ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 997/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 997/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată sub nr. 129/109/2010 pe rolul Tribunalului Argeș, reclamanta C.M.

a chemat în judecată pe pârâții Primarul municipiului Pitești și Municipiul

Pitești, prin primar, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va

pronunța, să dispună modificarea Dispoziției nr. 4256 din 7 decembrie 2009, în

sensul stabilirii de despăgubiri la valoarea de piață a apartamentului ce a

făcut obiectul notificării.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că prin notificarea formulată a solicitat

acordarea de despăgubiri pentru apartamentul situat în Pitești, str. I. C.

Brătianu, dobândit în baza contractului de construire din 26 decembrie 1979 și

pentru care a plătit suma de 70.000 lei cu titlul de avans, iar 87.106 lei prin

împrumut C.E.C. Apartamentul a fost preluat de stat în baza Decretului nr.

223/1974, prin Decizia nr. 53 din 28 februarie 1983, iar preluarea efectivă s-a

realizat în baza procesului verbal din 24 martie 1983. S-a mai arătat, că prin

dispoziția atacată s-a dispus acordarea sumei de 75.726 lei, reprezentând suma

plătită de fostul proprietar, cu motivația ca diferența de 121.132 lei ar fi

fost plătită de comitetul executiv al fostului C.P.A.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 1.4 pct. B, art. 9.3 lit. b) din Normele

Metodologice și art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Prin cererea

completatoare formulată la data de 8 iunie 2010, reclamanta a solicitat și

desființarea Dispozițiilor nr. 685 din 22 martie 2010 și nr. 1180 din 14 mai

2010, prin care a fost modificată Dispoziția nr. 4256 din 7 decembrie 2009.

Prin sentința civilă

nr. 247 din 23 noiembrie 2010, Tribunalul Argeș a admis acțiunea, a modificat

Dispoziția nr. 4256 din 07 decembrie 2009, în sensul că reclamanta este

îndreptățită la despăgubiri pentru imobilul revendicat, la valoarea de piață

determinată conform legii și s-a dispus desființarea Dispozițiilor nr. 1180 din

14 mai 2010 și nr. 685 din 22 martie  2010.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că, deoarece Legea nr. 10/2001 nu conține prevederi

speciale în privința dovedirii dreptului de proprietate al persoanei

îndreptățite la restituirea imobilelor, sunt aplicabile regulile de drept

comun, astfel că trebuie stabilit dacă la data preluării abuzive a

apartamentului în litigiu reclamanta dobândise dreptul de proprietate asupra

acestuia.

În conformitate cu

dispozițiile Legii nr. 5/1973 (în vigoare la data preluării abuzive),

contractul de construire, având ca obiect obligația de a face, nu transfera

dreptul de proprietate asupra locuinței în momentul contractării, dreptul de

proprietate născându-se în momentul în care cumpărătorul prelua imobilul prin

procesul verbal de predare primire.

În speță, în baza

contractului de construire din 26 decembrie 1979, constructorul O.J.C.V.L.

Argeș s-a obligat să construiască un apartament reclamantei E.M., contra sumei

de 157.106 lei, din care, conform contractului de împrumut din 26 decembrie

1979, suma de 70.000 lei a fost achitată cu titlul de avans, iar diferența urma

să fie achitată în rate, apartamentul fiind predat reclamantei, conform

procesului verbal de primire-recepție din data de 8 ianuarie 1981.

Apartamentul a fost

preluat de către stat în baza Decretului nr. 223/1974, aspect ce rezultă din

Decizia nr. 53 din 28 februarie 1983 a comitetului executiv al Consiliului

Popular al Județului Argeș și din procesul-verbal din data de 24 martie 1983,

iar ulterior a fost închiriat către numitul D.I., conform contractului de

închiriere din 27 aprilie 1987, și înstrăinat acestuia, în temeiul Decretului-lege

nr. 61/1990, prin contractul de vânzare-cumpărare din 31 iulie 1991.

Prin notificare,

reclamanta C.M. a solicitat acordarea de despăgubiri bănești pentru acest

apartament, iar prin Dispoziția nr. 4256 din 7 decembrie 2009 s-a propus

acordarea de despăgubiri la nivelul actualizat al sumei de 75.726 lei,

reprezentând suma plătită de notificatoare până la plecarea din țară, cu

motivarea că diferența de 121.132 lei a fost plătită de comitetul executiv al

fostului Consiliu Popular Argeș, către C.E.C.

S-a mai reținut că,

din probele administrate, rezultă că la data preluării abuzive a apartamentului

în litigiu de către stat reclamanta dobândise dreptul de proprietate asupra

apartamentului, în baza procesului verbal de predare-primire din 8 ianuarie

1981, astfel că aceasta a făcut, conform art. 23 din Legea nr. 10/2001, dovada

dreptului de proprietate asupra apartamentului în litigiu.

Împrejurarea că,

astfel cum rezultă din adresa din 21 februarie 1983 a comitetului executiv al

fostului Consiliul Popular al Județului Argeș și art. 4 din Decizia nr. 53 din

28 februarie 1983, reclamanta nu ar fi achitat întreg creditul conform

contractului de împrumut mai sus menționat, suma fiind achitată de fostul

comitet executiv, în baza art. 3 din Decretul nr. 182/1977, nu are semnificația

unei pierderii a dreptului de proprietate din partea reclamantei, întrucât

nerespectarea clauzelor contractului de împrumut putea atrage doar răspunderea

contractuală a acesteia în condițiile legii. Noul creditor, fostul comitet

executiv al Consiliului popular Argeș (sau succesorul acestuia), ca urmare a

subrogației în drepturile C.E.C. - ului, putea solicita executarea obligațiilor

contractuale, respectiv restituirea împrumutului de la reclamanta C.M., în

termenul de prescripție prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Pentru aceste

considerente, tribunalul a conchis că reclamanta C.M., având calitatea de

proprietar deposedat al apartamentului în litigiu, are îndreptățirea de a primi

despăgubiri pentru întregul apartament la valoarea de piață a acestuia,

determinată conform standardelor internaționale de evaluare.

Referitor la solicitarea

reclamantei de a i se acorda despăgubiri bănești de către instanța de judecată,

tribunalul a reținut că, potrivit art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr.

247/2005, notificările nesoluționate până la data intrării în vigoare a acestei

legi se transmit secretariatului comisiei centrale pentru acordarea de despăgubiri,

însoțite de decizia sau dispoziția conținând propunerea motivată de acordare de

despăgubiri și de documentația aferentă, iar stabilirea cuantumului

despăgubirilor, potrivit alin. (6) și alin. (7) al aceluiași articol, se face

de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală

care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei

reprezentând titlul de despăgubire.

A concluzionat instanța,

că reclamanta trebuie să recurgă la procedura specială pentru acordarea

despăgubirilor pentru apartamentul în litigiu.

În ceea ce privește

cererea de desființare a Dispozițiilor nr. 1180 din 14 mai 2010 și nr. 685 din

22 martie 2010, prin care s-a modificat Dispoziția nr. 4256 din 7 decembrie

2009, în cursul soluționării prezentului litigiu, tribunalul a reținut că

dispoziția prin care se soluționează notificările formulate de persoanele

îndreptățite constituie un act administrativ. Astfel, din dispozițiile art. 21

alin. (1), art. 25 alin. (1), (4) și (6), și art. 26 alin. (1) din Legea nr.

10/2001 rezultă că dispoziția de restituire în natură sau, după caz, de refuz a

restituirii în natură, este atributul exclusiv al primarului, urmare a

sesizării primăriei, ca unitate deținătoare, de către persoana interesată,

printr-o notificare, în termenul imperativ stabilit de lege.

Prin urmare, prin

dispoziția emisă de primar iau naștere drepturi noi, se stabilesc obligații

noi, dar pot fi și refuzate pretenții juridice pe care le formulează titularul

notificării. Drepturile și obligațiile care iau naștere nu au la bază acordul

de voință dintre persoana îndreptățită și unitatea deținătoare, ci reprezintă

efectele unei singure voințe juridice, care provine de la administrația publică

locală, astfel încât dispoziția primarului este un act juridic unilateral,

trăsătură caracteristică actului administrativ.

Mai mult, Normele

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr.

498/2003, statuau expres la pct. 23.7 că dispoziția amintită este un act

administrativ de putere.

Ca urmare,

revocarea/anularea ulterioară a dispoziției de restituire în natură a

imobilului, nu se mai poate realiza pe cale administrativă. A admite

posibilitatea revocării de către unitatea emitentă a dispoziției de restituire,

ca urmare a faptului că aceasta în mod culpabil nu și-a îndeplinit obligațiile

legale de a verifica întreaga documentație, înseamnă a aduce atingere

principiului securității raporturilor juridice, fapt incompatibil cu

dispozițiile art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Prin decizia civilă

nr. 43/ A din 15 martie 2011, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru

cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori

și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâții Primarul

municipiului Pitești și Municipiul Pitești, prin primar, precum și cererea

intimatei privind plata cheltuielilor de judecată, reținând, în esență,

următoarele:

Reclamanta C.M. a

încheiat contractul de construire din 26 decembrie 1979, pentru suma de 157.106

lei, din care a achitat suma de 70.000 lei cu titlu de avans, diferența urmând

a fi achitată în rate lunare, conform contractului de împrumut încheiat cu C.E.C.

- ul.

La data de 08

ianuarie 1981, apartamentul construit a fost predat reclamantei, în baza

procesului-verbal de predare-primire recepție, dată la care s-a născut dreptul

de proprietate al reclamantei asupra imobilului respectiv.

În momentul în care

imobilul a fost preluat în proprietatea statului, prin Decizia nr. 53 din 28

februarie 1983 a comitetului executiv al Consiliului Popular al județului

Argeș, în baza Decretului nr. 223/1974, suma totală plătită de către reclamantă

din prețul imobilului era de 75.726 lei.

Așa cum corect au

susținut apelanții, diferența de preț a apartamentului a fost achitată, în

temeiul art. 3 din Decretul nr. 182/1977, de fostul comitet executiv, aspect ce

rezultă din adresa din 21 februarie 1983 și din Decizia nr. 53 din 28 februarie

1983 art. 4 aspect care, de altfel, nici nu a fost contestat de către

reclamantă.

Față de cele arătate,

s-a conchis că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate asupra

apartamentului în litigiu prin contractul de construire și procesul-verbal de

predare-primire, iar împrejurarea că aceasta nu a achitat întreg creditul,

diferența de 121.232 lei fiind plătită de fostul comitet executiv, nu semnifică

pierderea dreptului de proprietate; că nerespectarea contractului de împrumut

poate atrage eventual răspunderea contractuală a reclamantei, iar raporturile

juridice dintre aceasta și succesorul în drepturi al fostului comitet executiv

sunt guvernate de instituția subrogației, și că dreptul de creanță al fostului

comitet executiv nu înlătură dreptul de proprietate al reclamantei.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termen legal, pârâții Primarul municipiului

Pitești și Municipiul Pitești, prin primar, criticând-o pentru nelegalitate și

indicând ca temei legal al criticilor formulate art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ.

În dezvoltarea

criticilor formulate, pârâții au arătat că instanța de apel a reținut că

„reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate asupra apartamentului în

litigiu prin contractul de construire și procesul - verbal de predare -

primire, iar împrejurarea că nu a achitat întreg creditul, diferența de 121.232

lei fiind plătită de fostul comitet executive, nu semnifică pierderea dreptului

de proprietate..”, însă dreptul de proprietate al reclamantei a fost pierdut la

momentul confiscării imobilului, iar în prezent nu poate fi restituită decât

sumă ce a constituit avansul plătit de reclamantă și nu întreaga sumă ce a fost

suportată de către stat, respectiv de comitet executiv al fostului Consiliu

Popular Argeș, potrivit Deciziei nr. 53 din 28 februarie 1983, căreia nu i se

poate da o altă interpretare, dat fiind faptului că și-a produs efecte, fiind

însușită chiar de la momentul emiterii de către reclamantă.

Mai mult, din actele

prezentate de reclamantă nu rezultă că aceasta a achitat integral prețul

apartamentului până la data plecării în Germania, singura dovadă de plată este

chitanța de achitare a avansului, situație în care, în mod corect, s-a dispus

restituirea sumei de 75.726 lei, prin Dispoziția emisă de Primarul Municipiului

Pitești, dat fiind faptul că diferența de 121.132 lei a fost achitată de comitetul

executiv al fostului Consiliul Popular Județean Argeș, după stabilirea

domiciliului reclamantei în Germania.

În cadrul motivelor

de apel, s-a arătat că reclamanta poate primi despăgubiri doar la nivelul sumei

de 75.726 lei, actualizată la valoarea de piață și nu pentru întreaga sumă, iar

motivarea instanței este bazată numai pe prezumții și nu pe probatoriul

administrat, în sensul că reclamanta nu și-a pierdut dreptul de proprietate, ci

numai acela de folosință, motiv pentru care ar fi îndreptățită la restituirea

contravalorii apartamentului, la valoarea de piață, deși singura sumă ce poate

fi restituită acesteia este de 75.726 lei, actualizată la valoarea de piață.

Pe de altă parte, s-a

arătat că se impune ca actul de preluare al imobilului să fi fost contestat de

reclamantă, potrivit dispozițiilor H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor

metodologice le aplicare unitara a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al

unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989, întrucât Legea nr. 10/2001 a dat posibilitatea foștilor proprietari de a

dobândi în natură s-au de a primi despăgubiri pentru imobilele ce au intrat în

proprietatea statului abuziv, în perioada 1945-1989, cu condiția de a dovedi

acest drept, însă, din actele depuse la dosar nu se poate reține că reclamanta

a făcut dovada că a achitat în totalitate apartamentul pentru a putea pretinde

întreaga valoare a acestuia și, prin urmare, nu s-a dat o interpretare corectă probelor

administrate în cauză.

În ședința publică

din 16 februarie 2012, intimata-reclamantă, prin apărătorul ales, a invocat

excepția nulității recursului, în sensul că, deși temeiurile indicate prin

cererea de recurs vizează motive de nelegalitate, din motivarea concretă a

recursului rezultă invocarea exclusiv a unor motive de netemeinicie.

Analizând această

excepție, instanța o constată neîntemeiată, urmând a fi respinsă, în

consecință, pentru cele ce succed.

Potrivit art. 306

alin. (1) C. proc. civ., „Recursul este nul dacă nu a fost motivat în temeiul

legal, cu excepția cazurilor prevăzute în alin. (2)”, iar potrivit art. 306

alin. (3) C. proc. civ., „indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage

nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibil încadrarea lor

într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.”.

Or, prin cererea de

recurs, reclamanta a indicat ca temei legal al criticilor formulate

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., iar din dezvoltarea acestora

rezultă că s-au formulat critici privind nelegalitatea deciziei recurate, ce se

încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv că

reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în

litigiu și, întrucât aceasta nu a achitat integral creditul, este îndreptățită

numai la restituirea sumei de 75.726 lei, actualizată la valoarea de piață.

De aceea, instanța,

analizând decizia recurată în raport de criticile formulate, ce se circumscrie

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constată următoarele:

Astfel, deși nu arată

expres, față de circumstanțele concrete ale cauzei ce nu pot fi reevaluate în

recurs, recurenții-pârâți, susținând că decizia recurată este nelegală,

întrucât reclamanta nu a făcut dovada proprietății asupra apartamentului în

litigiu, neachitând integral prețul apartamentului, situație în care aceasta

este îndreptățită numai la restituirea sumei de 75.726 lei actualizată la

valoarea de piață, pârâții critică, implicit, pronunțarea deciziei recurate cu

încălcarea prevederilor art. 23.1 lit. a) din H.G. nr. 250/2007 privind Normele

Metodologice de aplicarea unitară a Legii nr. 10/2001, potrivit cărora prin

acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înțelege „orice acte juridice

translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de către o

persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație,

extras carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea

în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărțeala sau înstrăinarea

terenurilor cu sau fără construcțiuni și la interzicerea construirii fără

autorizație și în măsura în care acestea se coroborează cu alte înscrisuri și

altele asemenea)”.

În speță, reclamanta C.M.

a făcut dovada dreptului de proprietate asupra apartamentului în litigiu, ce a

constituit obiectul notificării formulate de aceasta în temeiul Legii nr.

10/2001 și a fost preluat de stat abuziv prin Decizia nr. 53 din 28 februarie

1983 emisă de comitetul executiv al fostului Consiliu Popular al județului Argeș,

în baza Decretului nr. 223/1974, cu procesul-verbal de predare-primire recepție

din data de 8 ianuarie 1981.

Faptul că, față de

împrejurarea că reclamanta nu a achitat integral prețul apartamentului,

diferența de preț de 121.132 lei a fost plătită de către comitetul executiv al

fostului Consiliu Popular al județului Argeș, în temeiul art. 3 din Decretul

nr. 182/1977, nu semnifică pierderea dreptului de proprietate al reclamantei

asupra apartamentului în litigiu, întrucât plata diferenței de preț efectuată

în cauză nu a avut caracter translativ de proprietate.

Prin urmare, corect

au stabilit instanțele de fond și apel că reclamanta a făcut dovada dreptului

de proprietate asupra apartamentului în litigiu și că este îndreptățită dă

primească despăgubiri, în baza Legii nr. 10/2001, pentru întregul apartament la

valoarea de piață a acestuia.

Celelalte critici

formulate de recurenții-pârâți, așa cum au fost expuse mai sus, vizează

aprecierea probatoriului administrat în cauză de către instanțele de fond și apel,

și nu se pot circumscrie niciunuia din motivele de recurs prevăzute de art. 304

pct. 1-9 C. proc. civ., iar sancțiunea este aceea a neanalizării lor.

Pentru considerentele

expuse, instanța va respinge excepția nulității recursului, invocată de

intimata-reclamantă, iar, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-pârâți Primarul

municipiului Pitești și Municipiul Pitești, prin primar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității recursului ca neîntemeiată.

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâții Primarul municipiului Pitești și Municipiul

Pitești prin primar împotriva deciziei nr. 43/ A din 15 martie 2011 a Curții de

Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 februarie 2012.