ÎCCJ, Decizia nr. 210/2005

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea nr. 344 din 27 mai 2005, pronunțată în dosarul nr. 3230/2005, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins, ca nefondată, cererea inculpatului N.G., de sesizare a Curții Constituționale, pentru a decide asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 1 pct. 5 și 6 C. proc. pen., în raport cu dispozițiile art. 23 din Constituția României. Cererea inculpaților N.G. și S.I., privind recuzarea tuturor judecătorilor de la Curtea de Apel București, a fost respinsă ca nefondată. Totodată, instanța de judecată a dispus menținerea măsurii arestării preventive a inculpaților V.E., N.G., S.I., K.A., D.K.

și H.H., pe o perioadă de 60 zile. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că Tribunalul București, secția I penală, prin sentința penală nr. 1314 din 22 decembrie 2003, a condamnat inculpații: - V.E., la 10 ani închisoare și 5 ani interzicerea unor drepturi; - N.G., la 12 ani închisoare și 5 ani interzicerea unor drepturi; - S.I., la 12 ani închisoare și 5 ani interzicerea unor drepturi; - D.K., la 10 ani închisoare și 5 ani interzicerea unor drepturi; - K.A., la 6 ani închisoare și 5 ani interzicerea unor drepturi; - H.H., la 9 ani închisoare și 5 ani interzicerea unor drepturi, toți pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri prevăzută de art. 2 și respectiv, 9 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Împotriva hotărârii primei instanțe, inculpații au declarat apel. La termenul din 27 mai 2005, fixat pentru judecarea apelurilor, inculpații S.I. și N.G. au formulat cerere privind recuzarea tuturor judecătorilor Curții de Apel București. La termenul din 27 mai 2005, fixat pentru judecarea cererii de recuzare, petentul N.G. a solicitat sesizarea Curții Constituționale, pentru a decide asupra constituționalității art. 52 alin. (6) C. proc. pen., în raport cu dispozițiile art. 23 din Constituția României. Pentru a respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale, instanța de judecată a reținut că excepția invocată de petentul menționat, nu are legătură cu cauza, așa încât nu este îndeplinită condiția prevăzută în art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Cererea de recuzare a tuturor judecătorilor Curții de Apel București a fost respinsă, reținându-se că motivele invocate de petenți nu se încadrează în cazurile de incompatibilitate expres și limitativ determinate de legea procesual-penală. În fine, pentru a hotărî în sensul menținerii detenției preventive, instanța de judecată a apreciat că în cauză subzistă în continuare temeiurile care au determinat luarea măsurii preventive, iar cercetarea judecătorească, în raport cu complexitatea cauzei, nu a depășit termenul rezonabil prevăzut de art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Împotriva acestei încheieri, inculpații K.A., N.G. și S.I. au declarat recurs.

Recurenții au susținut că în mod nelegal, contrar dispozițiilor legii fundamentale și Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, s-a dispus prin încheierea atacată, menținerea detenției preventive, fără drept de recurs. Recursurile sunt inadmisibile, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”. Așadar, posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești este statuată prin însăși legea fundamentală. Din economia textului menționat rezultă, însă, că hotărârile judecătorești, inclusiv hotărârile premergătoare, anticipatorii sau provizorii, după caz, sunt supuse căilor de atac determinate de lege.

Legea procesuală penală, prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura, concomitent, prestigiul justiției, pronunțarea de hotărâri judecătorești care să corespundă legii și adevărului și care, totodată, să evite provocarea oricărei vătămări materiale sau morale, părților din proces. Or, potrivit art. 385 1 C. proc. pen., „încheierile pot fi atacate cu recurs, numai odată cu sentința sau decizia recurată, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs”. Așadar, prin textul menționat a fost stabilită regula generală potrivit căreia încheierile pronunțate în primă instanță, ca și cele ale instanței de apel, sunt supuse recursului, odată cu fondul.

Pentru ca încheierile să poată fi atacate cu recurs, separat, înaintea pronunțării în fond sau apel, după caz, trebuie ca acestea să se încadreze în excepția prevăzută de textul menționat, adică să fie prevăzute expres de lege. Or în acest sens, sub denumirea marginală „calea de atac împotriva încheierii pronunțate de instanță în cursul judecății, privind măsurile preventive”, prin art. 141 C. proc. pen., s-a stabilit că „încheierea dată în primă instanță și în apel, prin care se dispune revocarea, înlocuirea, încetarea sau menținerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau de inculpat”.

Așadar, prin dispoziția legală menționată, cu referire la căile de atac ce pot fi exercitate împotriva încheierilor precizate de text, a fost stabilit principiul potrivit căruia sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, încheierile pronunțate în cursul judecării în fond sau, după caz, în apel a cauzei penale. Prin art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 109/2003, se prevede: „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea, impun în continuare privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive”, fără a dispune că, în cazul menținerii detenției preventive, de către instanța sesizată cu judecarea recursului, încheierea poate fi atacată separat cu recurs.

Dimpotrivă, prin alineatul ultim al textului menționat se face trimitere la art. 160 a C. proc. pen., în raport cu care sunt supuse recursului, încheierile determinate de art. 141 din același cod. Ca atare, dispozițiile art. 160 b C. proc. pen., nu reglementează o excepție de la regula generală stabilită prin art. 385 1 din același cod, ci, dimpotrivă, o consacrare a acesteia, cu privire la încheierile prin care s-a dispus, de către instanța de recurs, menținerea arestării preventive. Potrivit art. 385 1 alin. (3) C. proc. pen., „recursul declarat împotriva sentinței sau deciziei se socotește făcut și împotriva încheierilor”. Din economia acestui din urmă text legal rezultă că, în afara excepției de la regula generală, statuată în art. 385 1 alin. (2) C. proc.

pen., încheierile date în cursul judecății urmează, sub aspectul căilor de atac cărora acestea sunt supuse, regimul juridic general al hotărârii ce se va pronunța în cauză, în acea etapă procesuală. Însă, în raport cu dispozițiile art. 385 1 C. proc. pen., cu referire la hotărârile judecătorești susceptibile a fi atacate cu recurs, sunt supuse acestei căi de atac, hotărârile judecătorești nedefinitive. Or, hotărârea prin care se soluționează recursul, este definitivă, potrivit distincțiilor stabilite prin art. 417 C. proc. pen., așa încât împotriva acestora nu se poate declara un nou recurs. Ca atare, în raport cu dispozițiile legale menționate, nici încheierile pronunțate ca instanță de recurs, în acest caz, nu sunt supuse controlului judiciar, prin exercitarea, separat, a recursului.

În consecință, cum deciziile pronunțate în recurs, definitive și executorii fiind, nu sunt supuse nici unei căi ordinare de atac, iar încheierea prin care, ca instanță de recurs, instanța de judecată a dispus în sensul menținerii măsurii detenției preventive a inculpatului, în temeiul art. 52 alin. (5) 1 C. proc. civ., nu se încadrează în excepția prevăzută de art. 385 1 alin. (2) C. proc. pen., inculpații nu pot solicita, în lipsa temeiului legal, reformarea încheierii pe această cale. Este adevărat că secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a fost sesizată cu soluționarea cauzei penale privind judecarea, în etapa recursului, a infracțiunilor de trafic de droguri reținute în sarcina inculpaților menționați.

Însă, secția penală este instanța firească de recurs în acest caz, potrivit legii procesual-penale, iar împrejurarea pronunțării și asupra detenției preventive reprezintă aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 52 alin. (5) 1 C. proc. pen. Astfel, cauza penală se află în curs de judecată, pe rolul Curții de Apel București, în etapa procesuală a apelului. Inculpații au formulat cerere privind recuzarea tuturor judecătorilor acestei curți de apel, competența soluționării acesteia revenind secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție trebuia să se pronunțe asupra detenției preventive, întrucât erau incidente cele două condiții prevăzute de art. 52 pct. 5 1 C. proc.

pen., cu referire la expirarea duratei arestării preventive a inculpaților, anterior datei la care instanța recuzată urma să dispună asupra măsurii și învestirea instanței recuzate, cu menținerea, între altele, a arestării preventive. Însă, prin textul amintit, legiuitorul a realizat o prorogare a competenței cu privire la dispunerea măsurii preventive în favoarea instanței care soluționează cererea de recuzare. Prin urmare, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a substituit în acest caz, în temeiul legii, instanței recuzate, respectiv Curții de Apel București, sesizată cu soluționarea apelului în cauza penală menționată și, în consecință, competentă a dispune asupra detenției preventive a inculpaților condamnați în primă instanță.

Prin urmare, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție își păstrează în cauză statutul de instanță firească de recurs, dispozițiile legale menționate, cu referire la art. 385 1 C. proc. pen., fiind incidente și, în consecință, înlăturând posibilitatea provocării unui control judiciar al încheierii atacate, prin exercitarea recursului, separat, împotriva acesteia. Or, a recunoaște unei încheieri, o cale de atac neprevăzută de lege, pentru hotărârea ce se va pronunța în cauză, respectiv recunoașterea unei căi de atac în alte situații, decât cele prevăzute de legea procesual-penală, constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Este de reținut că prin modul în care a fost reglementată luarea măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale sau, după caz, în cursul judecății, precum și verificarea legalității și temeiniciei acestei măsuri, legea procesual-penală a stabilit un cadru corespunzător dispozițiilor art. 129 din Constituția României, cu referire la art. 21 din legea fundamentală, în măsură a satisface exigențele art. 1, 5, 6 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Pe de altă parte, în raport cu dispozițiile art. 129, cu referire la art. 126 alin. (2), art. 124 alin. (1) și (20 din Constituția României, prin legea procesual-penală s-a stabilit sfera atribuțiilor organelor judiciare, cu determinarea competenței în raport cu instanțele inferioare sau superioare în grad.

Completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat de inculpat împotriva unei încheieri prin care, între altele, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, a dispus menținerea detenției preventive a inculpaților. Potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, Completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele soluționate în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cum în cauză, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu judecă procesul penal în primă instanță, ci în calea de atac a recursului, este evident că nu sunt întrunite condițiile textului menționat, așa încât Completul de 9 judecători nu este, în acest caz, instanța firească de recurs.

Or, dispozițiile privind competența au caracter imperativ, motiv pentru care soluționarea unei cauze, în fond sau căi de atac, cu nesocotirea acestora este sancționată cu nulitatea, potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen. Așa fiind, recursul cu care a fost învestit Completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, este inadmisibil, atât potrivit dreptului comun, cât și potrivit legii speciale. Ca atare, excepția de inadmisibilitate pusă în discuția părților se constată a fi întemeiată, sub acest aspect, cu referire la toți recurenții. Pe de altă parte, din economia dispozițiilor Părții Speciale Titlul II Cap.III Secțiunile I și II C. proc. pen., rezultă condiționarea admisibilității căilor de atac, de exercitarea acestora, potrivit legii procesual-penale care, între altele, a determinat hotărârile susceptibile a fi supuse controlului judiciar.

În cauză, Completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursurile declarate de inculpați împotriva unei încheieri prin care secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins, ca nefondată, o cerere privind recuzarea tuturor judecătorilor Curții de Apel București. Or, potrivit art. 385 1 alin. (2) C. proc. pen., încheierile pot fi atacate cu recurs, numai odată cu sentința sau decizia recurată, după caz, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, acestea pot fi atacate separat cu recurs. Așadar, așa cum s-a arătat, pentru ca o încheiere să poată fi atacată, separat, cu recurs, prin derogare de la regula generală statuată prin textul menționat, această excepție trebuie să fie prevăzută expres de lege.

În cauză, urmare a abrogării alin. (7) al art. 52 C. proc. pen., prin O.U.G. nr. 55/2004, cu privire la încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare, pronunțată ulterior datei de 1 iulie 2004, legea procesuală nu mai prevede excepția atacării acesteia, separat, cu recurs. Ca atare, lipsește temeiul legal pentru ca, în acest caz, recursul declarat să aibă aptitudinea declanșării controlului judiciar al hotărârii atacate.

Este de reținut, așa cum s-a mai arătat, că legea procesual-penală, corespunzător principiului înscris în art. 129 din Constituția României, revizuită și exigențelor privind liberul acces la justiție, generate de art. 21 din legea fundamentală, art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție, a reglementat regula generală privind examinarea legalității și temeiniciei încheierilor date în cursul judecății, în condițiile nr. 361 sau, după caz, art. 385 1 C. proc. pen. Prin urmare, cu referire la respingerea cererii de recuzare, accesul la justiție este asigurat și în acest caz, corespunzător regulii generale menționate, stabilită de legea procesual- penală.

În fine, în raport cu datele dosarului, cu referire la termenul fixat pentru soluționarea cererii de recuzare, data până la care a fost prelungită măsura arestării preventive, instanța competentă a dispune asupra măsurii arestării preventive, încheierea recurată se constată a fi legală, nesusceptibilă de critică. Pe de altă parte, aspectele invocate de inculpați nu pot fi examinate, contrar dispoziților legii procesual-penale, într-o cale de atac în care excepția de inadmisibilitate a acesteia primează. În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de inculpații S.I., K.A.

și N.G. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) și (4) din același cod, recurenții-inculpați menționați vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare în recurs, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de inculpații S.I., K.A. și N.G. împotriva încheierii nr. 344 din 27 mai 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 3230/2005, ca inadmisibile. Obligă recurenții, la plata sumei de 1.200.000 lei vechi (120 lei noi), fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 600.000 lei vechi (60 lei noi), reprezentând onorariul de avocat, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, pentru asistarea acestora, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 septembrie 2005.