ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1274/2012

Asupra recursului de față; Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca sub nr. 29546/211/2009 reclamantul CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI CLUJ-NAPOCA a chemat-o în judecată pe pârâta SC N. SRL solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să o oblige pe aceasta la plata sumei de 180.987,49 lei, cu titlu de chirie pentru spațiul situat în Municipiul Cluj-Napoca, precum și pentru amenajarea și punerea în funcțiune a unui magazin de desfacere legume/fructe. Prin sentința civilă nr. 8005 din 14 iunie 2010 a Judecătoriei Cluj-Napoca a fost declinată competența în favoarea Tribunalului Comercial Cluj.

Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei din urmă instanțe, sub același număr, iar prin sentința comercială nr. 3601 din 10 septembrie 2010 a Tribunalului Comercial Cluj, a fost admisă excepția lipsei capacității procesuale de folosință a reclamantului CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI CLUJ-NAPOCA, a fost respinsă acțiunea formulată de acest reclamant, a fost respinsă cererea formulată de reclamantul Municipiul Cluj-Napoca.

Pentru a dispune astfel prima instanță a reținut următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 21 alin. (1) teza I din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, „unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplina și patrimoniu propriu”, iar potrivit art. 20 alin. (1) din același act normativ, „comunele, orașele, municipiile și județele sunt unități administrativ-teritoriale în care se exercita autonomia locală și în care se organizează și funcționează autorități ale administrației publice locale”. Așadar unități administrativ-teritoriale sunt comunele, orașele, municipiile și județele, și doar acestea sunt persoane juridice de drept public și au capacitate juridică deplina și patrimoniu propriu.

În lumina acestor prevederi legale exprese, și în lipsa unor alte prevederi legale în sens contrar, nu s-a putut reține nici că satele sunt unități administrativ teritoriale, și nici că un consiliu județean sau un consiliu local poate fi persoană juridică de drept public, cu capacitate juridică deplina și patrimoniu propriu. Mai mult, în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 se prevede expres că „în justiție, unitățile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de președintele consiliului județean”, sensul stric al noțiunii de unitate administrativ teritorială fiind cel stabilit de dispozițiile imperative ale art. 20 alin. (1) din Legea nr. 215/2001.

Împrejurarea că reclamantul CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI CLUJ-NAPOCA, figurează ca parte în contractul de asociere nr. 20 din 08 octombrie 1998 ce face obiectul cauzei, nu este de natură a conduce la eludarea dispozițiilor imperative ale legii, și nu conferă acestuia capacitate procesuală de folosință, câtă vreme art. 20 alin. (1) teza finală din Legea nr. 215/2001 prevede, în mod expres, că „unitățile administrativ-teritoriale sunt titulare ale drepturilor și obligațiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparțin domeniului public și privat în care acestea sunt parte, precum și din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condițiile legii”.

S-au avut în vedere și dispozițiile art. 1 și art. 4 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica și regimul juridic al acesteia, conform cărora „dreptul de proprietate publica aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale, asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public”, și respectiv „domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor și care nu fac parte din domeniul public” și „asupra acestor bunuri statul sau unitățile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată”. Deci, consiliul local, nefiind unitate administrativ teritorială, nu poate fi titular al dreptului de proprietate publică sau privată.

Intitulându-se titular al dreptului de proprietate, astfel cum face reclamantul CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI CLUJ-NAPOCA în contractul de asociere nr. 20 din 08 octombrie 1998, un consiliu local nu face decât să reprezinte municipiul, în calitate autoritate a administrației publice prin care se realizează autonomia locală. Prima instanța a reținut că reclamantul MUNICIPIUL CLUJ-NAPOCA se poate prevala de contractul de asociere nr. 20 din 08 octombrie 1998 încheiat de Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca cu pârâta SC N. SRL. În cauză au fost respectate condițiile prevăzute de art. 720 ind.1 C. proc. civ., pârâta SC N. SRL fiind convocată la conciliere directă de către reclamantul MUNICIPIULUI CLUJ-NAPOCA, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, încheindu-se un proces verbal de conciliere (filele 41-45).

Prin Sentința comercială nr. 311/C/2006 pronunțată de Tribunalul Comercial Cluj la 21 martie 2006, în dosarul nr. 2081/2005, a fost admisă, în parte, acțiunea precizată și completată formulată de reclamantul CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI CLUJ-NAPOCA, împotriva pârâtei SC N. SRL și, în consecință, s-a constatat că la 08 octombrie 2003 a încetat, prin împlinirea termenului, contractul de asociere nr. 20 din 08 octombrie 1998, încheiat între părți, și s-a dispus evacuarea pârâtei din spațiul administrativ situat în mun. Cluj-Napoca, jud. Cluj, în suprafață de 62,84 mp și curte 131 mp, respingându-se totodată, ca nefondat, capătul de cerere privind obligarea pârâtei la suma de 184.891.674 lei cu titlu de cotă de asociere, rata inflației, TVA, penalități și dobândă, calculate până la 31 mai 2005 (filele 29-32).

În motivare s-a reținut că respectivul contract a încetat la 08 octombrie 2003, iar în baza contractului pot fi pretinse debite doar pentru perioada existenței contractului, respectiv până la 08 octombrie 2003, ulterior putând fi aduse în discuție debite reprezentând daune în temeiul art. 998 C. civ. pentru prejudiciul creat prin lipsa de folosință a spațiului, însă instanța nu a fost investită cu o astfel de cerere în despăgubiri. În acest sens s-a reținut că sentința comercială nr. 311/C/2006 pronunțată de Tribunalul Comercial Cluj la 21 martie 2006, în dosarul nr. 2081/2005, are putere de lucru judecat și în ce privește pe reclamantul MUNICIPIULUI CLUJ-NAPOCA. Prin urmare, nu mai poate fi pusă în discuție dispoziția hotărârii judecătorești arătate, prin care s-a constatat că la 08 octombrie 2003 a intervenit încetarea contractului de asociere nr. 20 din 08 octombrie 1998, prin împlinirea termenului.

S-a concluzionat că respectivul contract de asociere, nr. 20 din 08 octombrie 1998, a încetat, prin împlinirea termenului, la 08 octombrie 2003, în acest sens fiind art. 5 și art. 6 din contract, potrivit cărora contractul s-a încheiat pe o durată de 5 ani, de la 08 octombrie 1998 și până la 08 octombrie 2003, cu posibilitatea prelungirii termenului prin acordul părților contractante, la inițiativa uneia dintre ele, intenția unei părți de prelungire a contractului de asociere trebuind să fie adusă la cunoștința celeilalte părți, în scris, cu cel puțin 3 luni înaintea expirării termenului contractului. Cum, nici reclamantul și nici pârâta nu au invocat și nu au probat intervenirea unei prelungiri a contractului de asociere nr. 20 din 08 octombrie 1998 după expirarea termenului prevăzut de acesta, acesta a încetat prin ajungere la termen.

Având în vedere că la 08 octombrie 2003 a intervenit încetarea contractului de asociere nr. 20 din 08 octombrie 1998, prin împlinirea termenului, la acea dată acel contract a încetat să mai producă efecte, încetând astfel atât drepturile, cât și obligațiile corelative ale părților. Astfel, după data încetării contractului, reclamantului nu îi mai revenea obligația de a permite pârâtei să exercite folosința spațiului situat în mun. Cluj-Napoca, jud. Cluj, în suprafață de 62,84 mp și curte 131 mp, obiect al contractului, după cum nici pârâtei nu îi mai revenea obligația corelativă de achitare a cotei de asociere de 300 lei lunar, indexabilă lunar cu rata inflației. Pretențiile din cauza de față au fost întemeiate tot pe contractul de asociere nr. 20 din 08 octombrie 1998, iar în drept pe dispozițiile art. 969 alin. (1) C. civ., ce prevăd forța obligatorie a contractului, și ale art. 1073 C. civ., ce prevăd efectele obligațiilor.

Prima instanță a reținut că, pe de o parte, contractul de asociere nr. 20 din 08 octombrie 1998 nu a dat naștere niciodată, în sarcina pârâtei, unei obligații de plată a vreunei sume cu titlu de chirie, ci doar a unei sume lunare cu titlu de cotă de asociere, iar pe de altă parte, acest contract a încetat să mai dea naștere la drepturi și obligații în favoarea și respectiv în sarcina părților, la 08 octombrie 2003. Or, suma solicitată de reclamant în dosarul de față, cu titlu de chirie restantă actualizată cu rata inflației și majorări de întârziere, a fost calculată de reclamant pentru perioada de după 08 octombrie 2003, respectiv începând cu 09 octombrie 2003, după cum rezultă din „situația debite/plăți” și din facturile fiscale depuse de reclamant la dosar.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Consiliul Local Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii în sensul admiterii cererii, cu cheltuieli de judecată. În susținerea apelului s-a arătat că, în mod eronat, a fost admisă excepția lipsei capacității de folosință a Consiliului Local, deoarece, potrivit dispozițiilor art. 36 pct. 2 respectiv 5 lit. b) din Legea nr. 215/2001 modificată, Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, în exercitarea atribuțiilor ce-i revin, hotărăște vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privata a comunei, orașului sau municipiului, după caz, în condițiile legii. Prin decizia civilă nr. 85 din 11 mai 2011 a Curții de Apel Cluj, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, a fost respins apelul declarat de Consiliul Local Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Astfel, s-a reținut că un prim argument adus de apelanți constă în afirmația că, întrucât contractul a fost încheiat și însușit de Consiliul Local, acesta are atribuții referitoare la administrarea patrimoniului unității administrative iar pârâtul a recunoscut atât calitatea cât și capacitatea acestei entități de a fi parte contractantă, astfel încât soluționarea cauzei pe excepție este eronată. Argumentul adus face referire la justificarea calității procesuale a părții iar nu a capacității acesteia. Capacitatea procesuală de folosință presupune aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și de a-și asuma obligații pe plan procesual.

Sub acest aspect, în doctrină, majoritatea autorilor analizează conceptul „capacitatea administrativă” prin prisma teoriei personalității administrative - ori a personalității juridice restrânse - în încercarea de a corela dispozițiile de drept administrativ substanțial Legea nr. 215/2001) cu cele ale Legii contenciosului administrativ (Legea nr. 554/2004). Astfel, pornind de la recunoașterea unanimă a faptului că organele administrației publice locale (primarul, președintele consiliului județean, consiliile locale și județene) nu au personalitate juridică și nici patrimoniu, deși pot emite sau adopta acte administrative, o opinie este în sensul că acestea dispun de capacitate specială de drept public, restrânsă la sfera atribuțiilor care compun competența lor legală, spre deosebire de unitățile administrativ teritoriale, care potrivit art. 21 din Legea nr. 215/2001 republicată beneficiază de capacitatea juridică deplină.

Însă inconvenientul constă în faptul că atunci când există capete de cerere cu caracter patrimonial este absolut necesar ca în raportul juridic respectiv să se afle entitatea care deține un patrimoniu în măsură să garanteze îndeplinirea unor astfel de obligații. Pentru înlăturarea neajunsului s-a statuat în sensul redefinirii noțiunii de capacitate administrativă, respectiv că numai o persoană juridică - titularul capacității juridice depline - are și capacitate administrativă parte a întregului – iar actele administrative aparțin persoanei juridice iar nu organului administrativ emitent. Prima constatare ce determină o astfel de concluzie este aceea ca dacă se dorește crearea unei teorii sui generis, capacitatea administrativă ar trebui să fie parte a capacității juridice, aspect relevat de textul art. 21 alin. (1) teza I din Legea nr. 215/2001.

Capacitatea în acest context poate fi definită ca „opțiunea unui subiect de drept de a exercita puterea publică prin emitere de acte administrative, opțiune care îl transforma în persoana juridică de drept public”. Cea de-a doua opinie este aceea ca orice tip de capacitate trebuie să constea în posibilitatea unei entități de a intra, ca parte, într-un raport juridic, ca titular de drepturi și obligații care implică în mod necesar un patrimoniu. Autorii acestei teorii a personalității restrânse apelează la analogia cu persoanele juridice de drept privat și anume la cele instituite de art. 35 din Decretul nr. 31/1954, conform căruia persoana juridică își exercită drepturile și obligațiile prin organele sale de conducere, deoarece actele juridice încheiate de acestea sunt considerate ca fiind însăși acte ale persoanei juridice.

Făcând o transpunere a acestei teorii rezultă că deși persoana juridică de drept public nu poate emite ea însăși acte administrative ci doar prin intermediul autorităților administrației publice organizate în cadrul acesteia sau mandatate să acționeze în interesul său, actele administrative emise aparțin persoanei juridice de drept public, iar nu organului administrativ emitent. Sub acest aspect se impune și definirea noțiunii de capacitate ca fiind modalitatea de divizare legală a exercițiului capacității administrative a persoanei juridice de drept public între organele administrative ale acesteia. Prin urmare și în dreptul administrativ își găsește aplicare specificitatea personalității de drept privat cu privire la capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu.

Astfel capacitatea administrativă de exercițiu, respectiv competența de a emite /încheia efectiv acte administrative revine organelor administrative ale acestora cu precizarea că autoritățile administrative nu au capacitate proprie de folosință distinctă de aceea a persoanelor juridice de drept public în numele cărora acționează. În litigiul prezent persoana juridică de drept public, titularul dreptului de proprietate asupra bunurilor, este municipiul, în vreme ce consiliul reprezintă doar o autoritate a administrației publice locale constituită la nivel local pentru a administra acest domeniu. S-a susținut că sunt greșite reținerile primei instanței și în privința pretențiilor. Nici această susținere nu a putut fi primită.

Prin demersul introductiv s-a solicitat obligarea intimatei SC N. SRL la plata chiriei rezultate din contractul de asociere nr. 20/1998. În susținere s-a arătat că prin contract art. 4 lit. h) s-a stabilit ca societatea chiriașă să vireze lunar suma de 3.000.000 lei indexabilă lunar cu rata inflației. Deși somată, societatea nu si-a îndeplinit obligația, acumulând un debit de 180.987,49 lei, din care 169.367,76 lei cu titlu de chirie restantă și 11617,73 majorări. Nefiind îndeplinită obligația în cauză, a arătat apelanta, că sunt incidente dispozițiile art. 969 alin. (1) C. civ., art. 1073 C. civ. Municipiul Cluj-Napoca a solicitat chirie rezultată din contractul de asociere, evocând ca temei art. 969 C. civ, pe când în calea de atac a susținut că ar fi vorba de o taxă de ocupare abuzivă.

Or, în condițiile în care s-a susținut prin cererea introductivă că este vorba de contract, de nerespectarea/neexercitarea obligațiilor rezultate din acesta, analiza primei instanțe s-a făcut prin raportare la obiectul și argumentele cererii introductive și nu cu privire la alte pretenții despăgubiri/taxe pentru ocupare abuzivă. Împotriva acestei decizii au declarat recurs CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIUL CUJ-NAPOCA, PRIN PRIMAR și MUNICIPIUL CLUJ-NAPOCA, PRIN PRIMAR aducându-i următoarele critici: 1. În mod greșit a considerat instanța de apel că reclamantul Consiliul Local nu are capacitate procesuală de folosință, deoarece, potrivit dispozițiilor art. 36 pct. 2 respectiv art. 5 lit. b) din Legea nr. 215/2001, consiliul local, în exercitarea atribuțiilor ce-i revin hotărăște vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a municipiului în condițiile legii.

2. Este eronată constatarea faptului că în cauză ar fi incidentă excepția autorității de lucru judecat, deoarece obiectul cererii formulate în prezenta cauză, îl constituie suma de 180.987,49 lei, calculată până la data de 20 februarie 2009, această sumă fiind calculată cu titlu de taxă de ocupare abuzivă, în conformitate cu HCL nr. 202/2000, HCL nr. 712/2000 și HCL nr. 672/2004. Recurenta susține că din întregul material probator existent la dosarul cauzei ar rezulta faptul că pârâta datorează această sumă. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Prima critică nu poate fi reținută.

Chiar dacă, potrivit dispozițiilor art. 36 pct. 2 și art. 5 lit. b) din Legea nr. 215/2001, consiliul local poate să hotărască vânzarea/concesionarea sau închiriere bunurilor proprietate privată a unității administrativ teritoriale, potrivit art. 21 alin. (1) din aceeași lege, doar unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu, și doar ele sunt titulare ale drepturilor și obligațiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparțin domeniului public și privat în care acestea sunt parte. Potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, în justiție, unitățile administrativ teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de președintele consiliului județean.

Prin urmare, este legală hotărârea instanței de apel, care a reținut că doar unitatea administrativ teritorială, prin primar, poate sta în justiție, Consiliul Local neavând capacitate procesuală de folosință și nici de exercițiu. 2. Nici cea de-a doua critică nu poate fi reținută. Într-adevăr, prin cererea introductivă reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata unor sume de bani, reprezentând chirie restantă, actualizată cu rata inflației, precum și la majorări de întârziere, pretinzându-se ca aceste sume ar fi datorate în baza contractului de asociere din 8 octombrie 1998. În calea de atac a apelului, reclamantul a schimbat temeiul juridic, susținând că pârâta datorează sumele respective pentru lipsa de folosință al spațiului, aceasta ocupând fără drept respectivul spațiu și după expirarea contractului de asociere.

Prin urmare, prin cererea introductivă reclamantul a invocat răspunderea contractuală, iar în apel a invocat răspunderea delictuală, acest fapt contravenind dispozițiilor art. 292 alin. (1) C. proc. civ. Susținerile privind netemeinicia deciziei recurate nu pot fi reținute, deoarece, în calea de atac, extraordinară, a recursului nu poate fi analizată temeinicia deciziei recurate, ci doar legalitatea acesteia, pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ., fiind abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000. Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI CLUJ-NAPOCA- PRIN PRIMAR și MUNICIPIUL CLUJ-NAPOCA- PRIN PRIMAR împotriva deciziei civile nr. 85/2011 din 11 mai 2011 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția comercială de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 8 martie 2012.