ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 852/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 852/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Constanța, secția civilă, reclamanta Ș.V. a solicitat instanței să

dispună obligarea pârâtului Statul Român, prin M.F.P., reprezentat prin

D.G.F.P. Constanța, la acordarea de despăgubiri în sumă de 200.000 euro pentru

prejudiciul moral suferit de reclamantă urmare a dislocării și stabilirii de

domiciliu obligatoriu, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.

În motivarea acțiunii

reclamanta a arătat că tatăl său, Bracea Nicolae, a fost supus măsurii

administrative cu caracter politic a domiciliului obligatoriu în perioada 26

aprilie 1952-27 iulie 1955 în baza Deciziei nr. 200/1951, fiind dislocat în

localitatea Dâlga Nouă, raionul Călărași, din localitatea de domiciliu Beșenova

Nouă.

În noaptea zilei de

18 iunie 1951, la miezul nopții, tatăl reclamantei și familia acesteia s-a

trezit la poartă cu mai mulți militari înarmați, care le-au luat actele și

le-au spus, fără a le da alte explicații, să împacheteze strictul necesar, ceea

ce au și făcut, sub supravegherea acestora. În aceste condiții, fără a avea

voie să stea de vorbă cu nimeni, cu vecinii, nici măcar nu aveau voie să

întoarcă capul, fără a pune întrebări, au împachetat în grabă cele necesare,

deși nu aveau cunoștință ce urmează să li se întâmple și unde vor merge, au

urcat în căruță și s-au îndreptat către gară, tot sub supravegherea

militarilor, militari ce erau înarmați, lăsând în urma lor haine, mobile,

animale, recolta neculeasă, întreaga gospodărie.

În gară, sub

supravegherea acestora, cu armele îndreptate spre ei, au fost urcați în vagoane

familii întregi, cu bagaje, animale, în condiții inumane, deplasându-se timp de

o săptămână în necunoscut.

După ce au coborât

din vagoane (marfare), după o călătorie de aproximativ o săptămână, perioadă în

care au mâncat pâine goală și fără a fi fost lăsați să coboare din tren, au

fost debarcați în Bărăgan, în localitatea Dâlga, județul Călărași, pe un lan de

grâu secerat, fără apă potabilă, fără adăpost, sub cerul liber.

A urmat lupta pentru

supraviețuire. Dormeau pe câmp, nu aveau ce mânca în afară de mazăre, rădăcini

de plante, beau apă din baltă, murdară, adusă cu cisterna de militari, trăiau

sub cerul liber, într-o spaimă continuă, fără a avea voie să părăsească acel

loc, fiind „chemați la apel” atât dimineața, cât și seara, la 12 noaptea, fiindu-le

aplicată ștampila „d.o. - domiciliu obligatoriu”.

Din pământ, familia

reclamantei a construit un bordei, în care se adăposteau, alături de șobolani

și apa de ploaie; iarna se stătea în casă de pământ fără geamuri și ușă, iar

boabele de grâu încolțeau pe tavanul și pereții casei datorită umezelii; deși

iarnă, mergeau în ciorapi pe câmp pentru a strânge coceni din care făceau

focul.

Au trăit în condiții

vitrege, fără alimente, fără apă, fără haine corespunzătoare, iarna umblând în

ciorapi, încălzindu-se în casele din chirpici cu ce apucau și ce găseau pe

câmp.

În toată perioada cât

au avut stabilit domiciliu obligatoriu, erau păziți de militari înarmați,

regulat se efectuau controale, de fapt atât dimineața, cât și noaptea, nu aveau

voie să părăsească zona, sentimentul de spaimă și nesiguranță fiind continuu.

Restricția

domiciliară li s-a ridicat în iulie 1955, părăsind ulterior Bărăganul.

Cei care nu s-au opus

colectivizării, cei care nu s-au împotrivit regimului comunist, cei care nu

s-au împotrivit dictaturii, abuzului de putere, nu au fost supuși măsurii

administrative având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu

obligatoriu.

De altfel, la data de

7 iunie 2007 tatălui reclamantei – decedat, i s-a recunoscut calitatea de

luptător în rezistența anticomunistă.

În drept au fost

invocate dispozițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr.

302 din 19 februarie 2010 Tribunalul Constanța, secția civilă a admis în parte

acțiunea și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 50.000 euro

sau echivalentul în lei la data plății efective, cu titlu de despăgubiri.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că stabilirea

domiciliului obligatoriu pentru autorul reclamantei și familia sa într-o

localitate aflată la mare depărtare de localitatea de domiciliu, datorită unei

profesii, origini etnice sau situații materiale prospere, considerate drept o

amenințare la adresa sistemului politic totalitarist, reprezintă o măsură

abuzivă, ce intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009.

S-a mai reținut că

deși reclamanta este îndreptățită la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul

suferit de autorul său, ca urmare a acestei măsuri administrative abuzive,

acest drept nu poate fi interpretat în sensul obținerii unor sume de bani

exorbitante, fără corespondent în raport de ceea ce înseamnă prejudiciul moral,

cum este suma de 200.000 euro solicitată de reclamantă.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamantul și pârâtul.

Prin Decizia nr. 202/C

din 16 martie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale, s-a admis apelul pârâtului, s-a

schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că s-a respins acțiunea, iar în ce

privește apelul reclamantei, acesta a fost respins.

În motivarea soluției

sale, curtea de apel a reținut următoarele considerente:

Pornind de la

rațiunea recunoașterii de către Statul Român, după 22 decembrie 1989 și

instaurarea unui regim democratic, a consecințelor produse în sfera drepturilor

și libertăților fundamentale ale cetățenilor săi prin regimul totalitar

comunist, precum și de la necesitatea asumării și atenuării acestor consecințe

produse atât asupra drepturilor patrimoniale, cât și a celor care interesează

valorile supreme ale personalității umane, legiuitorul român a adoptat –

începând cu anul 1990 – o serie de acte normative menite să răspundă acestor

imperative (Decretul-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi

persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere

de la 6 martie 1945, precum și a celor deportate în străinătate ori constituite

în prizonieri, republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 631 din 23

septembrie 2009, Ordonanța de Urgență nr. 214/1999 privind acordarea calității

de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru

infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost

dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, publicată în M.

Of. Partea I, nr. 650 din 30 decembrie 1999, H.G. nr. 1724 din 21 decembrie

2005, abrogată ulterior prin H.G. nr. 1372 din 18 noiembrie 2009 privind

înființarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria

Exilului Românesc, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 2 decembrie 1989, publicată în M. Of., Partea I, nr. 396 din 11 iunie

2009).

Toate aceste

prevederi au urmărit așadar să răspundă interesului public în asumarea de către

stat a efectelor produse prin actele sale în timpul regimului totalitar, iar

crearea cadrului legal a vizat repararea ori diminuarea prejudiciilor de ordin

moral și material generate prin actele normative emise în perioada de referință

(6 martie 1945 - 22 decembrie 1989).

De altfel, prin

Rezoluția nr. 1096 (1996) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei,

adoptată la 3 iunie 1996, s-au recomandat – printre măsurile prefigurate de

obiectivul desființării moștenirii fostului sistem totalitar comunist –

reabilitarea persoanelor condamnate pentru „crime” care într-o societate

democratică nu constituire fapte penale, cu acordarea acestor victime a unor

„compensații materiale” care nu ar trebui să fie cu mult mai mici decât

compensația conferită celor condamnați pe nedrept, de Codul penal în vigoare.

Legea nr. 221/2009 a

reluat în cea mai mare parte prevederi deja statuate prin Decretul-Lege nr. 118/1999

și Legea nr. 214/1999 cu privire la compensațiile de ordin material acordate de

Statul Român persoanelor cărora li  s-a recunoscut calitatea de victimă a

sistemului totalitar prin condamnările cu caracter politic sau măsurile

administrative asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 6 martie 1945 -

22 decembrie 1989, statuând însă adițional și asupra vocației de a pretinde

anumite „compensații morale”, pentru acele situații în care măsurile

reparatorii deja acordate în temeiul normelor sus citate nu configurau o

suficientă satisfacție pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare ori

prin măsurile administrative cu caracter politic.

Fundamentul juridic

al tuturor acestor compensații l-a constituit, în esență, răspunderea în

materie civilă fondată pe dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., statul

asumându-și prin actele normative edictate obligația pe cât posibil a

atingerilor aduse drepturilor cetățenilor săi într-o anumită perioadă istorică.

Dată fiind natura acestei răspunderi, atragerea ei presupune și în acest caz

întrunirea simultană a celor trei elemente privind:

fapte culpabile a unei persoane – în speță, a statului – prin care s-a produs

un prejudiciu;

prejudiciului în patrimoniului celui pretins vătămat;

cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.

Dacă în privința

faptelor prejudiciante, legiuitorul a făcut trimitere explicită, prin actele

normative adoptate, la acele măsuri cu caracter politic care au adus atingere

drepturilor și libertăților fundamentale, chestiunea existenței unui prejudiciu

cert (material și moral) este una care implică probe sub aspectul întinderii și

condițiilor producerii lui, întrucât relația de cauzalitate dintre faptă și

vătămarea adusă este guvernată de o prezumție relativă ce poate fi înlăturată

prin orice mijloc de probă care infirmă producerea unor consecințe negative

asupra celui pretins vătămat.

În considerarea

acestor argumente, vor fi apreciate ca nefondate susținerile potrivit cărora

acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

ar fi lipsită de temei legal după constatarea neconstituționalității textului

prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, întrucât normele speciale

în domeniu (Decretul-Lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999, etc.) au fost

întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru

fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin

voința legiuitorului, cadrul general de reglementare.

Lipsa temeiului legal

nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării

instanței, ori, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care complinește

cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunțat.

Astfel, înlăturarea

unei norme cu caracter special în procedura controlului conformității ei cu

legea fundamentală, realizată de Curtea Constituțională, nu creează în acest

caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării – în conformitate

cu prevederile legale în vigoare – dacă persoana pretins vătămată prin

condamnarea și/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este îndrituită să obțină și alte

compensații decât cele acordate.

Aceasta înseamnă că

răspunderea Statului Român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins

vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă

corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C. civ. și

cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea

proporționalității și echității în acordarea acestor compensații și nu în

ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute de

astfel prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

În speță, reclamanta

S.V. a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a

strămutării tatălui său B.N. în perioada regimului totalitar comunist,

prejudiciul fiind însă raportat – sub aspect probator – exclusiv la abuzul

săvârșit de Statul Român prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la

o vătămare concretă, determinantă și neînlăturată, adusă valorilor de ordin

personal nepatrimonial și produsă asupra persoanei reclamantei.

Or, nici la data

intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă prin

O.U.G nr. 62/2010, legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins și excesiv al

compensațiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel

exclusă de Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996),

care privește măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii moșteniri din

punctul de vedere al celor direct vizați de condamnările sau măsurile

administrative cu caracter politic.

În egală măsură,

această perspectivă a fost înlăturată și prin mecanismul de control al

constituționalității normelor, Curtea Constituțională arătând că asumându-și

obligația atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în

perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea

persoanei într-o situație similară cu cea avută anterior (ceea ce este de

altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacții prin recunoașterea și

condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Curtea a reamintit că în

condițiile în care în legislația română existau o serie de acte normative cu

caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăților preluate

abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii

de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune

morale nu rezultă dintr-o obligație impusă statului în a le acorda, ci din

intenția de a le complini pe cele materiale deja acordate (element apreciat

însă de către Curtea Constituțională ca fiind incompatibil cu principiile de

proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să guverneze

răspunderea civilă delictuală).

S-a statuat, în egală

măsură, că prin deschiderea posibilității moștenitorilor de gradul I și II de a

beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii lor

prin persecuțiile regimului comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la

principiul echității, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeași

îndrituire la astfel de despăgubiri ca și cei supuși măsurilor represive.

În speță se reține că

reclamanta S.V. este descendent de gradul I ai defunctului B.N. și este

beneficiara Decretului-Lege nr. 118/1990, în calitate de victimă a măsurilor

administrative dispuse împotriva ei și a tatălui său prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951.

Statul Român, ținând

seama de rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096 (1996)

intitulată „Măsuri de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare

comuniste” a adoptat o serie de acte normative pentru reabilitarea celor

condamnați din motive politice (O.U.G. nr. 214/1999, Legea nr. 221/2009) pentru

restituirea proprietăților imobiliare preluate abuziv (exemplu Legea nr. 10/2001)

și pentru acordarea de compensații bănești sau de altă natură (precum

indemnizații lunare pentru persoanele condamnate politic sau strămutate,

proporționale cu durata măsurii represive, recunoașterea vechimii în muncă,

scutire de la plata taxelor și impozitelor locale, transport gratuit cu

mijloace de transport publice, asistență medicală gratuită (Decretul-Lege nr. 118/1990).

Împrejurarea că, în

acea perioadă autorul reclamantei S.V. – B.N. și reclamanta au făcut parte

dintre persoanele direct vizate de măsurile regimului comunist, care le-au

marcat existența, atât în plan familial cât și profesional, a constituit

motivația pentru care statul a înțeles să recunoască dreptul la plata unor

compensații materiale importante pe toată durata vieții, proporționale sub

aspectul cuantumului cu durata măsurii represive, suma acordată cu titlu de

indemnizație fiind încasată lunar de reclamantă de la data recunoașterii

dreptului.

Nu pot fi considerate

ca lipsite de relevanță în plan patrimonial compensațiile de altă natură

conferite prin lege acestei persoane, ca spre exemplu scutirea de plata taxelor

și impozitelor locale, transport gratuit cu mijloacele de transport publice,

acordarea a 12 călătorii anuale pe calea ferată, clasa I, care conturează în

aceeași măsură interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse

drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic, fiind de plano

recunoscut că modalitatea în care au operat acestea asupra persoanei înseși și

asupra patrimoniului său a implicat indiscutabil o suferință și un prejudiciu

în plan moral.

Recunoașterea morală

de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra

cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost așadar justificată de

necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin

măsurile dispuse pentru acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul

legislativ adoptat încă din anul 1990, iar în speță, reclamanta a putut

beneficia de toate măsurile reparatorii instituite de lege, nefiind relevată

necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin prezenta acțiune.

Nu poate fi reținută

susținerea reclamantei în sensul că, în afara tuturor drepturilor recunoscute

și acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, a dobândit „o speranță

legitimă” în obținerea unor compensații suplimentare pentru acoperirea

prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) (care ulterior au fost declarate

neconstituționale) și astfel această speranță ar fi devenit iluzorie.

Curtea a reținut că

dispoziția din lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu

ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, și nici nu a fost abrogată de

legiuitor – neputându-se invoca o procedură neechitabilă, prin schimbarea

normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamantă, ci

aceste dispoziții legale și-au încetat efectul ca rezultat al unei operațiuni

normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia,

situație în care nu se poate vorbi despre faptul că speranța legitimă ar fi

devenit iluzorie. Soluția este în acord cu jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Slavov

și alții contra Bulgariei, Hotărârea din 2 decembrie 2008, Cauza Slvenko contra

Letoniei; Hotărârea din 9 octombrie 2003; Cauza Andrejeva contra Letoniei,

Hotărârea din 18 februarie 2009) instanța de contencios european reținând că art.

1 din Protocolul 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun,

statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor și

proporției în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse

cetățenilor săi de un regim politic totalitar anterior, iar pe de altă parte

este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în așa fel încât

atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5

noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei).

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de reclamant, care a formulat

următoarele critici:

Recurenta susține că

instanța de apel trebuia să se pronunțe în raport de temeiul de drept invocat

prin cererea de chemare în judecată, în vigoare la data sesizării instanței.

În motivarea soluției

sale, instanța de apel trebuia să aibă în vedere perioada îndelungată a restricției

domiciliare (1951-1955), condițiile în care autorul recurentei a fost evacuat

din casa, modalitatea în care a călătorit, modalitatea în care a supraviețuit

în Bărăgan, pe câmp, sub cerul liber, lipsa totala a apei potabile,

imposibilitatea de a învăța, imposibilitatea părăsirii lagărului de munca,

supravegherea continua, stigmatul de deportat politic, care le-a marcat

existenta, condițiile in care a copilărit apelantul, încălcarea drepturilor

garantate constituțional (in raport de Constituția din 1948) - dreptul la

libertate de gândire/conștiință/libertate individuala, dreptul la domiciliu, la

corespondență, dreptul la muncă, la învățătură, dreptul la asistență medicală

de specialitate, dreptul la o viață normală, mai ales că Statul ar fi trebuit să

garanteze proprietatea particulară, agonisită prin muncă si economisire,

aceasta bucurându-se de o protecție specială, iar propovăduirea sau

manifestarea urei de rasă sau de naționalitate trebuiau sa se pedepsească

potrivit legii.

Mai mult, instanța

trebuia să aibă în vedere că, deși potrivit art. 26 din Constituția anului

1948, "mama, precum si copii pana la vârsta de 18 ani, se bucura de

protecție deosebita, stabilita prin lege", tocmai statul a supus și

minorii la condiții inumane de supraviețuire, ce le-au marcat copilăria si

le-au afectat dezvoltarea, pe plan social, profesional, familial, moral.

Totodată, este

important de avut in vedere că autorul recurentei a fost o persoană persecutată

politic începând cu anul 1951 și până la deces; că, până la momentul încetării

sale din viață, nu a beneficiat de nicio despăgubire din partea Statului Roman,

că persecuțiile politice și-au pus amprenta asupra personalității și sănătății

autorului său, că lipsa celor mai elementare condiții de viață au atras suferințe

de neimaginat, că efectele măsurii administrative au fost cel puțin la fel de

grele ca și perioada petrecuta în lagăr - suferințe fizice si psihice.

Solicită admiterea

recursului și modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului

reclamantei și respingerii apelului pârâtului, iar pe fond, admiterea acțiunii

astfel cum a fost formulată.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul,

pentru următoarele considerente:

În adoptarea soluției

de respingere a cererii de chemare în judecată formulate în cauză, întemeiate

pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanța de

apel a dat eficiență Deciziilor nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010

pronunțate de Curtea Constituțională, prin care s-a constatat

neconstituționalitatea normei ce reprezintă temeiul juridic al pretențiilor

reclamantei, însă a completat motivarea și cu considerente ce nu pot fi

primite.

Astfel, este greșit

considerentul instanței de apel în sensul că, întrucât reclamantei i-a fost

acordat beneficiul Decretului-Lege nr. 118/1990, „în speță nu este relevată

necesitatea complinirii despăgubirilor în modalitatea pretinsă prin acțiune”.

Este adevărat că

împrejurarea că reclamanta este beneficiara Decretului-lege nr. 118/1991 nu o

îndreptățește automat și la beneficiul Legii nr. 221/2009, însă nici nu o

înlătură de plano, față de dispozițiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009,

potrivit cărora, această lege „se aplică și persoanelor cărora le-au fost

recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu

modificările și completările ulterioare (…), în măsura în care se încadrează în

prevederile art. 1, 3 și 4”

Totodată, nu poate fi

primit considerentul curții de apel potrivit căruia „răspunderea statului român

pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea

măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condițiile

răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C. civ.”.

În condițiile în care

reclamanta a invocat temeiul juridic al cererii în despăgubiri, ca fiind

reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 -

examinate ca atare în primă instanță - analizarea pretențiilor sale din

perspectiva altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în

timpul procesului.

După stabilirea

limitelor investirii, instanța nu poate schimba, împotriva voinței părții,

temeiul de drept al acțiunii și deci, calea procedurală aleasă de parte, fără a

încălca principiul disponibilității, evident dacă acesta a fost corect indicat

de către reclamant și nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.

Art. 129 alin. (4) C.

proc. civ. impune judecătorilor „să pună în discuția părților orice împrejurare

de fapt sau de drept pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului

în cauză”, ceea ce instanța de apel nu a făcut.

În speță, față de

temeiul de drept invocat de reclamant în cererea cu care a învestit instanța,

problema de drept care se pune este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, invocate de reclamantă ca temei al acțiunii sale,

mai pot fi aplicate acțiunii formulate, în condițiile în care au fost declarate

neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia

Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al

României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, în timp ce procesul era în curs de

judecată.

Cu privire la

efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789 din

07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare acestei decizii a Curții Constituționale,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au

încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul

legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată,

pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în

interesul legii.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor

în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția

situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului

de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte

să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun”

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să

îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile

procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o

depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene nu i le legitimează.

Pentru aceste

considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta S.V. împotriva Deciziei nr. 202 C din

16 martie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 februarie 2012.