ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2162/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, data de 3 ianuarie 2007 reclamanta D.A. a chemat în judecată pârâții T.A. și T.Ș., pe SC H.N. SA și Primăria Municipiului București pentru ca prin hotărârea instanței să se constate „nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului situat în București, iar pârâții să fie obligați să predea reclamantei imobilul menționat în deplină proprietate și posesie. Prin sentința civilă nr. 981 din 10 iulie 2009 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins primul capăt de cerere ca fiind lipsit de interes, iar cererea având ca obiect revendicarea imobilului a fost respinsă ca neîntemeiată.

Instanța de apel a reținut aplicarea în speță a dispozițiilor legii speciale precizând că principiul disponibilității nu acordă dreptul părților de a opta între aplicarea legii speciale și a celei generale. În baza legii menționate, pârâții au un drept de proprietate asupra imobilului, iar reclamanta are dreptul de a obține despăgubiri, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 - „persoanele care au primit despăgubiri în condițiile Legii nr. 112/1995 pot solicita restituirea în natură numai în cazul care imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a prezentei legi”. Având în vedere că imobilul a fost vândut, reclamanta nu poate solicita imobilul în natură, astfel că, nu are un interes legitim în constatarea caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat.

Dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului nu a fost încălcat, deoarece ea a primit despăgubiri pentru bunul preluat de stat prin naționalizare. Prin decizia civilă nr. 330 din 11 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel București s-a dispus respingerea ca nefondat a apelului formulat de apelanta D.A. împotriva sentinței civile nr. 981 din 10 iulie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă. în contradictoriu cu intimații T.A., T.Ș., SC H.N. SA și Primăria Municipiului București. Pentru a se pronunța astfel instanța a reținut următoarele: Reclamanta nu are un interes legitim pentru ca instanța să constate dreptul de proprietate al statului asupra imobilului.

Ea cere această constatare în scopul revendicării în natură a imobilului, astfel cum recunoaște în mod expres, însă, acest scop nu este recunoscut de lege, ci dimpotrivă, Legea nr. 10/2001 interzice implicit revendicarea bunurilor care au fost vândute cu respectarea dispozițiilor legale, aspect ce a fost explicat în mod clar și de prima instanță. De aceea, instanța de apel apreciază că interesul reclamantei în promovarea primului capăt de cerere este împotriva dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 de vreme ce acest interes este susținut „în considerarea capătului doi de cerere”.

În acest context, instanța consideră că interesul reclamantei ar fi fost legitim numai în cazul în care (ar fi cerut despăgubiri în baza art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, adică a cerut aplicarea legii și nu revendicarea în natură a imobilului, adică tocmai ceea ce legea interzice în mod implicit - „pot solicita restituirea în natură numai în cazul în care imobilul nu a fost vândut”. Or, imobilul a fost vândut, ceea ce exclude restituirea în natură. Invocarea de către reclamantă a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 este inutilă. Instanța nu contestă posibilitatea procedurală sau competența sa de a constata valabilitatea sau nevalabilitatea unui titlu, precizează numai că interesul reclamantei în promovarea cererii nu este legitim.

Statul Român însuși - prin Legea nr. 10/2001 - a recunoscut că a preluat abuziv în proprietatea sa imobilele pe care le-a naționalizat și stabilit ca persoanele prejudiciate de această preluare să fie despăgubite. Reclamanta a primit despăgubiri pentru bunul naționalizat în baza Legii nr. 112/1995 și are dreptul la o majorare a acestor despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001, însă nu îi este deschisă calea acțiunii în revendicare în baza Legii nr. 10/2001 și nici în baza dreptului comun (deoarece nu are un drept opțiune - Legea nr. 10/2001 se aplică cu prioritate - vezi decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în interesul legii). Dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu nu a fost încălcat, deoarece ea a primit despăgubiri pentru imobil în baza Legii vigoare la data la care ea a cerut despăgubirile.

În acest context, instanța precizează că nu este reală afirmația reclamantei în sensul că, la nivelul anului 1999 nu avea deschise căi procedurale pentru a contesta titlul de proprietate al statului. Dimpotrivă, calea prevăzută de dreptul comun se afla la dispoziția părților interesate, ca și contestația prevăzută de Legea nr. 112/1995 (vezi practică judiciară perioada indicată). Ingerința statului asupra dreptului de proprietate al reclamantei, ingerință prevăzută de art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, urmărește un interes legitim (protejarea terților de bună credință și siguranța circuitului civil) pentru pierderea suferită, reclamantei i-a fost recunoscut dreptul despăgubiri printr-un act administrativ ce a fost executat - ea încasând deja despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995.

Cauzele judecate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la care reclamanta face referire sunt similare cu prezenta speță cu singura deosebire constând în aceea că, în acele spețe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat pierderea dreptului de proprietate, combinată cu absența totală a unei despăgubiri” (vezi parag. 35 Cauza Porțeanu, parag. 59 Cauza Străin, parag. 44 Cauza Popescu și Dașoveanu) or, în speță, reclamanta a primit despăgubiri pentru dreptul său de proprietate asupra imobilului - imobil preluat de stat prin naționalizare. Instanța admite că Legea nr. 247/2005 nu funcționează în prezent de o asemenea manieră încât să permită obținerea unei despăgubiri într-un termen rezonabil, deoarece chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat acest aspect în mai multe cauze în care a fost implicată România.

Dar, acest aspect nu e relevant în cauză, deoarece reclamanta nu a solicitat în prezentul dosar obligarea autorităților statului la despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 pentru apartamentul trecut în proprietatea, ci a cerut chiar bunul în natură. Reclamanta nu a dovedit - în prezentul proces - că a încercat, fără succes, să obțină despăgubiri în completare în baza Legii nr. 10/2001, pentru a putea invoca ineficiența Legii nr. 247/2005, astfel că motivele de apel care se referă la acest aspect sunt considerate în afara cadrului procesual.

Dar, dacă reclamanta, invocând în mod general, ineficiența Legii nr. 247/2005, încearcă astfel să-și justifice prezentul demers judiciar ca fiind revendicare - remediu, ca urmare a ineficienței totale a oricărui demers în baza Legii nr. 10/2001 - în acest caz, instanța apreciază că, reclamanta trebuia să dovedească, în cazul ei, în concret, faptul că nu a putut să obțină despăgubirile prevăzute de legea specială și nu să invoce spețe similare pentru a-și justifica demersul judiciar. De aceea, pentru motivele menționate și susținând în totalitate motivarea instanței de fond, apelul a fost respins ca nefondat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta D.A. solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, admiterea apelului și a acțiunii, indicând motivele de recurs prevăzute în pct. 7, 8 și 9 ale art. 304 C. proc.

civ. 1. În mod greșit s-a reținut faptul că nu justifică un interes în promovarea primului capăt de cerere, deși art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 statuează că imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 sunt preluate abuziv, deoarece instanța de judecată este singura autoritate competentă să cenzureze modalitatea prin care a fost preluat acest imobil, interesul constând în justificarea capătului de cerere în revendicare. Greșit a reținut instanța de apel doar argumentul izvorât din revendicarea imobilului deoarece Legea nr. 10/2001 interzice implicit revendicarea bunurilor care au fost vândute cu respectarea dispozițiilor legale.

Tot astfel, greșit s-a reținut faptul că prin acceptarea despăgubirilor acordate în baza Legii nr. 112/1995 s-a realizat dreptul autorului său de a primi măsuri reparatorii pentru imobilul naționalizat, deoarece contestarea titlului statului de către autorul său, Z.I.C., era o facultate și nu o obligație, drept pe care putea să îl exercite oricând, care neavând caracter strict personal putea fi exercitat și de către recurentă. Pe de altă parte legislația în vigoare nu statuează asupra pierderii dreptului de a solicita restituirea în natură în condițiile în care persoana a primit despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv, preluare care nu își pierde acest caracter prin prisma despăgubirilor și totodată nu împiedică dreptul la acțiunea în revendicare.

În mod nelegal a fost respinsă acțiunea în revendicare deoarece notificarea făcută în condițiile Legii nr. 10/2001 a rămas nesoluționată, iar emiterea dispoziției de propunere de acordare de măsuri reparatorii în compensare, nu este decât un prim pas în acordarea lor concretă, supusă unor proceduri ulterioare. Acțiunea în revendicare prin compararea de titluri este compatibilă cu Legea nr. 10/2001, opunând Statul Român preluatorul abuziv al cărui titlu este astfel nul și verus dominus care nu și-a pierdut niciodată titlul însă nu a putut să și-l exercite. Prin urmare, statul nu putea să înstrăineze valabil imobilul în litigiu și nici pârâții T. nu posedă un titlul valabil.

În condițiile în care la nivelul anului 1999 nu exista cadru normativ pentru restituirea imobilelor preluate fără titlu de stat, acțiunea în revendicare nu poate fi împiedicată de plata despăgubirilor efectuate prin Hotărârea nr. 2517 din 4 iunie 1999. Titlul recurentului este mai puternic deoarece imobilul a fost dobândit prin moștenire de la adevărații proprietari, necontestați în timp ce pârâții au dobândit imobilul de la Statul Român care l-a preluat abuziv, neputând prevala buna-credință a subdobânditorilor, deoarece vânzarea bunului către pârâți reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate al recurenților, care nu era posibilă și accesibilă, și nici legală din moment ce Legea nr. 112/1995 permitea vânzarea doar a bunurilor dobândite cu titlu.

În acest sens, au fost încălcate dispozițiile art. 480 C. civ. art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și jurisprudenței Curții Europene pentru Drepturile Omului care a reținut că dispozițiile Legii nr. 247/2005 nu funcționează într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari, lege care nu ia în calcul lipsa prelungită a unei despăgubiri anterioare intrării ei în vigoare. Tot astfel, s-a reținut că vânzarea de către stat către chiriași a bunului, chiar anterioară confirmării în justiție a dreptului adevăratului proprietar, reprezintă o privare de bun, o ingerință în dreptul acestora de proprietate.

Or, respingerea acțiunii în revendicare a reclamanților combinată cu imposibilitatea de a primi despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001 datorită disfuncționalității mecanismului reparatoriu prevăzut de Legea nr. 247/2005 reprezintă o sarcină excesivă și exorbitantă, și transformarea dreptului de proprietate într-un drept lipsit de eficacitate. Intimații au formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului. Instanța a soluționat corect capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului Statului, deoarece autorul reclamantei a formulat și încasat despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995, achiesând astfel la stabilirea situației juridice a imobilului de preluare cu titlu, nemaifiind incidente dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, deoarece la data testării, reclamanta avea dreptul la suma de bani ce reprezenta echivalentul valoric al dreptului și nu la restituirea în natură.

Corect a fost respinsă acțiunea în revendicare, deoarece din modul de formulare a dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 se deduce intenția legiuitorului de a menține contractele de vânzare – cumpărare încheiate cu bună-credință, recunoașterea prevalenței interesului subdobânditorului – în scopul asigurării securității circuitului civil și a securității raporturilor juridice, titlul lor bucurându-se de o prezumție absolută de validitate, și ca efect al prescrierii dreptului la acțiune în constatarea nulității contractului de vânzare – cumpărare. Astfel, intimații sunt beneficiarii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Tot astfel, corect instanța a reținut incidența art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, neputându-se solicita în natură un bun care a fost înstrăinat înainte de intrarea în vigoare a legii în condițiile în care persoana a primit despăgubiri pentru acel bun.

Examinând cererea de recurs instanța reține următoarele: Recursul formulat de reclamantă întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. este neîntemeiat. Din moment ce autorul acestuia a încasat despăgubirile acordate de Statul Român pentru imobilul preluat fără titlu, în temeiul Legii nr. 112/1995, dreptul de a solicita restituirea în natură a bunului s-a stins, în patrimoniul acestora bunul fiind înlocuit cu echivalentul său valoric. În aceste condiții, recurenta, ca succesoare testamentară, nu poate pretinde o altă situație juridică a bunului, deoarece în patrimoniul acesteia nu se pot afla alte bunuri ori drepturi decât cele transmise testator. Prin urmare, la epoca încheierii testamentului, dreptul de proprietate al testatorului asupra imobilului în litigiu fusese realizat prin încasarea despăgubirilor și neexercitarea acțiunii în anulare în privința contractului de vânzare – cumpărare încheiat de Statul Român cu pârâții intimați.

De aceea recurenta nu poate reclama o altă situație juridică decât cea creată de testator, care privește convertirea dreptului de proprietate într-un drept de creanță, expresie valorică a acestuia și prin urmare acceptarea și consolidarea titlului statului asupra imobilului în litigiu. Or, noua situație juridică creată de testator vizează acceptarea de măsuri reparatorii în echivalent, adică transformarea dreptului de proprietate într-un drept de creanță în raport de această situație juridică creată de titularul dreptului, căruia i s-ar fi putut aplica la solicitarea acestora art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și nu constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, capăt de cerere pentru care într-adevăr nu justifică un interes atât pentru împrejurarea că legea însăși a stabilit acest lucru, dar mai ales pentru împrejurarea că însăși testatorul și-a realizat dreptul cu privire la imobilul de care a fost deposedat de statul comunist.

Tot astfel, susținerile recurentei privind acțiunea în revendicare și corelarea acestora cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului ori cu jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile Omului ca și a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și art. 480 C. civ., rămân exterioare codrului juridic incident în cauză, deoarece recurenta nu a primit în patrimoniul său la decesul testatorului dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu ci un drept de creanță deja executat care poate însă fi majorat în condițiile legii speciale. Față de cele reținute, instanța urmează a dispune respingerea recursului formulat de reclamantă în condițiile art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.A. împotriva deciziei nr. 330 A din 11 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 martie 2011.