ÎCCJ, Decizia nr. 210/2005

ÎCCJ, Decizia nr. 210/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin încheierea nr. 344 din

27 mai 2005, pronunțată în dosarul nr. 3230/2005, secția penală a Înaltei Curți

de Casație și Justiție a respins, ca nefondată, cererea inculpatului N.G., de

sesizare a Curții Constituționale, pentru a decide asupra excepției de neconstituționalitate

a dispozițiilor art. 52

1

pct. 5 și 6 C. proc. pen., în raport cu

dispozițiile art. 23 din Constituția României.

Cererea inculpaților N.G. și

S.I., privind recuzarea tuturor judecătorilor de la Curtea de Apel București, a

fost respinsă ca nefondată.

Totodată, instanța de

judecată a dispus menținerea măsurii arestării preventive a inculpaților V.E.,

N.G., S.I., K.A., D.K. și H.H., pe o perioadă de 60 zile.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a reținut că Tribunalul București, secția I penală, prin sentința

penală nr. 1314 din 22 decembrie 2003, a condamnat inculpații:

- V.E., la 10 ani închisoare

și 5 ani interzicerea unor drepturi;

- N.G., la 12 ani închisoare

și 5 ani interzicerea unor drepturi;

- S.I., la 12 ani închisoare

și 5 ani interzicerea unor drepturi;

- D.K., la 10 ani închisoare

și 5 ani interzicerea unor drepturi;

- K.A., la 6 ani închisoare

și 5 ani interzicerea unor drepturi;

- H.H., la 9 ani închisoare și 5 ani

interzicerea unor drepturi, toți pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de

droguri prevăzută de art. 2 și respectiv, 9 din Legea nr. 143/2000, cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Împotriva hotărârii primei

instanțe, inculpații au declarat apel.

La termenul din 27 mai 2005,

fixat pentru judecarea apelurilor, inculpații S.I. și N.G. au formulat cerere

privind recuzarea tuturor judecătorilor Curții de Apel București.

La termenul din 27 mai 2005,

fixat pentru judecarea cererii de recuzare, petentul N.G. a solicitat sesizarea

Curții Constituționale, pentru a decide asupra constituționalității art. 52

alin. (6) C. proc. pen., în raport cu dispozițiile art. 23 din Constituția

României.

Pentru a respinge cererea de

sesizare a Curții Constituționale, instanța de judecată a reținut că excepția

invocată de petentul menționat, nu are legătură cu cauza, așa încât nu este

îndeplinită condiția prevăzută în art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,

republicată.

Cererea de recuzare a

tuturor judecătorilor Curții de Apel București a fost respinsă, reținându-se că

motivele invocate de petenți nu se încadrează în cazurile de incompatibilitate

expres și limitativ determinate de legea procesual-penală.

În fine, pentru a hotărî în

sensul menținerii detenției preventive, instanța de judecată a apreciat că în

cauză subzistă în continuare temeiurile care au determinat luarea măsurii

preventive, iar cercetarea judecătorească, în raport cu complexitatea cauzei,

nu a depășit termenul rezonabil prevăzut de art. 5 din Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Împotriva acestei încheieri,

inculpații K.A., N.G. și S.I. au declarat recurs.

Recurenții au susținut că în

mod nelegal, contrar dispozițiilor legii fundamentale și Convenției pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, s-a dispus prin

încheierea atacată, menținerea detenției preventive, fără drept de recurs.

Recursurile sunt

inadmisibile, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 129 din Constituția

României, revizuită, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și

Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”.

Așadar, posibilitatea

provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești este statuată

prin însăși legea fundamentală.

Din economia textului

menționat rezultă, însă, că hotărârile judecătorești, inclusiv hotărârile

premergătoare, anticipatorii sau provizorii, după caz, sunt supuse căilor de

atac determinate de lege.

Legea procesuală penală,

prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura,

concomitent, prestigiul justiției, pronunțarea de hotărâri judecătorești care

să corespundă legii și adevărului și care, totodată, să evite provocarea

oricărei vătămări materiale sau morale, părților din proces.

Or, potrivit art. 385

1

C. proc. pen., „încheierile pot fi atacate cu recurs, numai odată cu sentința

sau decizia recurată, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, pot fi

atacate separat cu recurs”.

Așadar, prin textul menționat a fost

stabilită regula generală potrivit căreia încheierile pronunțate în primă

instanță, ca și cele ale instanței de apel, sunt supuse recursului, odată cu

fondul.

Pentru ca încheierile să

poată fi atacate cu recurs, separat, înaintea pronunțării în fond sau apel,

după caz, trebuie ca acestea să se încadreze în excepția prevăzută de textul

menționat, adică să fie prevăzute expres de lege.

Or în acest sens, sub

denumirea marginală „calea de atac împotriva încheierii pronunțate de instanță

în cursul judecății, privind măsurile preventive”,

prin art. 141 C.

proc. pen., s-a stabilit că „încheierea dată în primă instanță și în apel, prin

care se dispune revocarea, înlocuirea, încetarea sau menținerea unei măsuri

preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive,

poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau de inculpat”.

Așadar, prin dispoziția

legală menționată, cu referire la căile de atac ce pot fi exercitate împotriva

încheierilor precizate de text, a fost stabilit principiul potrivit căruia sunt

susceptibile de a fi atacate cu recurs, încheierile pronunțate în cursul

judecării în fond sau, după caz, în apel a cauzei penale.

Prin art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 109/2003,

se prevede: „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea,

impun în continuare privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere

motivată, menținerea arestării preventive”, fără a dispune că, în cazul

menținerii detenției preventive, de către instanța sesizată cu judecarea

recursului, încheierea poate fi atacată separat cu recurs.

Dimpotrivă, prin alineatul

ultim al textului menționat se face trimitere la art. 160

a

C. proc.

pen., în raport cu care sunt supuse recursului, încheierile determinate de art.

141 din același cod.

Ca atare, dispozițiile art.

160

b

C. proc. pen., nu reglementează o excepție de la regula

generală stabilită prin art. 385

1

din același cod, ci, dimpotrivă, o

consacrare a acesteia, cu privire la încheierile prin care s-a dispus, de către

instanța de recurs, menținerea arestării preventive.

Potrivit art. 385

1

alin. (3) C. proc. pen., „recursul declarat împotriva sentinței sau deciziei se

socotește făcut și împotriva încheierilor”.

Din economia acestui din

urmă text legal rezultă că, în afara excepției de la regula generală, statuată

în art. 385

1

alin. (2) C. proc. pen., încheierile date în cursul

judecății urmează, sub aspectul căilor de atac cărora acestea sunt supuse,

regimul juridic general al hotărârii ce se va pronunța în cauză, în acea etapă

procesuală.

Însă, în raport cu

dispozițiile art. 385

1

C. proc. pen., cu referire la hotărârile

judecătorești susceptibile a fi atacate cu recurs, sunt supuse acestei căi de

atac, hotărârile judecătorești nedefinitive.

Or, hotărârea prin care se

soluționează recursul, este definitivă, potrivit distincțiilor stabilite prin

art. 417 C. proc. pen., așa încât împotriva acestora nu se poate declara un nou

recurs.

Ca atare, în raport cu

dispozițiile legale menționate, nici încheierile pronunțate ca instanță de

recurs, în acest caz, nu sunt supuse controlului judiciar, prin exercitarea,

separat, a recursului.

În consecință, cum deciziile

pronunțate în recurs, definitive și executorii fiind, nu sunt supuse nici unei

căi ordinare de atac, iar încheierea prin care, ca instanță de recurs, instanța

de judecată a dispus în sensul menținerii măsurii detenției preventive a

inculpatului, în temeiul art. 52 alin. (5)

1

C. proc. civ., nu se

încadrează în excepția prevăzută de art. 385

1

alin. (2) C. proc.

pen., inculpații nu pot solicita, în lipsa temeiului legal, reformarea încheierii

pe această cale.

Este adevărat că secția

penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a fost sesizată cu

soluționarea cauzei penale privind judecarea, în etapa recursului, a

infracțiunilor de trafic de droguri reținute în sarcina inculpaților menționați.

Însă, secția penală este

instanța firească de recurs în acest caz, potrivit legii procesual-penale, iar

împrejurarea pronunțării și asupra detenției preventive reprezintă aplicarea în

cauză a dispozițiilor art. 52 alin. (5)

1

C. proc. pen.

Astfel, cauza penală se află

în curs de judecată, pe rolul Curții de Apel București, în etapa procesuală a

apelului.

Inculpații au formulat

cerere privind recuzarea tuturor judecătorilor acestei curți de apel,

competența soluționării acesteia revenind secției penale a Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Secția penală a Înaltei

Curți de Casație și Justiție trebuia să se pronunțe asupra detenției

preventive, întrucât erau incidente cele două condiții prevăzute de art. 52

pct. 5

1

C. proc. pen., cu referire la expirarea duratei arestării

preventive a inculpaților, anterior datei la care instanța recuzată urma să

dispună asupra măsurii și învestirea instanței recuzate, cu menținerea, între

altele, a arestării preventive.

Însă, prin textul amintit,

legiuitorul a realizat o prorogare a competenței cu privire la dispunerea

măsurii preventive în favoarea instanței care soluționează cererea de recuzare.

Prin urmare, secția penală a

Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a substituit în acest caz, în temeiul

legii, instanței recuzate, respectiv Curții de Apel București, sesizată cu

soluționarea apelului în cauza penală menționată și, în consecință, competentă

a dispune asupra detenției preventive a inculpaților condamnați în primă

instanță.

Prin urmare, secția penală a

Înaltei Curți de Casație și Justiție își păstrează în cauză statutul de

instanță firească de recurs, dispozițiile legale menționate, cu referire la

art. 385

1

C. proc. pen., fiind incidente și, în consecință,

înlăturând posibilitatea provocării unui control judiciar al încheierii

atacate, prin exercitarea recursului, separat, împotriva acesteia.

Or, a recunoaște unei

încheieri, o cale de atac neprevăzută de lege, pentru hotărârea ce se va

pronunța în cauză, respectiv recunoașterea unei căi de atac în alte situații,

decât cele prevăzute de legea procesual-penală, constituie o încălcare a

principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție

inadmisibilă în ordinea de drept.

Este de reținut că prin

modul în care a fost reglementată luarea măsurii arestării preventive a

inculpatului în cursul urmăririi penale sau, după caz, în cursul judecății,

precum și verificarea legalității și temeiniciei acestei măsuri, legea

procesual-penală a stabilit un cadru corespunzător dispozițiilor art. 129 din

Constituția României, cu referire la art. 21 din legea fundamentală, în măsură

a satisface exigențele art. 1, 5, 6 și 13 din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Pe de altă parte, în raport

cu dispozițiile art. 129, cu referire la art. 126 alin. (2), art. 124 alin. (1)

și (20 din Constituția României, prin legea procesual-penală s-a stabilit sfera

atribuțiilor organelor judiciare, cu determinarea competenței în raport cu

instanțele inferioare sau superioare în grad.

Completul de 9 judecători a

fost sesizat cu recursul declarat de inculpat împotriva unei încheieri prin

care, între altele, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca

instanță de recurs, a dispus menținerea detenției preventive a inculpaților.

Potrivit art. 22 alin. (1)

din Legea nr. 304/2004, Completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele

soluționate în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Cum în cauză, secția penală

a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu judecă procesul penal în primă

instanță, ci în calea de atac a recursului, este evident că nu sunt întrunite

condițiile textului menționat, așa încât Completul de 9 judecători nu este, în

acest caz, instanța firească de recurs.

Or, dispozițiile privind competența

au caracter imperativ, motiv pentru care soluționarea unei cauze, în fond sau

căi de atac, cu nesocotirea acestora este sancționată cu nulitatea, potrivit

art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

Așa fiind, recursul cu care

a fost învestit Completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și

Justiție, este inadmisibil, atât potrivit dreptului comun, cât și potrivit

legii speciale.

Ca atare, excepția de

inadmisibilitate pusă în discuția părților se constată a fi întemeiată, sub

acest aspect, cu referire la toți recurenții.

Pe de altă parte, din

economia dispozițiilor Părții Speciale Titlul II Cap.III Secțiunile I și II C.

proc. pen., rezultă condiționarea admisibilității căilor de atac, de

exercitarea acestora, potrivit legii procesual-penale care, între altele, a

determinat hotărârile susceptibile a fi supuse controlului judiciar.

În cauză, Completul de 9

judecători a fost sesizat cu recursurile declarate de inculpați împotriva unei

încheieri prin care secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a

respins, ca nefondată, o cerere privind recuzarea tuturor judecătorilor Curții

de Apel București.

Or, potrivit art. 385

1

alin. (2) C. proc. pen., încheierile pot fi atacate cu recurs, numai odată cu

sentința sau decizia recurată, după caz, cu excepția cazurilor când, potrivit

legii, acestea pot fi atacate separat cu recurs.

Așadar, așa cum s-a arătat,

pentru ca o încheiere să poată fi atacată, separat, cu recurs, prin derogare de

la regula generală statuată prin textul menționat, această excepție trebuie să

fie prevăzută expres de lege.

În cauză, urmare a abrogării

alin. (7) al art. 52 C. proc. pen., prin O.U.G. nr. 55/2004, cu privire la

încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare, pronunțată ulterior datei

de 1 iulie 2004, legea procesuală nu mai prevede excepția atacării acesteia,

separat, cu recurs.

Ca atare,

lipsește temeiul legal pentru ca, în acest caz, recursul declarat să aibă

aptitudinea declanșării controlului judiciar al hotărârii atacate.

Este de reținut, așa cum s-a

mai arătat, că legea procesual-penală, corespunzător principiului înscris în

art. 129 din Constituția României, revizuită și exigențelor privind liberul

acces la justiție, generate de art. 21 din legea fundamentală, art. 13 din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și

art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție, a reglementat regula

generală privind examinarea legalității și temeiniciei încheierilor date în

cursul judecății, în condițiile nr. 361 sau, după caz, art. 385

1

C.

proc. pen.

Prin urmare, cu referire la

respingerea cererii de recuzare, accesul la justiție este asigurat și în acest

caz, corespunzător regulii generale menționate, stabilită de legea procesual-

penală.

În fine, în raport cu datele

dosarului, cu referire la termenul fixat pentru soluționarea cererii de

recuzare, data până la care a fost prelungită măsura arestării preventive,

instanța competentă a dispune asupra măsurii arestării preventive, încheierea

recurată se constată a fi legală, nesusceptibilă de critică.

Pe de altă parte, aspectele

invocate de inculpați nu pot fi examinate, contrar dispoziților legii

procesual-penale, într-o cale de atac în care excepția de inadmisibilitate a

acesteia primează.

În consecință, pentru

considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca inadmisibile, recursurile

declarate de inculpații S.I., K.A. și N.G.

Totodată, în baza art. 192

alin. (2) și (4) din același cod, recurenții-inculpați menționați vor fi

obligați la plata cheltuielilor judiciare în recurs, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de inculpații S.I., K.A. și N.G. împotriva încheierii nr. 344 din 27

mai 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

în dosarul nr. 3230/2005, ca inadmisibile.

Obligă recurenții, la plata

sumei de 1.200.000 lei vechi (120 lei noi), fiecare, cu titlu de cheltuieli

judiciare în recurs, din care suma de 600.000 lei vechi (60 lei noi),

reprezentând onorariul de avocat, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu,

pentru asistarea acestora, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 septembrie 2005.