Comisia locală de aplicare a Legii nr. 10/2001 și Primarul

municipiului Caransebeș.

Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 72/A din 24 martie 2010, a respins

apelurile declarate de pârâți și i-a obligat, în solidar, la plata, către

reclamanți, a sumei de 1784 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea a constatat următoarele:

W.E., la data

redactării testamentului (31 august 1985), în favoarea numitei C.S.,

antecesoarea reclamanților, era proprietara casei înscrise în C.F. nr. 3151

Caransebeș, pe care o dobândise în anul 1979, prin moștenire de pe urma soțului

său; casa a fost expropriată în baza Decretului nr. 417/1986 și, ulterior,

demolată.

Este adevărat că

terenul de 691 mp, aferent construcției, a trecut în 1979, în proprietatea

Statului Român, în baza Legilor nr. 58 și 59 din 1974.

În situația de față,

însă, W.E. și, ulterior ei, C.S., în baza testamentului, își păstrează

calitatea de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii ale Legii nr.

10/2001 pentru terenul de 691 mp. Acest drept este confirmat, așa cum a reținut

și prima instanță, prin prevederile cuprinse în pct. 1.4. lit. c) alin. (3) din

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr.

250/2007.

Pârâții apelanți

susțin că, pentru terenul de 691 mp, C.S. ar fi primit terenuri în extravilan,

în baza Legii nr. 18/1991.

Este adevărat că

antecesoarea reclamanților este beneficiara unor titluri de proprietate emise

în baza Legii nr. 18/1991.

Dar, așa cum rezultă

din cele trei titluri de proprietate depuse la dosar (filele 32, 33 și 34),

este vorba despre „reconstituirea dreptului de proprietate” asupra unor

terenuri în extravilan, care fac obiectul acestei legi a fondului funciar, iar

nu despre acordarea de terenuri în compensare pentru terenul în intravilan de

691 mp, care a fost preluat de stat în baza Legilor nr. 58 și nr. 59 din 1974.

Reclamanții, în

calitate de moștenitori ai defunctei C.S., cea care a formulat notificarea în

baza Legii nr. 10/2001, au optat pentru măsura compensării cu alte terenuri,

iar, în cursul judecării cauzei în primă instanță, pârâții s-a opus la o

înțelegere a părților în acest sens, comunicând reclamanților, prin adresa nr.

2528.983 din 12 martie 2009, că, în intravilan, Comisia de aplicare a Legii nr.

10/2001 nu are la dispoziție terenuri pentru a fi oferite în compensare,

oferindu-le, în același scop, propunerea pentru terenuri în extravilan, situate

în trei zone diferite.

Reclamanții au optat

pentru terenurile din zona Valea Cenchi, iar expertiza încuviințată în cauză a

avut în vedere aceste terenuri, pe care le-a evaluat prin comparare cu cel

preluat de stat, pentru a fi oferite în compensare reclamanților.

Prin urmare, nu este

vorba despre terenuri alese la întâmplare sau indicate de reclamanți, ci de

terenuri oferite chiar de către pârâți ca fiind disponibile, iar expertul a

constatat că sunt libere.

În mod corect, prima

instanță a respins obiecțiunile pârâților la raportul de expertiză în baza art.

212 alin. (1) C. proc. civ.

De altfel, nici în

fața instanței de apel, pârâții nu au făcut dovada, prin înscrisurile depuse,

că terenurile din Valea Cenchi, pe care tot ei le indicaseră ca fiind

disponibile, ar fi fost acordate altor persoane.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs pârâții Municipiul Caransebeș, Consiliul local

Caransebeș - Comisia locală de aplicare a Legii nr.10/2001 și Primarul

municipiului Caransebeș, criticând-o pentru următoarele motive:

instanței de apel este dată fără a exista o motivare în drept, pretențiile

părților fiind soluționate prin raportare la sentința pronunțată în prima

instanță (motiv circumscris art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ.).

Art. 261 pct. 5 C.

proc. civ. prevede obligația, pentru instanța de judecată, de a arăta, în

cadrul hotărârii, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței,

precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

Din lecturarea

deciziei recurate, se poate observa că instanța de judecată nu a avut o

motivare proprie, care să stea la baza respingerii apelului, ci și-a însușit

motivarea instanței care a soluționat cauza în primă instanță, ignorând

apărările formulate de către intimații pârâți, precum și înscrisurile depuse de

aceștia în combaterea pretențiilor formulate de către reclamanți. Instanța de

apel avea obligația legală să arate de ce își însușește motivarea altei

instanțe, să explice care sunt temeiurile de drept în baza cărora și-a format

convingerea, iar nu să judece, formal, cauza cu care a fost învestită și să

indice un text de lege ca temei de drept, fără a analiza, în concret, dacă, în

fapt, în speța dedusă judecății, sunt îndeplinite condițiile impuse de aceasta

(instanța de apel a conchis, în pofida dovezilor de la dosarul cauzei, că

terenurile atribuite în echivalent reclamanților sunt libere și pot fi

restituite sau că pârâții nu ar fi făcut dovada celor afirmate, deși erau

depuse toate înscrisurile necesare în susținerea afirmațiilor acestora).

Conform

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de „proces

echitabil” presupune ca o „instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt

hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au

fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe

inferioare.

Simplul fapt că

instanța de recurs a reamintit hotărârile adoptate în speță de către instanțele

inferioare și argumentele în baza cărora acestea s-au întemeiat nu putea să o

scutească de obligația de a examina problemele ridicate în recurs de către

reclamant(...). Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi

teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate

fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate”

adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. În concluzie, art.6.1

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost încălcat.” (Hotărârea din

28 mai 2005, în cauza Albina contra României).

Mutatis mutandis,

soluția Curții Europene dezleagă o problemă de drept asemănătoare celei

ridicate în prezenta cauză, statuând că este nelegală practica unei instanțe de

a invoca, în motivarea hotărârii sale, doar aspectele de fapt și de drept

reținute în aceeași cauză de o instanță inferioară sau, după caz, de o altă

instanță care a soluționat aspecte ce țin de obiectul dedus judecății.

Totodată, prin

această modalitate de soluționare a cauzei, a fost încălcat și principiul

rolului activ al judecătorului, consacrat prin dispozițiile art. 129 C. proc.

civ. Astfel, potrivit acestui articol, judecătorul era dator să stăruie prin

toate mijloacele la aflarea adevărului, prin corecta stabilire a situației de

fapt și aplicarea corectă a legii.

Or, în speță, nu s-a

făcut nici un demers real, concret, pentru corecta soluționare a cauzei, nu au

fost analizate nici măcar probele ce au fost administrate în dosar.

Astfel, prin

atitudinea pasivă de care a dat dovadă, instanța a pronunțat o hotărâre

nelegală, care, pe lângă faptul că îi prejudiciază în mod direct pe pârâți,

este susceptibilă de a prejudicia și interesele unor terțe persoane.

Recurenții au susținut,

pe tot parcursul soluționării fondului, că, pe terenul propus a fi atribuit

reclamanților-intimați, s-au efectuat puneri în posesie în vederea emiterii

titlurilor de proprietate în baza Legii fondului funciar, în favoarea altor

persoane, depunând, în acest sens, toate înscrisurile doveditoare.

Cu toate acestea,

instanța de apel nu a făcut decât să se pronunțe în sensul că „nici în fața

instanței de apel, pârâții nu au făcut dovada, prin înscrisurile depuse, că

terenurile din Valea Cenchi, pe care tot ei le indicaseră ca fiind disponibile,

ar fi fost acordate altor persoane…”, refuzând să analizeze aceste înscrisuri.

Astfel, terenul

pentru care instanța a dispus efectuarea dezmembrămintelor, cum au fost propuse

de către expertul tehnic, nu este liber și nu poate fi dat, în compensare,

reclamanților. Acesta face obiectul unor procese-verbale prin s-au aprobat, de

către Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra

terenurilor din Municipiul Caransebeș, propunerile de punere în posesie pentru

persoanele îndreptățite conform Legii fondului funciar (sunt depuse, în acest

sens, procesele-verbale nr. 36 bis din 29 ianuarie 2009, în care, la poziția 3,

spre exemplu, pentru cererea lui B.E. și a lui D.E., de acordare de teren în

compensare în Valea Cenchi, Comisia și-a exprimat acordul, fiind depuse

inclusiv procesele-verbale de punere în posesie, exact pe aceeași suprafață de

teren care li s-a acordat reclamanților-intimați).

Pentru aceste

considerente recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei și

a sentinței pronunțate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, în primă

instanță.

pronunțată de instanța de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii de

drept material (motiv de recurs circumscris art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ).

2.1. Lipsa

notificării pentru imobilul teren atrage inadmisibilitatea cererii de reparație

în natură sau în echivalent.

Prin notificarea

înregistrată la Primăria Caransebeș, cu nr. 2284 din 14 februarie 2002,

autoarea intimaților a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, acordarea de

despăgubiri în echivalent bănesc conform art. 36-38 din Legea nr. 10/2001,

pentru imobilul evidențiat în C.F. nr. 3151 Caransebeș, cu nr.topografic 949/1

- casă - cu nr. de consemnare 453 în intravilan de 691 mp.

Se observă, așadar,

cum, prin notificare, se solicită, în mod expres, măsuri reparatorii numai

pentru imobilul casă, nu și pentru imobilul teren. Inclusiv prin dispoziția

contestată s-a răspuns în sensul că nu se acordă despăgubiri bănești pentru imobilul

- casă, potrivit celor solicitate prin notificarea depusă.

Conform art. 22 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, republicată, persoana îndreptățită are obligația să

notifice persoana juridică deținătoare în termen de 12 luni de la data intrării

în vigoare a legii, care a expirat la data de 14 februarie 2002, iar, în raport

de art. 22 alin. (5) din Lege, care prevede că nerespectarea termenului atrage

„pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau

echivalent”, acest termen este de decădere, sancțiunea netransmiterii în termen

a notificării fiind pierderea posibilității persoanei îndreptățite de a-și

valorifica dreptul pe calea acțiunii în justiție.

Deși aceste aspecte

au fost invocate pe parcursul judecării fondului, de către recurenții-pârâți,

instanța nu s-a pronunțat asupra lor, admiterea acțiunii reclamanților și

acordarea de măsuri reparatorii și pentru teren fiind nelegală, ceea ce

determină admiterea recursului și modificarea hotărârilor pronunțate pe fondul

cauzei.

2.2 Greșita

interpretare și aplicare a dispozițiilor legale prin raportare la care s-a

reținut calitatea de persoane îndreptățite potrivit Legii nr. 10/2001.

Deși situația de fapt

este reținută în mod corect, interpretarea legii și aplicarea acesteia la speța

concretă dedusă judecății este făcută în mod eronat.

Astfel, instanța de

apel nu a ținut seama de faptul că, la data testării în favoarea autoarei

reclamanților intimați, erau în vigoare Legile nr. 58 și 59 din 1974.

Instanțele fondului

s-au mulțumit să invoce prevederile art. 888 C. civ. (în realitate, aceasta

este motivarea primei instanțe, instanța de apel neavând o motivare proprie),

reținând că, în calitate de legatar universal, defuncta W.E. avea vocația la

totalitatea bunurilor defunctului său soț, deci, avea vocația să vadă intrând

în patrimoniul său întreg patrimoniul persoanei decedate.

Erorile de ordin

juridic au fost făcute atunci când s-a reținut că „defuncta W. a înțeles ca,

prin testamentul întocmit în favoarea mamei reclamanților, C.S., să cuprindă un

legat universal, acesta conferindu-i legatarei vocația la întreaga

universalitate a bunurilor testatorului, adică, implicit, dreptul de a fi

continuatoarea în ceea ce privește patrimoniul soților W.”.

Potrivit prevederilor

art. 30 din Legea nr. 58/1974, „Dobândirea terenurilor cuprinse în perimetrul

construibil al localităților urbane și rurale se poate face numai prin

moștenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobândirea prin acte

juridice a acestor terenuri.

În caz de înstrăinare

a construcțiilor, terenul aferent acestor construcții trece în proprietatea

statului cu plata unei despăgubiri stabilită potrivit prevederilor art. 56

alin. (2) din Legea nr. 4/1973.”.

Potrivit art. 32 din

același act normativ, „Orice înstrăinare sau împărțeală făcută cu încălcarea

prevederilor art. 30 și art. 31 este nulă de drept.”.

Or, autoarea

reclamanților a dobândit moștenirea defunctei W. pe cale testamentară, iar nu

prin moștenire legală, astfel încât, potrivit dispozițiilor anterior

menționate, nu a dobândit în proprietate și terenul transmis prin legat

universal, acesta putând fi dobândit numai prin moștenire legală.

Făcând aplicarea

principiilor civile în materie, defuncta W. nu putea transmite pe cale

testamentară mai mult decât deținea ea însăși.

Față de acestea, sunt

inaplicabile, pentru teren, prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

potrivit cărora, de dispozițiile legii speciale beneficiază și moștenitorii

legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite.

Recurenții au solicitat,

pentru acest motiv, admiterea recursului și respingerea cererii de chemare în

judecată formulată cu privire la despăgubirile solicitate pentru teren.

2.3 Greșita

interpretare și aplicare a dispozițiilor prin care se stabilește modul de

calcul al despăgubirilor ce se pot acorda în temeiul legii speciale de

reparație.

Nu au fost respectate

prevederile art. 11 din Legea nr. 10/2001 și ale Normelor metodologice de

aplicare, modul de calcul al despăgubirilor de rambursat trebuind să fie făcut

prin raportare la coeficientul de actualizare prevăzut la art. I alin. (1) al

Titlului II din O.U.G. nr. 184/2002, numai prin nerespectarea acestor prevederi

ajungându-se la suma supraevaluată din raportul de expertiză, însușit de către

instanțele fondului.

În dosar au depus

întâmpinare intimații reclamanți, solicitând, în esență, respingerea

recursului, ca nefondat.

Analizând decizia

recurată, din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct.

7, 5 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru

următoarele considerente:

recurenților privind absența unei motivări proprii a instanței de apel în

soluționarea cauzei și lipsa de rol activ în aflarea adevărului sunt parțial

corecte, doar în ceea ce privește caracterul disponibil sau nu al terenurilor

atribuite în compensare către reclamanți.

Astfel, în apel,

criticile apelanților pârâți au vizat incidența art. 8 din Legea nr. 10/2001,

cu privire la terenul în discuție, deoarece acesta a fost preluat în baza

Legilor nr. 58 și 59/1974, fiind obținut de autoarea reclamanților în baza

Legii nr. 1/2000, precum și faptul că imobilul preluat de stat, teren și

construcție, a fost supraevaluat prin raportul de expertiză. Au mai susținut că

persoanelor îndreptățite, cărora le-a fost respinsă cererea de restituire în

natură, le-au fost acordate măsuri reparatorii în echivalent în condițiile

Titlului VII din Legea nr. 247/2005, iar nu terenuri în compensare și că pe

suprafețele atribuite reclamanților s-au efectuat puneri în posesie în favoarea

unor terțe persoane (D.S. și B.E.), în vederea emiterii titlurilor de

proprietate conform legilor fondului funciar, existând, totodată, și patru

construcții în patrimoniul Primăriei municipiului Caransebeș, primite de la

Ministerul Forțelor Armate.

După cum s-a expus în

precedent, Curtea de Apel a reținut că autoarea reclamanților este beneficiara

unor titluri de proprietate emise în baza Legii nr. 18/1991, dar acestea nu

sunt terenuri acordate în compensare pentru terenul în litigiu, ci se referă la

„reconstituirea” dreptului de proprietate pentru terenuri din extravilan.

Mai mult, instanța a

prezentat modalitatea de dobândire a imobilului construcție în litigiu,

succesiv, de către W.E. și, ulterior, prin testament, de către autoarea

reclamanților, C.S., modalitatea de preluare a acestui bun, prin decret de

expropriere și a explicat argumentele pentru care, și în ceea ce privește

terenul de 691 mp, ambele persoane menționate își păstrează calitatea de

persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, în

raport de prevederile cuprinse în art. 1.4. lit. c) alin. (3) din Normele

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr.

250/2007, al cărui conținut fusese deja redat de către prima instanță,

neimpunându-se, pentru acuratețea redactării deciziei, de a mai fi reluat de instanța

de apel, părțile fiind avizate asupra aplicării dispoziției legale respective

chiar din prima fază procesuală.

Pe aceste aspecte de

fapt și pe textele de lege incidente referitor la îndreptățirea reclamanților

de a beneficia de măsuri reparatorii în temeiul legii speciale de reparație,

precum și pe aspectul obținerii terenului în temeiul Legii fondului funciar nu

i se poate reproșa instanței că ar fi încălcat dispozițiile art. 261 pct. 5 C.

proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul

unei motivări necorespunzătoare sau neconvingătoare.

Cum au arătat și

recurenții, argumentarea în fapt și în drept a instanței trebuie să se

raporteze la criticile și, respectiv, apărările părților, și, fără îndoială, și

la probele administrate în susținerea pretențiilor formulate de-o parte și de

alta, ceea ce, pe aspectele în discuție, Curtea a și făcut, chiar dacă într-o

formulă concisă, dar suficient exprimată pentru a susține soluția adoptată în

apel cu privire la calitatea reclamanților la măsuri reparatorii pentru imobil,

în temeiul Legii nr. 10/2001.

De asemenea, instanța

a mai reținut că acordarea în compensare a unor terenuri situate în Valea

Cenchi nu este o măsură arbitrară, ci are ca premisă oferta făcută, în acest

sens, chiar de către pârâți, prin adresa nr. 2528.983 din 12 martie 2009 de la

fila 109 dosar fond, cu care reclamanții au fost de acord.

Referitor la

evaluarea imobilului preluat de stat în comparație cu cele acordate în

compensare, instanța de apel a menținut valorile din raportul de expertiză față

de depunerea tardivă a obiecțiunilor formulate în acest sens, de către pârâți,

în dosarul de fond, aspectul tardivității nefiind criticat de către aceste

părți prin calea de atac exercitată împotriva hotărârii primei instanțe.

Pe de altă parte,

este adevărat că, și în cazul unor obiecțiuni formulate tardiv de către una

dintre părți, instanța, în baza rolului activ reglementat de art. 129 alin.

(5), constatând că obiecțiunile sau parte dintre ele sunt pertinente pentru soluționarea

corectă a cauzei, avea posibilitatea să și le însușească și să dispună un

răspuns din partea expertului la problemele ridicate.

În speță, însă, pe

aspectul evaluării necorespunzătoare a imobilelor în discuție (cel preluat și

cele acordate în compensare), pârâții nu și-au susținut obiecțiunile cu niciun

mijloc de probă, nici în dosarul Tribunalului, nici în cel de apel, nedepunând

înscrisuri din care să rezulte că valoarea unui mp de teren în zona terenului

preluat de stat (centrul Caransebeșului) ar fi de cel mult 40 Euro/mp, iar nu

de 500 Euro/mp, cât a stabilit expertul în varianta I din expertiză, prin

raportare și la construcția preluată de stat. Dimpotrivă, reclamanții au depus

înscrisuri în acest sens (filele122-123, 126-128 dosar fond), din care rezultă

valoarea reținută de expert pe mp teren intravilan, în zona centrală a

orașului.

Cât privește valoarea

de cel puțin 22 Euro/mp pentru terenurile din Valea Cenchi, această valoare a

fost avută în vedere și de expert, astfel încât obiecțiunea pârâților este

neîntemeiată.

Prin urmare, instanța

nu avea de ce, trecând peste aspectul depunerii tardive a obiecțiunilor de

către pârâți, să și le însușească și să încuviințeze un supliment la raportul

de expertiză în condițiile art. 212 alin. (1) C. proc. civ., neputându-se

considera, astfel, că nu a dat dovadă de rol activ în aflarea adevărului,

potrivit art. 129 alin. (5) din același cod.

În consecință, în mod

corect, a păstrat evaluarea terenurilor realizată de către expert în varianta

însușită și de judecătorul fondului.

În ceea ce privește,

însă, caracterul de „bun disponibil” al terenurilor atribuite în compensare,

susținerile pârâților sunt reale și vor conduce la admiterea recursului și

casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Astfel, pârâții au

susținut că terenurile acordate în compensare nu sunt libere în sensul Legii

nr. 10/2001, deoarece pentru ele au fost puse în posesie terțe persoane, în

vederea emiterii titlurilor de proprietate conform Legii nr. 18/1991, și

există, totodată, construcții pe aceste terenuri.

În acest sens, au

depus procese verbale încheiate de Comisia locală de stabilire a dreptului de

proprietate privată a terenurilor din municipiul Caransebeș privind acordarea

unor terenuri pentru diferite persoane în baza Legilor fondului funciar, schiță

privind situația terenurilor acordate în compensare, inclusiv cu marcarea

construcțiilor existente pe teren și a celor pentru care s-au emis procese

verbale de punere în posesie, asemenea procese verbale fiind emise pentru D.E.

și B.E., în zona Valea Cenchi.

Deși aceste acte au

fost înregistrate în dosarul de apel, iar pârâții au făcut referire la

caracterul indisponibil al terenurilor acordate în compensare, în cererea de

apel, Curtea s-a rezumat să menționeze, cu ignorarea înscrisurilor respective,

că pârâții nu au dovedit că terenurile au fost acordate altor persoane.

Într-adevăr,

neraportându-se la documentele sus-menționate, care vizau terenuri din Valea

Cenchi și terțe persoane, nearătând argumentele pentru care aceste înscrisuri

au fost înlăturate, Curtea de Apel nu a respectat exigențele unei motivări

concordante cu dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. și art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În realitate,

instanța de apel nu a verificat în ce măsură terenurile respective sunt

disponibile sau nu, limitându-se să arate că expertul a constat că acestea sunt

libere. Înscrisurile sus-menționate, neexistând în dosarul de fond, nu au putut

fi avute în vedere de către expert, pentru a putea aprecia în ce măsură

terenurile indicate în procesele verbale de punere în posesie a terțelor

persoane se suprapun cu cele acordate reclamanților în compensare.

Verificarea acestui

aspect se impunea cu necesitate deoarece terenurile aparțin patrimoniului

Municipiului Caransebeș, nu au aparținut autorilor reclamanților, astfel încât,

pentru a le fi atribuite în compensare acestora din urmă trebuie să fie

disponibile, și anume să nu se fi demarat sau finalizat o altă procedură de

atribuire către alte persoane în concurs cu care reclamanții nu justifică un

drept prioritar (nefiind imobilele ce s-au aflat în proprietatea autorilor lor

și pentru care s-ar pune problema prevalenței restituirii în natură către

foștii proprietari sau moștenitorii lor).

Față de argumentele

prezentate mai sus, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a stabilit, pe

deplin, situația de fapt în legătură cu caracterul disponibil al terenurilor

acordate în compensare reclamanților, astfel încât, în absența verificărilor ce

se impun și completării probatoriului sub acest aspect, prezenta instanță nu

poate examina în ce măsură instanța de apel a procedat la o corectă aplicare a

dispozițiilor legale în materie, care prevăd compensarea cu alte bunuri, ca

formă de reparație în echivalent.

Totodată, neprocedând

în acest sens, Curtea nu a realizat o reală cercetare a fondului cauzei, ceea

ce determină admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru

a se verifica în ce măsură, pentru terenurile acordate în compensare, prin

hotărârea primei instanțe, există stabilit un drept în favoarea altor persoane

sau este demarată o altă procedură de atribuire în favoarea terților; de

asemenea, se va verifica dacă, pe aceste terenuri, există construcții de natură

să le excludă de la atribuirea în compensare.

Pentru lămurirea

acestor aspecte, este necesară efectuarea unui supliment la raportul de

expertiză întocmit în dosarul de fond, care să răspundă, în funcție și de

înscrisurile depuse în apel, la obiecțiunile formulate de pârâți la pct. 2 din

cererea depusă la filele 119-120 dosar fond, precum și prin cererea de apel.

În concluzie, sub

acest unic aspect, recursul declarat de pârâți este întemeiat și va fi admis ca

atare, în sensul art. 304 pct. 7 și 5 C. proc. civ.

nelegalitate prezentate în cadrul acestui motiv de recurs sunt neîntemeiate.

2.1 Contrar

susținerilor recurenților, din conținutul notificării înregistrate la B.E.J.

T.V., sub nr. 72 din 11 februarie 2002, în consecință în termenul prevăzut de

art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală (art. 21 în forma

inițială), astfel cum a fost prelungit prin O.U.G. nr. 109/2001 și nr. 145/2001

(termen care a expirat la 14 februarie 2002), rezultă, fără echivoc, că

autoarea reclamanților, C.S., a solicitat întregul imobil preluat de stat,

chiar dacă, la un moment dat, în cuprinsul cererii face vorbire despre „casă cu

nr. de consemnare 453”.

În primul rând,

autoarea reclamanților a solicitat despăgubiri în echivalent bănesc pentru

„imobilul evidențiat în C.F. 3151 Caransebeș cu nr. topografic 949/1-casă cu

nr. de consemnare 453 în intravilan de 691 mp”.

Noțiunea de „imobil”

presupune atât terenuri, cât și construcții, autoarea reclamanților

referindu-se la „imobil…casă…în intravilan de 691 mp”, în consecință, la

întregul imobil, format din construcție și terenul de 691 mp, din intravilan.

Aceasta cu atât mai mult cu cât suprafața utilă a construcției este mai mică

decât cea a terenului (506,03 mp conform raportului de expertiză), așa încât

indicarea suprafeței de 691 mp, aferentă terenului, denotă voința

notificatoarei de a solicita, pe lângă construcție, și terenul preluat de stat.

Pe de altă parte,

atât terenul, cât și construcția au fost înscrise în aceeași carte funciară,

sub același nr. topografic, și anume cele indicare de solicitantă.

În plus, în motivarea

notificării, petenta arată că „imobilul respectiv a fost preluat fără titlu și

fără despăgubiri bănești în baza decretului (Legilor) 58 și 59/1974 și a

deciziei nr. 144/1979 dată de Consiliul Popular al Orașului Caransebeș…”.

În continuare, arată

că „deoarece pe imobilul respectiv se construiește catedrala ortodoxă se impun

despăgubiri în echivalent bănesc…”.

Or, terenul în

litigiu a fost preluat în baza celor două legi și a deciziei indicate, fără

despăgubiri bănești, construcția fiind expropriată prin Decretul nr. 417 din 20

decembrie 1986, cu plata despăgubirilor în cuantum de 80.000 de lei (relații

comunicate de Municipiul Caransebeș - fila 50 dosar fond); de asemenea,

catedrala nu putea fi edificată decât pe teren.

Din toate aceste

elemente, ce vizează modalitatea de redactare a notificării, rezultă, fără

dubiu, că intenția autoarei reclamanților, exprimată în cererea scrisă, a vizat

obținerea despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru întregul imobil,

teren și construcție, înscris în C.F. 3151 Caransebeș, nr.top. 949/1, iar nu

doar a construcției, cum pretind recurenții.

Faptul că dispoziția

contestată nr. 1050 din 11 septembrie 2002 se referă doar la construcție nu

reprezintă un element determinat în stabilirea obiectului notificării, doar

conținutul acesteia fiind în măsură să exprime voința notificatoarei în

legătură cu bunul pretins.

Cum aceasta a fost

înregistrată în dosarul executorului judecătoresc la data de 11 februarie 2002,

termenul de depunere a notificărilor expirând la 14 februarie 2002, rezultă că

instanța, soluționând și cererea reclamanților cu privire la teren, nu a

încălcat dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nefiind

incidente dispozițiile alin. (5) din același text de lege, cu privire la

decăderea din dreptul de a solicita măsuri reparatorii în natură sau prin

echivalent pentru cel ce nu a respectat acest termen.

2.2 Contrar

susținerilor recurenților, reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii

și pentru terenul în litigiu.

Astfel, terenul a

intrat în patrimoniul statului, în baza legilor sus-menționate, prin decizia

nr. 144/1979 a fostului Consiliu Popular al orașului Caransebeș, ca urmare a

decesului proprietarului W.I. și a faptului că în urma acestuia nu au rămas moștenitori

legali, ci doar soția supraviețuitoare, W.E., instituită legatară universală,

conform certificatului de moștenitor nr. 310 din 14 mai 1979.

De asemenea, sub

imperiul acestor legi, terenurile nu puteau fi dobândite prin moștenire

testamentară, ci doar prin moștenire legală, ceea ce i-a determinat pe

recurenți să conteste calitatea tuturor moștenitorilor succesivi de a fi

îndreptățiți la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, care nu se afla,

în opinia lor, nici în patrimoniul soției supraviețuitoare a proprietarului

W.I., W.E., și nici al autoarei reclamanților, C.S.

Într-adevăr, de la

momentul preluării terenului către stat, imobilul în materialitatea lui nu s-a

putut transmite în patrimoniul E.W., ca moștenitoare testamentară de pe urma soțului

său, și nici în cel al autoarei reclamanților, C.S.

Ceea ce s-a transmis,

însă, succesiv în patrimoniul acestor persoane, în calitatea lor de legatare

universale, cu vocație la întregul patrimoniu transmis de la autor, conform

art. 888 C. civ., corect aplicat de către instanțe, este dreptul pe care și

fostul proprietar l-ar fi avut în patrimoniul său, dacă ar mai fi fost în viață

la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în legătură cu imobilul în

litigiu, și de care beneficiază moștenitorii lui, legali sau testamentari,

conform art. 4 alin. (2) din actul normativ menționat. Acest drept privește,

generic, posibilitatea obținerii unor măsuri reparatorii pentru bunul preluat,

în ipoteza adoptării, în viitor, a unei legislații reparatorii pentru asemenea

bunuri (ceea ce s-a și întâmplat prin adoptarea Legii nr. 10/2001) și el nu s-a

pierdut odată cu preluarea, dimpotrivă subzista, mai întâi, în patrimoniul

proprietarului deposedat abuziv, fiind transmis, ulterior, către succesorii

universali, respectiv la soția supraviețuitoare, W.E., iar de la aceasta către

C.S.

Cum, la data intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001, aceasta din urmă era în viață dintre persoanele

enunțate mai sus, iar art. 4 alin. (2) din Lege recunoaște dreptul la măsuri

reparatorii și în favoarea moștenitorilor, nu numai a fostului proprietar, și

indiferent de natura succesiunii, legală sau testamentară, în mod corect,

aceasta a formulat notificare și i s-a recunoscut dreptul la primirea

reparației prevăzute de legea specială.

Dacă s-ar considera

că dreptul de a mai pretinde bunul, în funcție de legislația adoptată, inclusiv

în viitor (în raport de momentul preluării), s-ar fi stins odată cu preluarea

imobilului în patrimoniul statului, s-ar lipsi de conținut și de sens inclusiv Legea

nr. 10/2001, adoptată tocmai în scopul de a îndrepta, în condițiile și limitele

actului normativ, măsurile abuzive de preluare a imobilelor, în perioada

regimului politic trecut.

În ceea ce privește

situația concretă a terenului în litigiu, aceasta este reglementată de

dispozițiile art. 1.4 lit. c) din Normele metodologice de aplicare unitară a

Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, aplicate, de asemenea, în

mod corect, de către Curte.

Aceste dispoziții

prevăd incidența Legii nr. 10/2001 în favoarea fostului proprietar al terenului

preluat în temeiul Legii nr. 58/1974, în cazul în care construcția înstrăinată

(în speță, dobândită prin moștenire testamentară, de W.E.), a fost demolată,

nefiind aplicabile, în acest caz, dispozițiile Legii nr. 18/1991. În

consecință, în raport de moștenirea transmisă succesiv către legatarele

universale, W.E., respectiv C.S., aceasta din urmă, care a și formulat

notificare, reprezintă persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, conform

art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, calitate pe care a transmis-o, la data

decesului, reclamanților, în calitate de moștenitori ai notificatoarei, conform

certificatului de calitate de moștenitor nr. 36 din 13 februarie 2008 emis de

B.N.P. „C.M.”.

Susținerile privind

încălcarea art. 32 din Legea nr. 58/1974, privind sancțiunea nulității de drept

în cazul înstrăinărilor sau împărțelilor făcute cu nerespectarea art. 30 și

art. 31 din aceeași lege, prin recunoașterea calității de persoane îndreptățite

la măsuri reparatorii în persoana reclamanților, deși această calitate are la

bază moștenirea testamentară, sunt neîntemeiate.

Din moment ce însăși

legea specială de reparație recunoaște, conform art. 1.4. lit. c) din H.G. nr.

250/2007, dreptul la măsuri reparatorii pentru bunurile preluate în temeiul

Legii nr. 58/1974, în consecință, tocmai pentru cele care au trecut la stat

deoarece nu puteau fi dobândite de particulari, inclusiv în cazul moștenirii

testamentare, nu mai subzistă problema aplicării sancțiunii nulității invocate

de recurenți.

De altfel, aceasta

este și consecința nu numai a adoptării legii de reparație, Legea nr. 10/2001,

ci și a abrogării Legii nr. 58/1974, prin Decretul-lege nr. 1/1989, astfel

încât niciuna dintre dispozițiile din acest act normativ nu mai pot produce

efecte în prezent.

În concluzie,

printr-o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale analizate mai

sus, s-a recunoscut, în favoarea notificatoarei, și, ulterior, a moștenitorilor

acesteia, dreptul la măsuri reparatorii, în temeiul Legii nr. 10/2001, și

pentru terenul în litigiu.

2.3 În legătură cu

încălcarea art. 1 alin. (1) din Titlul II al O.U.G. nr. 184/2002, în evaluarea

actuală a despăgubirilor primite cu ocazia preluării, această susținere nu

poate fi avută în vedere de prezenta instanță din moment ce pârâții nu au

contestat modalitatea de actualizare a despăgubirilor din perspectiva acestui

text de lege, nici prin obiecțiunile formulate la raportul de expertiză

efectuat în primă instanță și nici prin cererea de apel, critica fiind invocată

omisso medio și, în consecință, imposibil de analizat.

Având în vedere

aceste considerente, Înalta Curte constată că singurul motiv de recurs

întemeiat și ce conduce la admiterea căii de atac este cel referitor la

necesitatea verificării caracterului disponibil al terenurilor atribuite în

compensare, sens în care se va completa probatoriul, conform celor indicate în

precedent.

În consecință, în

baza art. 312 alin. (1)- (3) și (5) cu referire la art. 314 și art. 304 pct. 7

și 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâți, va casa

decizia recurată și va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de

apel, în limitele arătate mai sus.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâții Municipiul Caransebeș, Consiliul local Caransebeș – Comisia

Locală de Aplicare a Legii nr. 10/2001 și Primarul municipiului Caransebeș

împotriva deciziei civile nr. 72/A din 24 martie 2010 a Curții de Apel

Timișoara, secția civilă.

Casează decizia

atacată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 18 februarie 2011.