ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2162/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2162/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, data de 3

ianuarie 2007 reclamanta D.A. a chemat în judecată pârâții T.A. și T.Ș., pe SC

H.N. SA și Primăria Municipiului București pentru ca prin hotărârea instanței

să se constate „nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului situat

în București, iar pârâții să fie obligați să predea reclamantei imobilul

menționat în deplină proprietate și posesie.

Prin

sentința civilă nr. 981 din 10 iulie 2009 Tribunalul București, secția a V-a civilă,

a respins primul capăt de cerere ca fiind lipsit de interes, iar cererea având

ca obiect revendicarea imobilului a fost respinsă ca

neîntemeiată.

Instanța

de apel a reținut aplicarea în speță a dispozițiilor legii speciale precizând

că principiul disponibilității nu acordă dreptul părților de a opta între

aplicarea legii speciale și a celei generale.

În baza

legii menționate, pârâții au un drept de proprietate asupra imobilului, iar

reclamanta are dreptul de a obține despăgubiri, conform art. 2 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001 - „persoanele care au primit despăgubiri în condițiile Legii

nr. 112/1995 pot solicita restituirea în natură numai în cazul care imobilul nu

a fost vândut până la data intrării în vigoare a prezentei legi”. Având în

vedere că imobilul a fost vândut, reclamanta nu poate solicita imobilul în

natură, astfel că, nu are un interes legitim în constatarea caracterului abuziv

al preluării imobilului de către stat. Dreptul de proprietate al reclamantei

asupra imobilului nu a fost încălcat, deoarece ea a primit despăgubiri pentru

bunul preluat de stat prin naționalizare.

Prin

decizia civilă nr. 330 din 11 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel București

s-a dispus respingerea ca nefondat a apelului formulat de apelanta D.A.

împotriva sentinței civile nr. 981 din 10 iulie 2009 pronunțată de Tribunalul

București, secția a V-a civilă. în contradictoriu cu intimații T.A., T.Ș., SC

H.N. SA și Primăria Municipiului București.

Pentru a

se pronunța astfel instanța a reținut următoarele:

Reclamanta

nu are un interes legitim pentru ca instanța să constate dreptul de proprietate

al statului asupra imobilului. Ea cere această constatare în scopul

revendicării în natură a imobilului, astfel cum recunoaște în mod expres, însă,

acest scop nu este recunoscut de lege, ci dimpotrivă, Legea nr. 10/2001

interzice implicit revendicarea bunurilor care au fost vândute cu respectarea

dispozițiilor legale, aspect ce a fost explicat în mod clar și de prima

instanță. De aceea, instanța de apel apreciază că interesul reclamantei în

promovarea primului capăt de cerere este împotriva dispozițiilor art. 20 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001 de vreme ce acest interes este susținut „în

considerarea capătului doi de cerere”. În acest context, instanța consideră că

interesul reclamantei ar fi fost legitim numai în cazul în care (ar fi cerut

despăgubiri în baza art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, adică a cerut

aplicarea legii și nu revendicarea în natură a imobilului, adică tocmai ceea ce

legea interzice în mod implicit - „pot solicita restituirea în natură numai în

cazul în care imobilul nu a fost vândut”. Or, imobilul a fost vândut, ceea ce

exclude restituirea în natură.

Invocarea

de către reclamantă a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 este inutilă.

Instanța nu contestă posibilitatea procedurală sau competența sa de a constata

valabilitatea sau nevalabilitatea unui titlu, precizează numai că interesul

reclamantei în promovarea cererii nu este legitim.

Statul

Român însuși - prin Legea nr. 10/2001 - a recunoscut că a preluat abuziv în

proprietatea sa imobilele pe care le-a naționalizat și stabilit ca persoanele

prejudiciate de această preluare să fie despăgubite.

Reclamanta

a primit despăgubiri pentru bunul naționalizat în baza Legii nr. 112/1995 și

are dreptul la o majorare a acestor despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001, însă

nu îi este deschisă calea acțiunii în revendicare în baza Legii nr. 10/2001 și

nici în baza dreptului comun (deoarece nu are un drept opțiune - Legea nr.

10/2001 se aplică cu prioritate - vezi decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție dată în interesul legii).

Dreptul de

proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu nu a fost încălcat,

deoarece ea a primit despăgubiri pentru imobil în baza Legii vigoare la data la

care ea a cerut despăgubirile.

În acest

context, instanța precizează că nu este reală afirmația reclamantei în sensul

că, la nivelul anului 1999 nu avea deschise căi procedurale pentru a contesta

titlul de proprietate al statului.

Dimpotrivă, calea prevăzută de dreptul

comun se afla la dispoziția părților interesate, ca și contestația prevăzută de

Legea

nr. 112/1995 (vezi practică judiciară perioada indicată).

Ingerința

statului asupra dreptului de proprietate al reclamantei, ingerință prevăzută de

art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, urmărește un interes legitim

(protejarea terților de bună credință și siguranța circuitului civil) pentru

pierderea suferită, reclamantei i-a fost recunoscut dreptul despăgubiri

printr-un act administrativ ce a fost executat - ea încasând deja despăgubiri

în baza Legii nr. 112/1995.

Cauzele

judecate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la care reclamanta face

referire sunt similare cu prezenta speță cu singura deosebire constând în aceea

că, în acele spețe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat pierderea

dreptului de proprietate, combinată cu absența totală a unei despăgubiri” (vezi

parag. 35 Cauza Porțeanu, parag. 59 Cauza Străin, parag. 44 Cauza Popescu și

Dașoveanu) or, în speță, reclamanta a primit despăgubiri pentru dreptul său de

proprietate asupra imobilului - imobil preluat de stat prin naționalizare.

Instanța

admite că Legea nr. 247/2005 nu funcționează în prezent de o asemenea manieră

încât să permită obținerea unei despăgubiri într-un termen rezonabil, deoarece

chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat acest aspect în mai

multe cauze în care a fost implicată România. Dar, acest aspect nu e relevant

în cauză, deoarece reclamanta nu a solicitat în prezentul dosar obligarea

autorităților statului la despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 pentru

apartamentul trecut în proprietatea, ci a cerut chiar bunul în natură.

Reclamanta

nu a dovedit - în prezentul proces - că a încercat, fără succes, să obțină

despăgubiri în completare în baza Legii nr. 10/2001, pentru a putea invoca

ineficiența Legii nr. 247/2005, astfel că motivele de apel care se referă la

acest aspect sunt considerate în afara cadrului procesual.

Dar, dacă

reclamanta, invocând în mod general, ineficiența Legii nr. 247/2005, încearcă

astfel să-și justifice prezentul demers judiciar ca fiind revendicare -

remediu, ca urmare a ineficienței totale a oricărui demers în baza Legii nr.

10/2001 - în acest caz, instanța apreciază că, reclamanta trebuia să

dovedească, în cazul ei, în concret, faptul că nu a putut să obțină despăgubirile

prevăzute de legea specială și nu să invoce spețe similare pentru a-și

justifica demersul judiciar.

De aceea,

pentru motivele menționate și susținând în totalitate motivarea instanței de

fond, apelul a fost respins ca nefondat.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamanta D.A. solicitând admiterea

recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, admiterea apelului și a

acțiunii, indicând motivele de recurs prevăzute în pct. 7, 8 și 9 ale art. 304

C. proc. civ.

greșit s-a reținut faptul că nu justifică un interes în promovarea primului

capăt de cerere, deși art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 statuează că

imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 sunt preluate abuziv,

deoarece instanța de judecată este singura autoritate competentă să cenzureze

modalitatea prin care a fost preluat acest imobil, interesul constând în

justificarea capătului de cerere în revendicare.

Greșit a

reținut instanța de apel doar argumentul izvorât din revendicarea imobilului

deoarece Legea nr. 10/2001 interzice implicit revendicarea bunurilor care au

fost vândute cu respectarea dispozițiilor legale.

Tot

astfel, greșit s-a reținut faptul că prin acceptarea

despăgubirilor

acordate în baza Legii nr. 112/1995 s-a realizat dreptul autorului său de a

primi măsuri reparatorii pentru imobilul naționalizat, deoarece contestarea

titlului statului de către autorul său, Z.I.C., era o facultate și nu o obligație,

drept pe care putea să îl exercite oricând, care neavând caracter strict

personal putea fi exercitat și de către recurentă.

Pe de altă

parte legislația în vigoare nu statuează asupra pierderii dreptului de a

solicita restituirea în natură în condițiile în care persoana a primit

despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv, preluare care nu își pierde acest

caracter prin prisma despăgubirilor și totodată nu împiedică dreptul la

acțiunea în revendicare.

În mod

nelegal a fost respinsă acțiunea în revendicare deoarece notificarea făcută în

condițiile Legii nr. 10/2001 a rămas nesoluționată, iar emiterea dispoziției de

propunere de acordare de măsuri reparatorii în compensare, nu este decât un

prim pas în acordarea lor concretă, supusă unor proceduri ulterioare.

Acțiunea

în revendicare prin compararea de titluri este compatibilă cu Legea nr.

10/2001, opunând Statul Român preluatorul abuziv al cărui titlu este astfel nul

și verus dominus care nu și-a pierdut niciodată titlul însă nu a putut să și-l

exercite.

Prin

urmare, statul nu putea să înstrăineze valabil imobilul în litigiu și nici

pârâții T. nu posedă un titlul valabil.

În

condițiile în care la nivelul anului 1999 nu exista cadru normativ pentru

restituirea imobilelor preluate fără titlu de stat, acțiunea în revendicare nu

poate fi împiedicată de plata despăgubirilor efectuate prin Hotărârea nr. 2517

din 4 iunie 1999.

Titlul

recurentului este mai puternic deoarece imobilul a fost dobândit prin moștenire

de la adevărații proprietari, necontestați în timp ce pârâții au dobândit

imobilul de la Statul Român care l-a preluat abuziv, neputând prevala buna-credință

a subdobânditorilor, deoarece vânzarea bunului către pârâți reprezintă o

ingerință în dreptul de proprietate al recurenților, care nu era posibilă și accesibilă,

și nici legală din moment ce Legea nr. 112/1995 permitea vânzarea doar a

bunurilor dobândite cu titlu.

În acest

sens, au fost încălcate dispozițiile art. 480 C. civ. art. 1 din Protocolul nr.

1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și jurisprudenței Curții

Europene pentru Drepturile Omului care a reținut că dispozițiile Legii nr.

247/2005 nu funcționează într-un mod care ar putea conduce la acordarea

efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari, lege care nu ia în calcul

lipsa prelungită a unei despăgubiri anterioare intrării ei în vigoare. Tot

astfel, s-a reținut că vânzarea de către stat către chiriași a bunului, chiar

anterioară confirmării în justiție a dreptului adevăratului proprietar,

reprezintă o privare de bun, o ingerință în dreptul acestora de proprietate.

Or,

respingerea acțiunii în revendicare a reclamanților combinată cu

imposibilitatea de a primi despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001 datorită

disfuncționalității mecanismului reparatoriu prevăzut de Legea nr. 247/2005 reprezintă

o sarcină excesivă și exorbitantă, și transformarea dreptului de proprietate

într-un drept lipsit de eficacitate.

Intimații

au formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului.

Instanța a

soluționat corect capătul de cerere privind constatarea nevalabilității

titlului Statului, deoarece autorul reclamantei a formulat și încasat

despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995, achiesând astfel la stabilirea

situației juridice a imobilului de preluare cu titlu, nemaifiind incidente

dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, deoarece la data testării,

reclamanta avea dreptul la suma de bani ce reprezenta echivalentul valoric al

dreptului și nu la restituirea în natură.

Corect a

fost respinsă acțiunea în revendicare, deoarece din modul de formulare a dispozițiilor

art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 se deduce intenția legiuitorului de a

menține contractele de vânzare – cumpărare încheiate cu bună-credință,

recunoașterea prevalenței interesului subdobânditorului – în scopul asigurării

securității circuitului civil și a securității raporturilor juridice, titlul

lor bucurându-se de o prezumție absolută de validitate, și ca efect al

prescrierii dreptului la acțiune în constatarea nulității contractului de

vânzare – cumpărare.

Astfel,

intimații sunt beneficiarii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al

Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Tot

astfel, corect instanța a reținut incidența art. 20 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, neputându-se solicita în natură un bun care a fost înstrăinat înainte

de intrarea în vigoare a legii în condițiile în care persoana a primit

despăgubiri pentru acel bun.

Examinând

cererea de recurs instanța reține următoarele:

Recursul

formulat de reclamantă întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.

proc. civ. este neîntemeiat.

Din moment

ce autorul acestuia a încasat despăgubirile acordate de Statul Român pentru

imobilul preluat fără titlu, în temeiul Legii nr. 112/1995, dreptul de a

solicita restituirea în natură a bunului s-a stins, în patrimoniul acestora bunul

fiind înlocuit cu echivalentul său valoric.

În aceste

condiții, recurenta, ca succesoare testamentară, nu

poate pretinde o altă

situație juridică a bunului, deoarece în

patrimoniul acesteia

nu se pot afla alte bunuri ori drepturi decât cele transmise testator.

Prin

urmare, la epoca încheierii testamentului, dreptul de proprietate al

testatorului asupra imobilului în litigiu fusese realizat prin încasarea

despăgubirilor și neexercitarea acțiunii în anulare în privința contractului de

vânzare – cumpărare încheiat de Statul Român cu pârâții intimați.

De aceea

recurenta nu poate reclama o altă situație juridică decât cea creată de

testator, care privește convertirea dreptului de proprietate într-un drept de

creanță, expresie valorică a acestuia și prin urmare acceptarea și consolidarea

titlului statului asupra imobilului în litigiu. Or, noua situație juridică

creată de testator vizează acceptarea de măsuri reparatorii în echivalent,

adică transformarea dreptului de proprietate într-un drept de creanță în raport

de această situație juridică creată de titularul dreptului, căruia i s-ar fi

putut aplica la solicitarea acestora art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și

nu constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu,

capăt de cerere pentru care într-adevăr nu justifică un interes atât pentru

împrejurarea că legea însăși a stabilit acest lucru, dar mai ales pentru

împrejurarea că însăși testatorul și-a realizat dreptul cu privire la imobilul

de care a fost deposedat de statul comunist.

Tot

astfel, susținerile recurentei privind acțiunea în revendicare și corelarea

acestora cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului ori cu jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile Omului ca și a

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și art. 480 C. civ., rămân exterioare codrului

juridic incident în cauză, deoarece recurenta nu a primit în patrimoniul său la

decesul testatorului dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu ci un

drept de creanță deja executat care poate însă fi majorat în condițiile legii

speciale.

Față de

cele reținute, instanța urmează a dispune respingerea recursului formulat de

reclamantă în condițiile art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanta

D.A. împotriva

deciziei nr. 330 A din 11 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 9 martie 2011.