ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 852/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția civilă, reclamanta Ș.V. a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtului Statul Român, prin M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P. Constanța, la acordarea de despăgubiri în sumă de 200.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă urmare a dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951. În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că tatăl său, Bracea Nicolae, a fost supus măsurii administrative cu caracter politic a domiciliului obligatoriu în perioada 26 aprilie 1952-27 iulie 1955 în baza Deciziei nr. 200/1951, fiind dislocat în localitatea Dâlga Nouă, raionul Călărași, din localitatea de domiciliu Beșenova Nouă.

În noaptea zilei de 18 iunie 1951, la miezul nopții, tatăl reclamantei și familia acesteia s-a trezit la poartă cu mai mulți militari înarmați, care le-au luat actele și le-au spus, fără a le da alte explicații, să împacheteze strictul necesar, ceea ce au și făcut, sub supravegherea acestora. În aceste condiții, fără a avea voie să stea de vorbă cu nimeni, cu vecinii, nici măcar nu aveau voie să întoarcă capul, fără a pune întrebări, au împachetat în grabă cele necesare, deși nu aveau cunoștință ce urmează să li se întâmple și unde vor merge, au urcat în căruță și s-au îndreptat către gară, tot sub supravegherea militarilor, militari ce erau înarmați, lăsând în urma lor haine, mobile, animale, recolta neculeasă, întreaga gospodărie.

În gară, sub supravegherea acestora, cu armele îndreptate spre ei, au fost urcați în vagoane familii întregi, cu bagaje, animale, în condiții inumane, deplasându-se timp de o săptămână în necunoscut. După ce au coborât din vagoane (marfare), după o călătorie de aproximativ o săptămână, perioadă în care au mâncat pâine goală și fără a fi fost lăsați să coboare din tren, au fost debarcați în Bărăgan, în localitatea Dâlga, județul Călărași, pe un lan de grâu secerat, fără apă potabilă, fără adăpost, sub cerul liber. A urmat lupta pentru supraviețuire. Dormeau pe câmp, nu aveau ce mânca în afară de mazăre, rădăcini de plante, beau apă din baltă, murdară, adusă cu cisterna de militari, trăiau sub cerul liber, într-o spaimă continuă, fără a avea voie să părăsească acel loc, fiind „chemați la apel” atât dimineața, cât și seara, la 12 noaptea, fiindu-le aplicată ștampila „d.o.

- domiciliu obligatoriu”. Din pământ, familia reclamantei a construit un bordei, în care se adăposteau, alături de șobolani și apa de ploaie; iarna se stătea în casă de pământ fără geamuri și ușă, iar boabele de grâu încolțeau pe tavanul și pereții casei datorită umezelii; deși iarnă, mergeau în ciorapi pe câmp pentru a strânge coceni din care făceau focul. Au trăit în condiții vitrege, fără alimente, fără apă, fără haine corespunzătoare, iarna umblând în ciorapi, încălzindu-se în casele din chirpici cu ce apucau și ce găseau pe câmp. În toată perioada cât au avut stabilit domiciliu obligatoriu, erau păziți de militari înarmați, regulat se efectuau controale, de fapt atât dimineața, cât și noaptea, nu aveau voie să părăsească zona, sentimentul de spaimă și nesiguranță fiind continuu.

Restricția domiciliară li s-a ridicat în iulie 1955, părăsind ulterior Bărăganul. Cei care nu s-au opus colectivizării, cei care nu s-au împotrivit regimului comunist, cei care nu s-au împotrivit dictaturii, abuzului de putere, nu au fost supuși măsurii administrative având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu. De altfel, la data de 7 iunie 2007 tatălui reclamantei – decedat, i s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă. În drept au fost invocate dispozițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 302 din 19 februarie 2010 Tribunalul Constanța, secția civilă a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 50.000 euro sau echivalentul în lei la data plății efective, cu titlu de despăgubiri.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că stabilirea domiciliului obligatoriu pentru autorul reclamantei și familia sa într-o localitate aflată la mare depărtare de localitatea de domiciliu, datorită unei profesii, origini etnice sau situații materiale prospere, considerate drept o amenințare la adresa sistemului politic totalitarist, reprezintă o măsură abuzivă, ce intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009. S-a mai reținut că deși reclamanta este îndreptățită la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul suferit de autorul său, ca urmare a acestei măsuri administrative abuzive, acest drept nu poate fi interpretat în sensul obținerii unor sume de bani exorbitante, fără corespondent în raport de ceea ce înseamnă prejudiciul moral, cum este suma de 200.000 euro solicitată de reclamantă.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul și pârâtul. Prin Decizia nr. 202/C din 16 martie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, s-a admis apelul pârâtului, s-a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că s-a respins acțiunea, iar în ce privește apelul reclamantei, acesta a fost respins.

În motivarea soluției sale, curtea de apel a reținut următoarele considerente: Pornind de la rațiunea recunoașterii de către Statul Român, după 22 decembrie 1989 și instaurarea unui regim democratic, a consecințelor produse în sfera drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor săi prin regimul totalitar comunist, precum și de la necesitatea asumării și atenuării acestor consecințe produse atât asupra drepturilor patrimoniale, cât și a celor care interesează valorile supreme ale personalității umane, legiuitorul român a adoptat – începând cu anul 1990 – o serie de acte normative menite să răspundă acestor imperative (Decretul-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, Ordonanța de Urgență nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, publicată în M. Of. Partea I, nr. 650 din 30 decembrie 1999, H.G. nr. 1724 din 21 decembrie 2005, abrogată ulterior prin H.G.

nr. 1372 din 18 noiembrie 2009 privind înființarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 2 decembrie 1989, publicată în M. Of., Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009). Toate aceste prevederi au urmărit așadar să răspundă interesului public în asumarea de către stat a efectelor produse prin actele sale în timpul regimului totalitar, iar crearea cadrului legal a vizat repararea ori diminuarea prejudiciilor de ordin moral și material generate prin actele normative emise în perioada de referință (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989). De altfel, prin Rezoluția nr. 1096 (1996) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, adoptată la 3 iunie 1996, s-au recomandat – printre măsurile prefigurate de obiectivul desființării moștenirii fostului sistem totalitar comunist – reabilitarea persoanelor condamnate pentru „crime” care într-o societate democratică nu constituire fapte penale, cu acordarea acestor victime a unor „compensații materiale” care nu ar trebui să fie cu mult mai mici decât compensația conferită celor condamnați pe nedrept, de Codul penal în vigoare.

Legea nr. 221/2009 a reluat în cea mai mare parte prevederi deja statuate prin Decretul-Lege nr. 118/1999 și Legea nr. 214/1999 cu privire la compensațiile de ordin material acordate de Statul Român persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de victimă a sistemului totalitar prin condamnările cu caracter politic sau măsurile administrative asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, statuând însă adițional și asupra vocației de a pretinde anumite „compensații morale”, pentru acele situații în care măsurile reparatorii deja acordate în temeiul normelor sus citate nu configurau o suficientă satisfacție pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare ori prin măsurile administrative cu caracter politic.

Fundamentul juridic al tuturor acestor compensații l-a constituit, în esență, răspunderea în materie civilă fondată pe dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., statul asumându-și prin actele normative edictate obligația pe cât posibil a atingerilor aduse drepturilor cetățenilor săi într-o anumită perioadă istorică. Dată fiind natura acestei răspunderi, atragerea ei presupune și în acest caz întrunirea simultană a celor trei elemente privind: 1. existența unei fapte culpabile a unei persoane – în speță, a statului – prin care s-a produs un prejudiciu; 2. dovedirea prejudiciului în patrimoniului celui pretins vătămat; 3. legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.

Dacă în privința faptelor prejudiciante, legiuitorul a făcut trimitere explicită, prin actele normative adoptate, la acele măsuri cu caracter politic care au adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale, chestiunea existenței unui prejudiciu cert (material și moral) este una care implică probe sub aspectul întinderii și condițiilor producerii lui, întrucât relația de cauzalitate dintre faptă și vătămarea adusă este guvernată de o prezumție relativă ce poate fi înlăturată prin orice mijloc de probă care infirmă producerea unor consecințe negative asupra celui pretins vătămat.

În considerarea acestor argumente, vor fi apreciate ca nefondate susținerile potrivit cărora acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ar fi lipsită de temei legal după constatarea neconstituționalității textului prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-Lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999, etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voința legiuitorului, cadrul general de reglementare. Lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanței, ori, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care complinește cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunțat.

Astfel, înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformității ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituțională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării – în conformitate cu prevederile legale în vigoare – dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea și/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este îndrituită să obțină și alte compensații decât cele acordate. Aceasta înseamnă că răspunderea Statului Român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C. civ.

și cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea proporționalității și echității în acordarea acestor compensații și nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute de astfel prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale. În speță, reclamanta S.V. a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a strămutării tatălui său B.N. în perioada regimului totalitar comunist, prejudiciul fiind însă raportat – sub aspect probator – exclusiv la abuzul săvârșit de Statul Român prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă și neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial și produsă asupra persoanei reclamantei.

Or, nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010, legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996), care privește măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii moșteniri din punctul de vedere al celor direct vizați de condamnările sau măsurile administrative cu caracter politic.

În egală măsură, această perspectivă a fost înlăturată și prin mecanismul de control al constituționalității normelor, Curtea Constituțională arătând că asumându-și obligația atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea persoanei într-o situație similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacții prin recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.

Curtea a reamintit că în condițiile în care în legislația română existau o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăților preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligație impusă statului în a le acorda, ci din intenția de a le complini pe cele materiale deja acordate (element apreciat însă de către Curtea Constituțională ca fiind incompatibil cu principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).

S-a statuat, în egală măsură, că prin deschiderea posibilității moștenitorilor de gradul I și II de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii lor prin persecuțiile regimului comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiul echității, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeași îndrituire la astfel de despăgubiri ca și cei supuși măsurilor represive. În speță se reține că reclamanta S.V. este descendent de gradul I ai defunctului B.N. și este beneficiara Decretului-Lege nr. 118/1990, în calitate de victimă a măsurilor administrative dispuse împotriva ei și a tatălui său prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951. Statul Român, ținând seama de rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096 (1996) intitulată „Măsuri de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” a adoptat o serie de acte normative pentru reabilitarea celor condamnați din motive politice (O.U.G.

nr. 214/1999, Legea nr. 221/2009) pentru restituirea proprietăților imobiliare preluate abuziv (exemplu Legea nr. 10/2001) și pentru acordarea de compensații bănești sau de altă natură (precum indemnizații lunare pentru persoanele condamnate politic sau strămutate, proporționale cu durata măsurii represive, recunoașterea vechimii în muncă, scutire de la plata taxelor și impozitelor locale, transport gratuit cu mijloace de transport publice, asistență medicală gratuită (Decretul-Lege nr. 118/1990). Împrejurarea că, în acea perioadă autorul reclamantei S.V. – B.N.

și reclamanta au făcut parte dintre persoanele direct vizate de măsurile regimului comunist, care le-au marcat existența, atât în plan familial cât și profesional, a constituit motivația pentru care statul a înțeles să recunoască dreptul la plata unor compensații materiale importante pe toată durata vieții, proporționale sub aspectul cuantumului cu durata măsurii represive, suma acordată cu titlu de indemnizație fiind încasată lunar de reclamantă de la data recunoașterii dreptului.

Nu pot fi considerate ca lipsite de relevanță în plan patrimonial compensațiile de altă natură conferite prin lege acestei persoane, ca spre exemplu scutirea de plata taxelor și impozitelor locale, transport gratuit cu mijloacele de transport publice, acordarea a 12 călătorii anuale pe calea ferată, clasa I, care conturează în aceeași măsură interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic, fiind de plano recunoscut că modalitatea în care au operat acestea asupra persoanei înseși și asupra patrimoniului său a implicat indiscutabil o suferință și un prejudiciu în plan moral.

Recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost așadar justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, iar în speță, reclamanta a putut beneficia de toate măsurile reparatorii instituite de lege, nefiind relevată necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin prezenta acțiune.

Nu poate fi reținută susținerea reclamantei în sensul că, în afara tuturor drepturilor recunoscute și acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, a dobândit „o speranță legitimă” în obținerea unor compensații suplimentare pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) (care ulterior au fost declarate neconstituționale) și astfel această speranță ar fi devenit iluzorie.

Curtea a reținut că dispoziția din lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, și nici nu a fost abrogată de legiuitor – neputându-se invoca o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamantă, ci aceste dispoziții legale și-au încetat efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia, situație în care nu se poate vorbi despre faptul că speranța legitimă ar fi devenit iluzorie. Soluția este în acord cu jurisprudența C.E.D.O.

(Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, Hotărârea din 2 decembrie 2008, Cauza Slvenko contra Letoniei; Hotărârea din 9 octombrie 2003; Cauza Andrejeva contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009) instanța de contencios european reținând că art. 1 din Protocolul 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un regim politic totalitar anterior, iar pe de altă parte este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei).

Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de reclamant, care a formulat următoarele critici: Recurenta susține că instanța de apel trebuia să se pronunțe în raport de temeiul de drept invocat prin cererea de chemare în judecată, în vigoare la data sesizării instanței.

În motivarea soluției sale, instanța de apel trebuia să aibă în vedere perioada îndelungată a restricției domiciliare (1951-1955), condițiile în care autorul recurentei a fost evacuat din casa, modalitatea în care a călătorit, modalitatea în care a supraviețuit în Bărăgan, pe câmp, sub cerul liber, lipsa totala a apei potabile, imposibilitatea de a învăța, imposibilitatea părăsirii lagărului de munca, supravegherea continua, stigmatul de deportat politic, care le-a marcat existenta, condițiile in care a copilărit apelantul, încălcarea drepturilor garantate constituțional (in raport de Constituția din 1948) - dreptul la libertate de gândire/conștiință/libertate individuala, dreptul la domiciliu, la corespondență, dreptul la muncă, la învățătură, dreptul la asistență medicală de specialitate, dreptul la o viață normală, mai ales că Statul ar fi trebuit să garanteze proprietatea particulară, agonisită prin muncă si economisire, aceasta bucurându-se de o protecție specială, iar propovăduirea sau manifestarea urei de rasă sau de naționalitate trebuiau sa se pedepsească potrivit legii.

Mai mult, instanța trebuia să aibă în vedere că, deși potrivit art. 26 din Constituția anului 1948, "mama, precum si copii pana la vârsta de 18 ani, se bucura de protecție deosebita, stabilita prin lege", tocmai statul a supus și minorii la condiții inumane de supraviețuire, ce le-au marcat copilăria si le-au afectat dezvoltarea, pe plan social, profesional, familial, moral. Totodată, este important de avut in vedere că autorul recurentei a fost o persoană persecutată politic începând cu anul 1951 și până la deces; că, până la momentul încetării sale din viață, nu a beneficiat de nicio despăgubire din partea Statului Roman, că persecuțiile politice și-au pus amprenta asupra personalității și sănătății autorului său, că lipsa celor mai elementare condiții de viață au atras suferințe de neimaginat, că efectele măsurii administrative au fost cel puțin la fel de grele ca și perioada petrecuta în lagăr - suferințe fizice si psihice.

Solicită admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului reclamantei și respingerii apelului pârâtului, iar pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, pentru următoarele considerente: În adoptarea soluției de respingere a cererii de chemare în judecată formulate în cauză, întemeiate pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel a dat eficiență Deciziilor nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 pronunțate de Curtea Constituțională, prin care s-a constatat neconstituționalitatea normei ce reprezintă temeiul juridic al pretențiilor reclamantei, însă a completat motivarea și cu considerente ce nu pot fi primite.

Astfel, este greșit considerentul instanței de apel în sensul că, întrucât reclamantei i-a fost acordat beneficiul Decretului-Lege nr. 118/1990, „în speță nu este relevată necesitatea complinirii despăgubirilor în modalitatea pretinsă prin acțiune”.

Este adevărat că împrejurarea că reclamanta este beneficiara Decretului-lege nr. 118/1991 nu o îndreptățește automat și la beneficiul Legii nr. 221/2009, însă nici nu o înlătură de plano, față de dispozițiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora, această lege „se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare (…), în măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, 3 și 4” Totodată, nu poate fi primit considerentul curții de apel potrivit căruia „răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C. civ.”.

În condițiile în care reclamanta a invocat temeiul juridic al cererii în despăgubiri, ca fiind reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - examinate ca atare în primă instanță - analizarea pretențiilor sale din perspectiva altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului. După stabilirea limitelor investirii, instanța nu poate schimba, împotriva voinței părții, temeiul de drept al acțiunii și deci, calea procedurală aleasă de parte, fără a încălca principiul disponibilității, evident dacă acesta a fost corect indicat de către reclamant și nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect. Art. 129 alin. (4) C. proc.

civ. impune judecătorilor „să pună în discuția părților orice împrejurare de fapt sau de drept pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză”, ceea ce instanța de apel nu a făcut. În speță, față de temeiul de drept invocat de reclamant în cererea cu care a învestit instanța, problema de drept care se pune este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, invocate de reclamantă ca temei al acțiunii sale, mai pot fi aplicate acțiunii formulate, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, în timp ce procesul era în curs de judecată.

Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.V. împotriva Deciziei nr. 202 C din 16 martie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2012.