ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1511/2011

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1511/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

recursului de față;

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea de ședință din 07

aprilie 2011 Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu

minori și de familie pronunțată în Dosarul nr. 356/36/2011, în temeiul

prevederilor art. 160

8a

alin. (6) C. proc. pen., a respins cererea

de liberare provizorie sub control judiciar, formulată de inculpatul C.V., ca

neîntemeiată.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen., a obligat petentul inculpat C.V. să plătească statului

suma de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pentru a

dispune astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

La data de 1

aprilie 2011 inculpatul C.V., a fost trimis în judecată în stare de arest

preventiv, prin rechizitoriul din 28 martie 2011 a Parchetului de pe lângă I.C.C.J.

- D.N.A. - Serviciul Teritorial Constanța, pentru comiterea infracțiunii de

trafic de influență prevăzută de art. 6 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 257 C.

pen., în Dosarul nr. 356/36/2011 al Curții de Apel Constanța a formulat cerere

pentru liberarea sa provizorie sub control judiciar. În motivarea cererii,

petentul inculpat C.V. a susținut că, infracțiunea de trafic de influență,

pentru care este cercetat în cauză, este pedepsită cu închisoarea de la 2 la 10

ani și, întrucât, nu este depășită limita de 18 ani închisoare, prev. de art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen. aceasta este admisibilă în principiu. Cu privire la

fondul cererii de liberare provizorie sub control judiciar, raportat la

cerințele art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen. s-a susținut, în esență,

că nu există date din care să rezulte că lăsarea sa în libertate l-ar

predispune la săvârșirea de noi infracțiuni sau că va încerca să zădărnicească

aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori, experți, prin

alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau alte asemenea fapte, în

condițiile în care a recunoscut în totalitate faptele, a cooperat cu organele

de anchetă la descoperirea tuturor făptuitorilor, aspect confirmat de

solicitarea parchetului de a i se aplica prev. art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002,

privind reducerea la jumătate a limitelor legale de pedeapsă. S-a mai invocat,

în susținerea cererii, că starea de sănătate este foarte precară datorită

afecțiunilor grave de care suferă, respectiv cancer ganglionar, diabet zaharat

de tip 2, hepatită cronică de tip B și, urmare unui infarct miocardic i s-au

implantat două stenturi, iar în stare de deținere nu i se pot asigura

medicamentele necesare și nici administrarea corespunzătoare a lor. în același

sens s-a susținut că, în condițiile menționate dar și a diminuării

considerabile a pericolului concret pentru ordinea publică și a inexistenței

temeiului de arestare preventivă prev. de art. 148 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.,

cererea de liberare provizorie sub control judiciar este întemeiată și a

solicitat admiterea ei, angajându-se să respecte toate obligațiile ce-i vor fi

impuse. La dosarul cauzei au fost atașate acte medicale ce atestă afecțiunile

de care suferă inculpatul petent.

În Dosarul nr.

356/36/2011 al Curții de Apel Constanța, inculpatul C.V. a fost trimis în

judecată, în stare de arest preventiv, prin rechizitoriul din 28 martie 2011 al

Parchetului de pe lângă I.C.C.J. - D.N.A. - Serviciul Teritorial Constanța,

pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, prev. și ped. de art. 6

din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 257 C. pen.

Ca situație

de fapt, prin rechizitoriu, s-a reținut că inculpatul C.V. i-a pretins

denunțătoarei T.B. procentele de 25% și respectiv 30% din cele două tranșe din

despăgubirile în sumă totală de aproximativ 129.000 RON, pe care urma să le

încaseze de la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în

temeiul Legii nr. 9/1998, în schimbul exercitării influenței pe care a pretins

că o are pe lângă funcționarii din cadrul respectivei instituții, pentru a

obține urgentarea soluționării dosarului și a încasat de la denunțătoare la

data de 15 noiembrie 2010 suma de 39.400 RON și suma de 65.000 RON la data de

28 februarie 2011.

Arestarea

preventivă a inculpatului C.V. a fost dispusă prin încheierea nr. 20 din 1

martie 2011 a Tribunalului Constanța și a fost menținută, conform prevederilor art.

300

1

și ale art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen. prin

Decizia penală nr. 1276 din 30 martie 2011 a I.C.C.J.

În cauză,

cercetarea judecătorească nu a început, primul termen de judecată fiind fixat

la 21 aprilie 2011.

Infracțiunea

de trafic de influență prev. de art. 6 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 257 C.

pen., pentru care este trimis în judecată inculpatul C.V., este pedepsită de

lege cu închisoarea de la 2 la 10 ani.

Limita maximă

a pedepsei aplicabilă fiind sub limita de 18 ani închisoare prev. de art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen., curtea constată ca îndeplinită cerința privind limita

legală de pedeapsă și, că cererea de liberare provizorie sub control judiciar a

inculpatului C.V. este admisibilă în principiu.

Din perspectiva

cerințelor prevăzute de art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen., curtea a

apreciat că, la momentul prezent, nu este oportună liberarea provizorie sub

control judiciar a inculpatului C.V., cel puțin până la începerea cercetării

judecătorești, în primă instanță, când se administrează probatoriul pe baza

căruia să se stabilească faptele, făptuitorii și, dacă este sau nu cazul, să se

antreneze răspunderea penală a acestora.

Chiar dacă

inculpatul C.V. a cooperat cu organele de urmărire penală în sensul

descoperirii tuturor făptuitorilor angrenați în activitatea pretins

infracțională, instanța de judecată trebuie să stabilească nemijlocit situația

de fapt, dar și poziția fiecărui inculpat în raport de învinuirile aduse.

În condițiile

în care inculpatul C.V. este persoana care a negociat cu denunțătoarea direct

termenii în care îi va oferi serviciile sale și mai este cercetat pentru alte

fapte asemănătoare, în legătură cu care s-au disjuns cercetările, este necesar,

în vederea aflării adevărului, ca acesta să nu poată influența celelalte părți

în declarațiile lor.

Necesitatea

împiedicării inculpatului de a încerca, în orice fel, să denatureze adevărul,

în faza cercetării judecătorești, inclusiv, cu privire la ceilalți inculpați,

justifică, în opinia curții, inoportunitatea admiterii cererii de liberare

provizorie sub control judiciar la acest moment.

Starea de

arest preventiv nu este o piedică în restituirea de către inculpat a sumelor

încasate de la denunțătoare, el având posibilitatea să acționeze în acest sens

prin persoana mandatată ori, într-o atare ipoteză această împrejurare nu poate

justifica admiterea cererii sale de liberare provizorie sub control judiciar.

Chiar dacă

inculpatul a făcut dovada că suferă de niște afecțiuni grave, în condițiile în

care nu s-a probat temeinic, eventual printr-o expertiză medico-legală că, nu

poate suporta regimul privativ de libertate și are asigurată supravegherea și

tratamentul în spitalul penitenciar, nu se poate dispune liberarea sa

provizorie pe acest temei.

Împotriva

acestei încheieri în termen legal, a declarat recurs, inculpatul C.V.,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Examinând

recursul declarat de inculpatul C.V. sub toate aspectele, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, apreciază că acesta este nefondat pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Înalta Curte,

reține că, potrivit dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen. în cauzele

privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare,

pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se

împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de

la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua față de acesta una din

următoarele măsuri preventive: 1) reținerea; b) obligarea de a nu părăsi

localitatea; c) obligarea de a nu părăsi țara; d) arestarea preventivă. În alin.

(2) al aceluiași text de lege, legiuitorul arată că „scopul măsurilor

preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar

sau pe cauțiune.

Având în

vedere faptul că măsurile preventive aduc atingere libertății individuale,

consfințită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit

garanțiile juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea și menținerea

măsurilor preventive.

În

reglementarea acestora, se recomandă instituirea unui grad diferențiat de

constrângere a libertății individuale sau a altor drepturi și libertăți, astfel

încât să poată fi aleasă, în funcție de fiecare cauză concretă, măsura preventivă

care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.

Deși nu este

o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o

modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit,

prin ambele măsuri - chiar dacă sunt de natură diferită - fiind același și

anume, buna desfășurare a procesului penal în ansamblul său.

Individualizarea

măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului,

respectiv instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă controlul

judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv menținerea față de

inculpat a măsurii arestării preventive. Din analiza dispozițiilor art. 136 alin.

(2) C. proc. pen. corelate cu art. 160

2

C. proc. pen. rezultă că

pentru a se putea dispune liberarea provizorie, trebuiesc îndeplinite două

condiții pozitive și una negativă.

Prima

condiție pozitivă se referă la aceea că liberarea provizorie este condiționată

de privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei

stări de arest efectiv.

A doua

condiție vizează natura și gravitatea infracțiunii săvârșite.

Sub acest

aspect, potrivit dispozițiilor art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen.

„liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul

infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor

intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18

ani".

Condiția

negativă vizează comportamentul inculpatului și perspectiva acestui

comportament după liberarea provizorie. Astfel, în art. 160

2

C.

proc. pen. se arată că liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă

în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe

învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca

să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori, sau

experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea

fapte.

Se observă că

legiuitorul, folosind expresia de „date" nu a avut în vedere existența

unor probe în sensul legii, ci a unor informații, situații, împrejurări

concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, modul de

operare, infracțiunea săvârșită, care să îndreptățească temerea, să o

justifice. îndeplinirea celor trei condiții nu conferă celui arestat un drept

la liberarea provizorie, ci numai o vocație, instanța având facultatea și nu

obligația de a dispune măsura. Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă

apreciază că detenția provizorie este absolut necesară iar scopul procesului

penal nu poate fi asigurat decât prin menținerea măsurii arestării preventive.

Detenția

provizorie poate fi menținută atunci când instanța constată insuficiența

controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a

principiului proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei

respectiv a făptuitorului. Din perspectiva C.E.D.O., în art. 5 paragr. 3 se

arată că orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de

paragr. 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un

termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii.

Punerea în

libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea

persoanei în cauză la audiere. Pentru a înțelege sensul dispoziției enunțate,

Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicație.

Astfel s-a

apreciat că este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei

împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să

aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la

un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în

circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată

nevinovată.

Curtea a

decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenției provizorii la

care se referă art. 5 paragr. 3 este ziua când hotărârea de condamnare a

devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie

chiar numai în primă instanță.

Totodată, s-a

statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menținerea stării de arest în

condițiile în care durata acestuia nu a depășit o limită rezonabilă. Raportând

datele speței dedusă judecății la dispozițiile cuprinse în legea națională

corelate cu prevederile art. 5 paragr. 3 din C.E.D.O., Înalta Curte apreciază

că, în acest moment, controlul judiciar nu poate fi instituit inculpatului C.V.

întrucât este insuficient, pentru realizarea scopului penal astfel cum este

reglementat de art. 136 alin. (1) C. pen., impunându-se menținerea acestuia în

arest, fiind respectat în acest fel și principiul proporționalității între

măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.

Din

examinarea lucrărilor dosarului, se constată că prin rechizitoriul din 28

martie 2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A.

- Serviciul Teritorial Constanța, s-a dispus trimiterea în judecată a

inculpatului C.V. - fiul lui I. și F., pentru comiterea infracțiunii de trafic

de influență prev. de art. 6 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 257 C. pen.

Situația de

fapt reținută prin rechizitoriul menționat, pe baza probelor administrate la

urmărirea penală referitor la inculpatul C.V., a constat, în esență, în aceea

că acesta i-a pretins denunțătoarei T.B. procentele de 25% din prima tranșă,

respectiv de 30% din cea de-a doua tranșă, reprezentând în total aproximativ

129.000 RON din despăgubirile în valoare de aproximativ 450.000 RON pe care aceasta

urma să le obțină de la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților,

în baza Legii nr. 9/1998, în schimbul exercitării influenței pe care a pretins

că o avea pe lângă funcționarii din cadrul acestei instituții în vederea

obținerii urgentării soluționării dosarului și virarea efectivă în contul

denunțătoarei a sumei de bani, inculpatul primind efectiv la data de 15

noiembrie 2010 suma de 39.400 RON și suma de 65.000 RON la data de 28 februarie

2011.

Înalta Curte,

reține că din materialul probator administrat pe parcursul urmăririi penale -

probe din care a rezultat presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit

faptele pentru care a fost trimis în judecată, și față de care s-a și dispus

măsura arestării preventive, însă la acest moment. Însă, Înalta Curte, nu a

analizat probele ce au fost administrate în faza de urmărire penală, și nici nu

a tras concluzii referitoare la vinovăția sau nevinovăția inculpatului întrucât

s-ar fi antepronunțat.

S-a apreciat

că, pentru buna desfășurare a procesului penal, se impune privarea de libertate

în continuare a inculpatului, Curtea considerând că nici o altă măsură

preventivă,restrictivă de libertate, nu este suficientă, iar, menținerea

detenției preventive nu anticipează aplicarea pedepsei și nici nu încalcă

prezumția de nevinovăție de care se bucură inculpatul.

Raportându-ne

la gravitatea infracțiunilor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată

respectiv, de trafic de influență prev. de art. 6 din Legea nr. 78/2000 rap. la

art. 257 C. pen., la împrejurarea că cercetarea judecătorească este la început,

impunându-se administrarea probatoriilor, Înalta Curte, apreciază că există

„date", în accepțiunea dispozițiilor art. 160

2

alin. (1) C.

proc. pen., din care rezultă că inculpatul va încerca să zădărnicească aflarea

adevărului, reținând că la momentul depistării în flagrant a inculpatului,

asupra acestuia s-au găsit înscrisuri sub semnătură privată cu privire la alte

două persoane, în dreptul cărora erau menționate sume de bani și procentele de

25% și respectiv 30% și în legătură cu care, inculpatul a declarat că Ie-a

ajutat anterior să obțină despăgubiri în condiții similare cu acelea stabilite

cu denunțătoarea din prezenta cauză, apreciindu-se că inculpatul pregătește

săvârșirea de noi infracțiuni.

În aceste

condiții, Înalta Curte, apreciază că detenția provizorie este legitimă - fiind

necesară ocrotirii unui interes general al societății care primează în raport

de interesul privat al inculpatului - nu a depășit un termen rezonabil în

accepțiunea legislației naționale dar și din perspectiva C.E.D.O. (inculpatul

fiind arestat la data de 01 martie 2011, măsură menținută prin Decizia nr. 1276

din 30 martie 2011 a I.C.C.J.), iar controlul judiciar este insuficient pentru

asigurarea scopului procesului penal.

Cu privire la

afecțiunile medicale grave invocate de către inculpat, în condițiile în care nu

s-a efectuat o expertiză medico-legală care să stabilească expres că inculpatul

nu poate suporta regimul privativ de libertate și nu i se poate asigura

supravegherea și tratamentul în spitalul penitenciar, nu poate constitui temei

al liberării provizorii sub control judiciar.

Față de

aceste considerente, în conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct.

1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de

inculpatul C.V.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpat C.V. va fi obligat la plata sumei

de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50

lei, reprezentând onorariul parțial apărătorului desemnat din oficiu până la

prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul M.J.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul C.V. împotriva încheierii de ședință

din 07 aprilie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze

penale cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 356/36/2011.

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul parțial

apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorilor aleși, se va

avansa din fondul M.J.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 13 aprilie 2011.