ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1757/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea astfel cum a fost precizată reclamanta S.G.D.C. a solicitat instanței pronunțarea unei hotărâri prin care sa se dispună anularea ca nelegal a certificatului de atestate a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 5 august 1996 emis de către M.E.C.

(fostul M.I.R.), pe seama SN P. SA sucursala Sălaj, anularea operațiunilor tehnice materiale care nu corespund realității, recunoașterea calității sale de proprietară tabulară asupra parcelelor identificate prin 12 acte administrative, 6 hărți și prin vecinătate, obligarea pârâților la plata a 150.000 lei cu titlu de daune morale, să se dispună obligarea pârâtei SN P. SA, sucursala Sălaj, la plata către reclamant a chiriei retroactiv pe ultimii 3 ani de la momentul introducerii acțiunii la prima instanță de fond, calculată la zi la momentul pronunțării pentru ocuparea abuzivă a terenului ce îi aparține reclamantei, actualizată cu rata dobânzii legale, precum și obligarea pârâtei SN P. SA sucursala Sălaj să cumpere terenul care nu mai poate fi folosit cu altă destinație, fiind afectat de produse petroliere iremediabil și în întregime.

Totodată reclamanta a formulat cerere de chemare în garanție a SC O.M.V. R.M. SRL, precum și cererea de chemare în judecată a altor persoane, și anume Primarul Orașului Șimleu Silvaniei, în acord cu prevederile art. 57 C. proc. civ. Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal prin sentința civilă nr. 154 din 11 mai 2009, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere precizată formulată de reclamantă, având a obiect anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis la data de 5 august 1996 de M.I.R. precum și cererea accesorie a acestui petit, având ca obiect daune morale. De asemenea, a respins cererea de chemare în garanție a SC O.M.V. R.M. SRL București precum și cererea de chemare în judecată a altor persoane.

Totodată, a disjuns petitul având ca obiect constatarea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei, conform precizării de acțiune și pe cale de consecință și petitul având ca obiect anularea operațiunilor tehnice materiale care nu corespund realității, capătul din cererea precizata având ca obiect obligarea pârâtei SN P. SA, sucursala Sălaj, la plata unei chirii în favoarea reclamantei, precum și petitul având ca obiect obligarea sucursalei Sălaj să achiziționeze terenul care nu poate fi folosit potrivit destinației inițiale și dispune formarea unui dosar distinct cu termen la 24 iunie 2009. Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut că certificatul de atestare a dreptului de proprietate a fost emis în virtutea dispozițiilor exprese ale H.G.

nr. 834/1991. Astfel fiind, în acord cu dispozițiile art. 1 din actul normativ menționat terenurile aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, necesare desfășurării activității conform obiectului lor de activitate, se determină, pentru societățile comerciale înființate prin hotărâre a Guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuțiile ministerului de resort, iar pentru societățile comerciale înființate prin decizia organului administrației locale de stat, de către autoritatea publica județeană. Conform prevederilor art. 5 din același act normativ organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuțiile ministerului de resort, precum și autoritățile administrative publice județene vor elibera societăților comerciale certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, potrivit modelului stabilit de organele prevăzute la art. 2 din H.G.

nr. 834/1991. Aceste certificate sunt supuse regimului de publicitate imobiliară. Instanța de fond reține că ca pârâta SC P.E.C.O. SA a deținut la data înființării sale prin Hotărâre de Guvern terenurile care fac obiectul certificatului de atestare a dreptului de proprietate. În baza documentației întocmite de Comisia constituită la nivelul societății comerciale, documentație avizată de organele teritoriale de specialitate, ministerul de resort a atestat prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului deținut de către pârâta SC P.E.C.O. SA. Prin urmare, certificatul de atestare a dreptului de proprietate este actul administrativ prin care se certifica o situație patrimonială existentă la un moment dat și anume la data înființării societății comerciale.

Acest certificat nu constituie un titlu de proprietate cum este situația celor emise în temeiul Legii nr. 18/1991. Curtea de Apel Timișoara a constatat și faptul că reclamanta nu a invocat nici un motiv de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate prin raportare a prevederile H.G. nr. 834/1991. Referitor la intabularea terenurilor atribuite în favoarea pârâtei SC P.E.C.O. SA, s-a avut în vedere documentația cadastrală întocmită, iar înscrierea în C.F. s-a dispus prin încheierea Judecătoriei Șimleul Silvaniei. Cât privește intabularea terenurilor atribuite în favoarea pârâtei SC P.E.C.O. SA instanța de fond a reținut că s-a avut în vedere documentația cadastrală întocmită, iar înscrierea în C.F.

s-a dispus prin încheierea Judecătoriei Șimleul Silvaniei. În ceea ce privește solicitarea reclamantei de anulare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, curtea de apel a reținut că sunt respectate prevederile H.G. nr. 834/2001, și că dreptul de proprietate al reclamantei nu a fost încălcat prin certificatul atacat, care atestă dreptul de proprietate al pârâtei S.N. P. SA, sucursala Sălaj, asupra terenurilor. Instanța de fond a dispus și respingerea cererii de chemare în judecată a altor persoane întrucât potrivit dispozițiilor art. 57-59 C. proc. civ. aceasta este admisibilă numai în cazul în care terțul ar putea să pretindă aceleași drepturi ca și reclamantul or, în speță, reclamanta nu a emis nici o pretenție în contradictoriu cu părțile care să vizeze anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate a cărei anulare se solicită.

În ceea ce privește cererea de chemare în garanție a SC O.M.V. R.M. SRL formulată de reclamantă, s-a reținut că pentru promovarea acesteia partea interesată trebuie să afirme existența unei obligații legale sau convenționale de garanție ori a unei obligații de despăgubire, or în speță nici una din aceste situații nu a fost dovedită astfel că instanța de fond a dispus respingerea acesteia ca neîntemeiată. Împotriva sentinței civile nr. 154 pronunțată la 11 mai 2009 de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamanta S.G.D.C., prin care s-a solicitat admiterea acestei căi de atac și modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost precizată.

A învederat reclamanta, prin motivele de recurs, că prima instanță, deși a dispus efectuarea unei expertize a făcut abstracție, la luarea deciziei, atât de concluziile expertizei topografice cât și de înscrisurile depuse la dosar care atestă dreptul de proprietate al reclamantei. Cu toate că expertul a concluzionat că amplasamentul stației Șimleu Silvaniei nu respectă înscrisurile din cartea funciară și este construită greșit, pe o parte din proprietatea reclamantei, adică pe 1978 mp din parcelă, instanța de fond a interpretat cu totul eronat proba administrativă, stabilind că doar construcția stației nu respectă amplasamentul din certificatul de atestare a dreptului de proprietate a cărei anulare se solicită și constatând că sunt respectate prevederile H.G.

nr. 834/1991, care reglementează condițiile în care se stabilește procedura de dobândire a terenurilor deținute de societățile comerciale cu capital de stat. Prima instanță, s-a mai arătat, a reținut în mod greșit și că nu prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate este lezat dreptul de proprietate al reclamantei, ci prin amplasarea fizică în concret, de către pârâtă a stației pe o parte din terenul ce aparține reclamantei. S-a relevat că interpretarea dată de instanța de fond nu poate fi primită, întrucât certificatul încalcă două dintre condițiile generale de legalitate ale actelor administrative, și anume aceea conform căreia actul administrativ trebuie să fie emis în conformitate cu dispozițiile constituționale, cu legile adoptate de Parlament, cu toate actele normative cu forță juridică superioară, precum și aceea conform căreia actul administrativ trebuie să fie emis de autoritatea competentă și în limitele competenței sale.

Instanța de fond s-a mărginit numai la a analiza certificatul din punctul de vedere al respectări legii speciale, H.G. nr. 834/1991, fără a verifica legalitatea actului administrativ fără a lua în considerare excesul de putere prin care autoritatea a decis încălcarea proprietății reclamantei, prin suprapunerea numerelor cadastrale înscrise în certificat peste cele deținute de recurentă. Prima instanță, s-a mai precizat, nu a analizat certificatul atacat nici din perspectiva Criteriilor nr. 2665 din 28 februarie 1992 privind stabilirea și evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat și a Criteriilor nr. 1/C/311 din 28 februarie 1992 privind stabilirea și evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat publicate în M. Of.

nr. 54 din 31 martie 1996, acte normative cu forță juridică superioară în baza cărora s-a emis certificatul contestat. Dacă ar fi analizat și aceste acte normative instanța de judecată în mod corect și coerent ar fi ajuns la o singură concluzie, și anume că Certificatul din 5 august 1996 a fost emis cu încălcarea dispozițiilor legale și ar fi admis capătul principal de cerere cât și cel accesoriu privind anularea operațiunilor tehnice materiale care nu corespund realității. Toate aceste operațiuni tehnice materiale, consemnate în anexele la certificat, fac parte integrantă din actul administrativ atacat și sunt cele care îi conferă caracterul de ilegalitate raportat la actele normative mai sus menționate.

Recurenta reclamantă a mai susținut, prin motivele de recurs, că nu este întemeiată măsura disjungerii petitului având ca obiect constatarea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei, conform precizării de acțiune, și pe cale de consecință a petitului având ca obiect anularea operațiunilor tehnice materiale care nu corespund realității, a capătului de cerere din acțiunea precizată prin care s-a solicitat obligarea pârâtei SN P. SA la plata unei chirii în favoarea reclamantei, precum și a capătului de cerere având ca obiect obligarea sucursalei Sălaj să achiziționeze terenul care nu poate fi folosit potrivit destinației inițiale.

Cât privește capătul de cerere având ca obiect anularea operațiunilor tehnice care nu corespund realității, s-a precizat că acesta avea un caracter accesoriu raportat la capătul de cerere principal, deoarece tocmai aceste operațiuni au fost cele care au determinat nelegalitatea certificatului de constatare a dreptului de proprietate atacat, cauzând suprapunerea proprietăților. Or, operațiunile tehnico-materiale consemnate în anexele la certificat fac parte integrantă din actul administrativ atacat și pe cale de consecință analiza validității lor este de competența instanțelor de contencios administrativ. Referitor la chestiunea daunelor morale, reclamanta a justificat o asemenea cerere prin faptul că prin actele ilegale, prin birocratismul adus la cote paroxistice, prin refuzul arogant la orice demers probat, prin consecințele nefaste și prădalnice asupra familiei, a suferit un stres inimaginabil, insomnii, spitalizări ale soțului și mandatarului în anii 1993-1995.

În peste 100 de deplasări la Șimleu Silvaniei, la Zalău, arhivele naționale, la guvern, la Avocatul poporului, la autoritatea pentru Legea nr. 10/2001, nu s-a reușit nimic deoarece potrivit unei reminiscențe și a unui nărav comunist, autoritățile sesizate au trimis spre rezolvare sesizarea chiar persoanelor care formau obiectul sesizării. A fost vorba de un proces cumulativ, progresiv ca intensitate și diversitate, iar în justiție, în fața instanței de fond, falsurile au fost legalizate, legitimate fără nici cea mai elementară verificare de către prima instanță.

Examinând actele și lucrările dosarului, prin raportare la motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte reține următoarele: Prin precizarea de acțiune, depusă la instanța de rejudecare (după casarea cu trimitere dispusă prin decizia nr. 224 din 18 ianuarie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal) și aflată la dosarul nr. 1884/59/2005 al Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta prin mandatarul S.G.N.I. a solicitat, cu titlu principal, anularea în întregime ca nelegal a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 5 august 1996 emis pe numele SC P.E.C.O. SA de fostul M.I.R., fără a mai solicita și anularea operațiunilor tehnice materiale care au stat la baza eliberării actului administrativ atacat pe calea contenciosului administrativ.

În aceste condiții, în mod corect instanța de fond s-a pronunțat, pe fond, prin hotărârea recurată, numai asupra capătului de cerere principal ce a avut ca obiect anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 5 august 1996, precum și asupra cererii accesorii a reclamantei de obligare la plata sumei de 150.000 euro cu titlu de daune morale.

Dispozițiile art. 19 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, cu modificările și completările ulterioare, prevăd că inventarierea patrimoniului unităților economice de stat supuse transformării în societăți comerciale, precum și evaluarea și stabilirea capitalului societăților comerciale înființate pe această cale se fac în condițiile stabilite prin hotărâre a guvernului, iar prevederile din art. 20 alin. (2) din același act normativ dispun că bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu. Ulterior, prin prevederile art. 1 și art. 5 din H.G.

nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat, cu modificările și completările ulterioare (data în aplicarea art. 19 și art. 20 din Legea nr. 15/1990), s-a stabilit, pe de o parte, că terenurile aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, necesare desfășurării activității conform obiectului lor de activitate, se determină, pentru societățile comerciale înființate prin hotărâre a guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuțiile ministerului de resort, iar pentru societățile comerciale înființate prin decizia organului administrației locale de stat, de către autoritatea publică județeană, și, pe de altă parte, că organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuțiile ministerului de resort, precum și autoritățile administrative publice județene vor elibera societăților comerciale certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor.

S-a probat, în cauză, prin înscrisurile depuse la dosar, că proprietar tabular al terenului imobilului înscris în C.F., teren în suprafață de 2658 m.p. este reclamanta S.G.D.C. cu titlu de drept moștenire, potrivit încheierii de carte funciară, și că proprietar tabular al imobilului înscris în C.F Șimleu Silvaniei în suprafață de 4523 m.p. este G.G., decedat la 3 decembrie 1982, al cărui unic moștenitor legal este reclamanta. Prin certificatul din 5 august 1996 emis de fostul M.I.R. s-a atestat dreptul de proprietate al SC P.E.C.O. SA asupra suprafeței de teren de 5608,7 m.p. este înscrisă, în temeiul certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 5 august 1996 emis pe numele SC P.E.C.O.

SA de fostul M.I.R., în C.F. Șimleu Silvaniei construcții și teren în suprafață de 4250 m.p. și teren intravilan cu depozit de butelii cu gaz lichefiat în suprafață de 1359 m.p. S-a constatat, prin expertiza tehnică topografică efectuată de ing. A.N., administrată în fața instanței de fond după casarea cu trimitere, că cele două imobile proprietatea reclamantei situate în localitatea Șimleu Silvaniei au o suprafață rezultată din măsurători de 7181 m.p. și s-a stabilit, suprapunând, după scanare și transformare la scară, schița terenului care a stat la baza intabulării terenului atribuit cu titlu de schimb antecesorilor reclamantei în anul 1969, cu medalionul de carte funciară al zonei studiate, că din parcela - suprafața de 1987 m.p și din parcela - suprafața de 155 m.p.

se suprapun peste amplasamentul stației Șimleu Silvaniei. S-a mai concluzionat, de asemenea, prin aceeași expertiză, că parcelele pe care este intabulată SC P. SA se află în vecinătatea sau apropierea celor două imobile proprietatea reclamantei, cu alte cuvinte că amplasamentul stației Șimleu Silvaniei nu respectă înscrisurile din cartea funciară și este construită greșit, pe o parte din proprietatea reclamantei. În fine, expertul a mai relevat că, în condițiile în care intabularea terenului din proprietatea antecesorilor reclamantei S.G.D.C. este anterioară (anul 1969) intabulării terenului din proprietatea pârâtei SN P. SA, sucursala Sălaj (1997), stația Șimleu Silvaniei nu a fost construită pe amplasamentul menționat în certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 5 august 1996 și drept urmare a fost intabulat incorect în cartea funciară pe baza documentației ce a stat la baza emiterii lui.

Rezultă, din compararea schițelor care au stat la baza întocmirii și eliberării certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 5 august 1996 emis de fostul M.I.R. pe numele SC P.E.C.O. SA cu cele constatate prin expertiza tehnică topografică efectuată în cauză de ing. A.N. și necontestată de părți, că în mod nelegal, cu nerespectarea prevederilor art. 19 și art. 20 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, cu modificările și completările ulterioare, precum și ale dispozițiilor art. 1 și art. 5 din H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat, cu modificările și completările ulterioare, în suprafața de 5608,7 m.p.

trecută în certificatul de atestare a dreptului de proprietate atacat prin acțiunea în contencios administrativ a fost inclusă suprafața de 1987 m.p. din imobilul teren proprietatea reclamantei înscris în C.F. Șimleu Silvaniei și suprafața de 155 m.p. din imobilul teren proprietatea reclamantei înscris în C.F. Șimleul Silvaniei.

În aceste condiții, cum reclamanta a făcut dovada vătămării, prin actul administrativ contestat, a dreptului său de proprietate asupra terenurilor înscrise în CF. Șimleul Silvaniei, se constată că soluția instanței de fond de respingere ca neîntemeiat a capătului de cerere din acțiune prin care reclamanta a solicitat anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate este nelegală, soluția corectă fiind, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, în vigoare la data formulării acțiunii reclamantei, aceea a admiterii capătului de cerere în discuție și a anulării parțiale, pentru suprafața de 2142 m.p.

ce constituie proprietatea reclamantei, a certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis la data de 5 august 1996 de fostul M.I.R. Prima instanță a procedat în mod corect la respingerea capătului de cerere din acțiune prin care s-a solicitat obligarea la daune morale, nefăcându-se dovada că urmare emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate reclamanta a suferit daune morale.

De asemenea, în mod întemeiat instanța de fond a disjuns celelalte petite din acțiunea precizată a reclamantei și a dispus formarea unui nou dosar, întrucât cererile reclamantei formulate prin aceste capete de cerere (cum ar fi constatarea dreptului de proprietate, obligarea pârâtei SN P. SA București, sucursala Sălaj, la plata unei chirii pentru folosința terenului, obligarea aceleiași pârâte la achiziționarea părții din teren care nu mai poate fi utilizat potrivit destinației inițiale) nu pot forma obiectul acțiunii judiciare în fața instanței de contencios administrativ, ci în fata instanței de drept comun. În raport de cele mai sus arătate, se reține că hotărârea atacată este în parte nelegală și neîntemeiată, astfel că se va dispune, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1)-(3) C. proc.

civ., admiterea recursului declarat de recurenta S.G.D.C. împotriva sentinței civile nr. 154 din 11 mai 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, cu consecința modificării în parte a hotărârii recurate în sensul admiterii capătului de cerere din acțiunea reclamantei formulat în contradictoriu cu M.E.C.M.A. și O.M.V. P. SA, sucursala Sălaj și a anulării parțiale, cât privește suprafața de 2142 m.p. aflată în proprietatea reclamantei, a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din data de 5 august 1996 emis de fostul M.I.R. În temeiul dispozițiilor art. 274 și art. 276 C. proc. civ., pârâții M.E.C.M.A. și O.M.V. P. SA, sucursala Sălaj, vor fi obligați la plata în favoarea recurentei reclamante a sumei de 3000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocațial) suportate în recurs, stabilite prin apreciere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de S.G.D.C., împotriva sentinței civile nr. 154 din 11 mai 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte sentința atacată în sensul că admite capătul de cerere din acțiunea reclamantei formulat în contradictoriu cu M.E.C.M.A. și O.M.V. P. SA, sucursala Sălaj și anulează parțial certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis la data de 5 august 1996 de fostul M.I.R. Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Obligă pârâții M.E.C.M.A. și O.M.V. P. SA, sucursala Sălaj, la plata în favoarea recurentei a sumei de 3.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs stabilite prin apreciere. Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 31 martie 2010.