ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1757/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1757/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea astfel cum a fost

precizată reclamanta S.G.D.C. a solicitat instanței pronunțarea unei hotărâri

prin care sa se dispună anularea ca nelegal a certificatului de atestate a

dreptului de proprietate asupra terenurilor din 5 august 1996 emis de către M.E.C.

(fostul M.I.R.), pe seama SN P. SA sucursala Sălaj, anularea operațiunilor

tehnice materiale care nu corespund realității, recunoașterea calității sale de

proprietară tabulară asupra parcelelor identificate prin 12 acte administrative,

6 hărți și prin vecinătate, obligarea pârâților la plata a 150.000 lei cu titlu

de daune morale, să se dispună obligarea pârâtei SN P. SA, sucursala Sălaj, la

plata către reclamant a chiriei retroactiv pe ultimii 3 ani de la momentul

introducerii acțiunii la prima instanță de fond, calculată la zi la momentul

pronunțării pentru ocuparea abuzivă a terenului ce îi aparține reclamantei,

actualizată cu rata dobânzii legale, precum și obligarea pârâtei SN P. SA sucursala

Sălaj să cumpere terenul care nu mai poate fi folosit cu altă destinație, fiind

afectat de produse petroliere iremediabil și în întregime.

Totodată reclamanta a formulat

cerere de chemare în garanție a SC O.M.V. R.M. SRL, precum și cererea de

chemare în judecată a altor persoane, și anume Primarul Orașului Șimleu

Silvaniei, în acord cu prevederile art. 57 C. proc. civ.

Curtea de Apel Timișoara, secția

contencios administrativ și fiscal prin sentința civilă nr. 154 din 11 mai 2009, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere precizată formulată de reclamantă, având a obiect

anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis la data de 5

august 1996 de M.I.R. precum și cererea accesorie a acestui petit, având ca

obiect daune morale.

De asemenea, a respins cererea de chemare

în garanție a SC O.M.V. R.M. SRL București precum și cererea de chemare în judecată

a altor persoane.

Totodată, a disjuns petitul având ca

obiect constatarea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei, conform

precizării de acțiune și pe cale de consecință și petitul având ca obiect

anularea operațiunilor tehnice materiale care nu corespund realității, capătul

din cererea precizata având ca obiect obligarea pârâtei SN P. SA, sucursala

Sălaj, la plata unei chirii în favoarea reclamantei, precum și petitul având ca

obiect obligarea sucursalei Sălaj să achiziționeze terenul care nu poate fi

folosit potrivit destinației inițiale și dispune formarea unui dosar distinct

cu termen la 24 iunie 2009.

Pentru a pronunța această sentință instanța

a reținut că certificatul de atestare a dreptului de proprietate a fost emis în

virtutea dispozițiilor exprese ale H.G. nr. 834/1991.

Astfel fiind, în acord cu

dispozițiile art. 1 din actul normativ menționat terenurile aflate în

patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării

acestora, necesare desfășurării activității conform obiectului lor de

activitate, se determină, pentru societățile comerciale înființate prin

hotărâre a Guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc

atribuțiile ministerului de resort, iar pentru societățile comerciale

înființate prin decizia organului administrației locale de stat, de către

autoritatea publica județeană.

Conform prevederilor art. 5 din

același act normativ organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuțiile

ministerului de resort, precum și autoritățile administrative publice județene

vor elibera societăților comerciale certificate de atestare a dreptului de

proprietate asupra terenurilor, potrivit modelului stabilit de organele

prevăzute la art. 2 din H.G. nr. 834/1991. Aceste certificate sunt supuse

regimului de publicitate imobiliară.

Instanța de fond reține că ca pârâta

SC P.E.C.O. SA a deținut la data înființării sale prin Hotărâre de Guvern

terenurile care fac obiectul certificatului de atestare a dreptului de

proprietate. În baza documentației întocmite de Comisia constituită la nivelul

societății comerciale, documentație avizată de organele teritoriale de

specialitate, ministerul de resort a atestat prin certificatul de atestare a

dreptului de proprietate asupra terenului deținut de către pârâta SC P.E.C.O.

SA.

Prin urmare, certificatul de

atestare a dreptului de proprietate este actul administrativ prin care se

certifica o situație patrimonială existentă la un moment dat și anume la data

înființării societății comerciale. Acest certificat nu constituie un titlu de

proprietate cum este situația celor emise în temeiul Legii nr. 18/1991.

Curtea de Apel Timișoara a constatat

și faptul că reclamanta nu a invocat nici un motiv de nelegalitate a

certificatului de atestare a dreptului de proprietate prin raportare a

prevederile H.G. nr. 834/1991.

Referitor la intabularea terenurilor

atribuite în favoarea pârâtei SC P.E.C.O. SA, s-a avut în vedere documentația

cadastrală întocmită, iar înscrierea în C.F. s-a dispus prin încheierea Judecătoriei

Șimleul Silvaniei.

Cât privește intabularea terenurilor

atribuite în favoarea pârâtei SC P.E.C.O. SA instanța de fond a reținut că s-a

avut în vedere documentația cadastrală întocmită, iar înscrierea în C.F. s-a

dispus prin încheierea Judecătoriei Șimleul Silvaniei.

În ceea ce privește solicitarea reclamantei

de anulare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, curtea de

apel a reținut că sunt respectate prevederile H.G. nr. 834/2001, și că dreptul

de proprietate al reclamantei nu a fost încălcat prin certificatul atacat, care

atestă dreptul de proprietate al pârâtei S.N. P. SA, sucursala Sălaj, asupra

terenurilor.

Instanța de fond a dispus și

respingerea cererii de chemare în judecată a altor persoane întrucât potrivit dispozițiilor

art. 57-59 C. proc. civ. aceasta este admisibilă numai în cazul în care terțul ar

putea să pretindă aceleași drepturi ca și reclamantul or, în speță, reclamanta nu

a emis nici o pretenție în contradictoriu cu părțile care să vizeze anularea certificatului

de atestare a dreptului de proprietate a cărei anulare se solicită.

În ceea ce privește cererea de

chemare în garanție a SC O.M.V. R.M. SRL formulată de reclamantă, s-a reținut

că pentru promovarea acesteia partea interesată trebuie să afirme existența

unei obligații legale sau convenționale de garanție ori a unei obligații de

despăgubire, or în speță nici una din aceste situații nu a fost dovedită astfel

că instanța de fond a dispus respingerea acesteia ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 154

pronunțată la 11 mai 2009 de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios

administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamanta S.G.D.C., prin care s-a

solicitat admiterea acestei căi de atac și modificarea hotărârii atacate în

sensul admiterii acțiunii așa cum a fost precizată.

A învederat reclamanta, prin

motivele de recurs, că prima instanță, deși a dispus efectuarea unei expertize

a făcut abstracție, la luarea deciziei, atât de concluziile expertizei

topografice cât și de înscrisurile depuse la dosar care atestă dreptul de

proprietate al reclamantei. Cu toate că expertul a concluzionat că

amplasamentul stației Șimleu Silvaniei nu respectă înscrisurile din cartea

funciară și este construită greșit, pe o parte din proprietatea reclamantei,

adică pe 1978 mp din parcelă, instanța de fond a interpretat cu totul eronat

proba administrativă, stabilind că doar construcția stației nu respectă

amplasamentul din certificatul de atestare a dreptului de proprietate a cărei

anulare se solicită și constatând că sunt respectate prevederile H.G. nr. 834/1991,

care reglementează condițiile în care se stabilește procedura de dobândire a

terenurilor deținute de societățile comerciale cu capital de stat. Prima

instanță, s-a mai arătat, a reținut în mod greșit și că nu prin emiterea

certificatului de atestare a dreptului de proprietate este lezat dreptul de

proprietate al reclamantei, ci prin amplasarea fizică în concret, de către

pârâtă a stației pe o parte din terenul ce aparține reclamantei.

S-a relevat că interpretarea dată de

instanța de fond nu poate fi primită, întrucât certificatul încalcă două dintre

condițiile generale de legalitate ale actelor administrative, și anume aceea

conform căreia actul administrativ trebuie să fie emis în conformitate cu

dispozițiile constituționale, cu legile adoptate de Parlament, cu toate actele

normative cu forță juridică superioară, precum și aceea conform căreia actul

administrativ trebuie să fie emis de autoritatea competentă și în limitele

competenței sale. Instanța de fond s-a mărginit numai la a analiza certificatul

din punctul de vedere al respectări legii speciale, H.G. nr. 834/1991, fără a

verifica legalitatea actului administrativ fără a lua în considerare excesul de

putere prin care autoritatea a decis încălcarea proprietății reclamantei, prin

suprapunerea numerelor cadastrale înscrise în certificat peste cele deținute de

recurentă. Prima instanță, s-a mai precizat, nu a analizat certificatul atacat

nici din perspectiva Criteriilor nr. 2665 din 28 februarie 1992 privind

stabilirea și evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăților

comerciale cu capital de stat și a Criteriilor nr. 1/C/311 din 28 februarie

1992 privind stabilirea și evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul

societăților comerciale cu capital de stat publicate în M. Of. nr. 54 din 31

martie 1996, acte normative cu forță juridică superioară în baza cărora s-a

emis certificatul contestat. Dacă ar fi analizat și aceste acte normative

instanța de judecată în mod corect și coerent ar fi ajuns la o singură

concluzie, și anume că Certificatul din 5 august 1996 a fost emis cu încălcarea dispozițiilor legale și ar fi admis capătul principal de cerere cât și

cel accesoriu privind anularea operațiunilor tehnice materiale care nu corespund

realității. Toate aceste operațiuni tehnice materiale, consemnate în anexele la

certificat, fac parte integrantă din actul administrativ atacat și sunt cele

care îi conferă caracterul de ilegalitate raportat la actele normative mai sus

menționate.

Recurenta reclamantă a mai susținut,

prin motivele de recurs, că nu este întemeiată măsura disjungerii petitului

având ca obiect constatarea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei,

conform precizării de acțiune, și pe cale de consecință a petitului având ca

obiect anularea operațiunilor tehnice materiale care nu corespund realității, a

capătului de cerere din acțiunea precizată prin care s-a solicitat obligarea

pârâtei SN P. SA la plata unei chirii în favoarea reclamantei, precum și a

capătului de cerere având ca obiect obligarea sucursalei Sălaj să achiziționeze

terenul care nu poate fi folosit potrivit destinației inițiale. Cât privește

capătul de cerere având ca obiect anularea operațiunilor tehnice care nu corespund

realității, s-a precizat că acesta avea un caracter accesoriu raportat la

capătul de cerere principal, deoarece tocmai aceste operațiuni au fost cele

care au determinat nelegalitatea certificatului de constatare a dreptului de

proprietate atacat, cauzând suprapunerea proprietăților. Or, operațiunile

tehnico-materiale consemnate în anexele la certificat fac parte integrantă din

actul administrativ atacat și pe cale de consecință analiza validității lor

este de competența instanțelor de contencios administrativ.

Referitor la chestiunea daunelor

morale, reclamanta a justificat o asemenea cerere prin faptul că prin actele

ilegale, prin birocratismul adus la cote paroxistice, prin refuzul arogant la

orice demers probat, prin consecințele nefaste și prădalnice asupra familiei, a

suferit un stres inimaginabil, insomnii, spitalizări ale soțului și

mandatarului în anii 1993-1995. În peste 100 de deplasări la Șimleu Silvaniei, la Zalău, arhivele naționale, la guvern, la Avocatul poporului, la autoritatea pentru Legea nr. 10/2001,

nu s-a reușit nimic deoarece potrivit unei reminiscențe și a unui nărav

comunist, autoritățile sesizate au trimis spre rezolvare sesizarea chiar

persoanelor care formau obiectul sesizării. A fost vorba de un proces

cumulativ, progresiv ca intensitate și diversitate, iar în justiție, în fața

instanței de fond, falsurile au fost legalizate, legitimate fără nici cea mai

elementară verificare de către prima instanță.

Examinând actele și lucrările

dosarului, prin raportare la motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte

reține următoarele:

Prin precizarea de acțiune, depusă

la instanța de rejudecare (după casarea cu trimitere dispusă prin decizia nr. 224

din 18 ianuarie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal) și aflată la dosarul nr. 1884/59/2005 al

Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal,

reclamanta prin mandatarul S.G.N.I. a solicitat, cu titlu principal, anularea

în întregime ca nelegal a certificatului de atestare a dreptului de proprietate

asupra terenurilor din 5 august 1996 emis pe numele SC P.E.C.O. SA de fostul M.I.R.,

fără a mai solicita și anularea operațiunilor tehnice materiale care au stat la

baza eliberării actului administrativ atacat pe calea contenciosului

administrativ.

În aceste condiții, în mod corect

instanța de fond s-a pronunțat, pe fond, prin hotărârea recurată, numai asupra

capătului de cerere principal ce a avut ca obiect anularea certificatului de

atestare a dreptului de proprietate din 5 august 1996, precum și asupra cererii

accesorii a reclamantei de obligare la plata sumei de 150.000 euro cu titlu de

daune morale.

Dispozițiile art. 19 din Legea nr. 15/1990

privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și

societăți comerciale, cu modificările și completările ulterioare, prevăd că

inventarierea patrimoniului unităților economice de stat supuse transformării

în societăți comerciale, precum și evaluarea și stabilirea capitalului

societăților comerciale înființate pe această cale se fac în condițiile stabilite

prin hotărâre a guvernului, iar prevederile din art. 20 alin. (2) din același

act normativ dispun că bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt

proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu. Ulterior, prin

prevederile art. 1 și art. 5 din H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și

evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat,

cu modificările și completările ulterioare (data în aplicarea art. 19 și art. 20

din Legea nr. 15/1990), s-a stabilit, pe de o parte, că terenurile aflate în

patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării

acestora, necesare desfășurării activității conform obiectului lor de

activitate, se determină, pentru societățile comerciale înființate prin

hotărâre a guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc

atribuțiile ministerului de resort, iar pentru societățile comerciale

înființate prin decizia organului administrației locale de stat, de către

autoritatea publică județeană, și, pe de altă parte, că organele care, potrivit

legii, îndeplinesc atribuțiile ministerului de resort, precum și autoritățile

administrative publice județene vor elibera societăților comerciale certificate

de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor.

S-a probat, în cauză, prin

înscrisurile depuse la dosar, că proprietar tabular al terenului imobilului

înscris în C.F., teren în suprafață de 2658 m.p. este reclamanta S.G.D.C. cu

titlu de drept moștenire, potrivit încheierii de carte funciară, și că

proprietar tabular al imobilului înscris în C.F Șimleu Silvaniei în suprafață

de 4523 m.p. este G.G., decedat la 3 decembrie 1982, al cărui unic moștenitor

legal este reclamanta.

Prin certificatul din 5 august 1996

emis de fostul M.I.R. s-a atestat dreptul de proprietate al SC P.E.C.O. SA

asupra suprafeței de teren de 5608,7 m.p. este înscrisă, în temeiul

certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 5

august 1996 emis pe numele SC P.E.C.O. SA de fostul M.I.R., în C.F. Șimleu

Silvaniei construcții și teren în suprafață de 4250 m.p. și teren intravilan cu depozit de butelii cu gaz lichefiat în suprafață de 1359 m.p.

S-a constatat, prin expertiza

tehnică topografică efectuată de ing. A.N., administrată în fața instanței de

fond după casarea cu trimitere, că cele două imobile proprietatea reclamantei

situate în localitatea Șimleu Silvaniei au o suprafață rezultată din măsurători

de 7181 m.p. și s-a stabilit, suprapunând, după scanare și transformare la

scară, schița terenului care a stat la baza intabulării terenului atribuit cu

titlu de schimb antecesorilor reclamantei în anul 1969, cu medalionul de carte

funciară al zonei studiate, că din parcela - suprafața de 1987 m.p și din parcela - suprafața de 155 m.p. se suprapun peste amplasamentul stației Șimleu

Silvaniei.

S-a mai concluzionat, de asemenea,

prin aceeași expertiză, că parcelele pe care este intabulată SC P. SA se află

în vecinătatea sau apropierea celor două imobile proprietatea reclamantei, cu

alte cuvinte că amplasamentul stației Șimleu Silvaniei nu respectă înscrisurile

din cartea funciară și este construită greșit, pe o parte din proprietatea

reclamantei.

În fine, expertul a mai relevat că,

în condițiile în care intabularea terenului din proprietatea antecesorilor

reclamantei S.G.D.C. este anterioară (anul 1969) intabulării terenului din

proprietatea pârâtei SN P. SA, sucursala Sălaj (1997), stația Șimleu Silvaniei

nu a fost construită pe amplasamentul menționat în certificatul de atestare a

dreptului de proprietate asupra terenurilor din 5 august 1996 și drept urmare a

fost intabulat incorect în cartea funciară pe baza documentației ce a stat la

baza emiterii lui.

Rezultă, din compararea schițelor

care au stat la baza întocmirii și eliberării certificatului de atestare a

dreptului de proprietate din 5 august 1996 emis de fostul M.I.R. pe numele SC P.E.C.O.

SA cu cele constatate prin expertiza tehnică topografică efectuată în cauză de

ing. A.N. și necontestată de părți, că în mod nelegal, cu nerespectarea

prevederilor art. 19 și art. 20 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea

unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, cu

modificările și completările ulterioare, precum și ale dispozițiilor art. 1 și art.

5 din H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute

de societățile comerciale cu capital de stat, cu modificările și completările

ulterioare, în suprafața de 5608,7 m.p. trecută în certificatul de atestare a

dreptului de proprietate atacat prin acțiunea în contencios administrativ a

fost inclusă suprafața de 1987 m.p. din imobilul teren proprietatea reclamantei

înscris în C.F. Șimleu Silvaniei și suprafața de 155 m.p. din imobilul teren proprietatea reclamantei înscris în C.F. Șimleul Silvaniei.

În aceste condiții, cum reclamanta a

făcut dovada vătămării, prin actul administrativ contestat, a dreptului său de

proprietate asupra terenurilor înscrise în CF. Șimleul Silvaniei, se constată

că soluția instanței de fond de respingere ca neîntemeiat a capătului de cerere

din acțiune prin care reclamanta a solicitat anularea certificatului de

atestare a dreptului de proprietate este nelegală, soluția corectă fiind, în

conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 29/1990 a

contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, în

vigoare la data formulării acțiunii reclamantei, aceea a admiterii capătului de

cerere în discuție și a anulării parțiale, pentru suprafața de 2142 m.p. ce

constituie proprietatea reclamantei, a certificatului de atestare a dreptului

de proprietate emis la data de 5 august 1996 de fostul M.I.R.

Prima instanță a procedat în mod

corect la respingerea capătului de cerere din acțiune prin care s-a solicitat

obligarea la daune morale, nefăcându-se dovada că urmare emiterii certificatului

de atestare a dreptului de proprietate reclamanta a suferit daune morale. De

asemenea, în mod întemeiat instanța de fond a disjuns celelalte petite din

acțiunea precizată a reclamantei și a dispus formarea unui nou dosar, întrucât

cererile reclamantei formulate prin aceste capete de cerere (cum ar fi

constatarea dreptului de proprietate, obligarea pârâtei SN P. SA București, sucursala

Sălaj, la plata unei chirii pentru folosința terenului, obligarea aceleiași

pârâte la achiziționarea părții din teren care nu mai poate fi utilizat

potrivit destinației inițiale) nu pot forma obiectul acțiunii judiciare în fața

instanței de contencios administrativ, ci în fata instanței de drept comun.

În raport de cele mai sus arătate,

se reține că hotărârea atacată este în parte nelegală și neîntemeiată, astfel

că se va dispune, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ.,

admiterea recursului declarat de recurenta S.G.D.C. împotriva sentinței civile nr.

154 din 11 mai 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios

administrativ și fiscal, cu consecința modificării în parte a hotărârii

recurate în sensul admiterii capătului de cerere din acțiunea reclamantei

formulat în contradictoriu cu M.E.C.M.A. și O.M.V. P. SA, sucursala Sălaj și a

anulării parțiale, cât privește suprafața de 2142 m.p. aflată în proprietatea

reclamantei, a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din data

de 5 august 1996 emis de fostul M.I.R.

În temeiul dispozițiilor art. 274 și

art. 276 C. proc. civ., pârâții M.E.C.M.A. și O.M.V. P. SA, sucursala Sălaj,

vor fi obligați la plata în favoarea recurentei reclamante a sumei de 3000 lei

cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocațial) suportate în recurs,

stabilite prin apreciere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de S.G.D.C.,

împotriva sentinței civile nr. 154 din 11 mai 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte sentința atacată

în sensul că admite capătul de cerere din acțiunea reclamantei formulat în contradictoriu

cu M.E.C.M.A. și O.M.V. P. SA, sucursala Sălaj și anulează parțial certificatul

de atestare a dreptului de proprietate emis la data de 5 august 1996 de fostul M.I.R.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței

atacate.

Obligă pârâții M.E.C.M.A. și O.M.V.

P. SA, sucursala Sălaj, la plata în favoarea recurentei a sumei de 3.000 lei cu

titlu de cheltuieli de judecată în recurs stabilite prin apreciere.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 31 martie 2010.