ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2314/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2314/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanta C.R.A.S. a chemat în

judecată pe pârâtul S.R. prin C.C.S.D. solicitând obligarea pârâtei să

desemneze evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare a despăgubirii

cuvenite pentru imobilul din București, str. Sebastian.

î

n motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că prin Decizia nr. 35 din 20 februarie 2009 a A.V.A.S. i-au

fost stabilite despăgubirile cuvenite în baza Legii nr. l0/2001, urmare a

exproprierii imobilului teren din București, str. Sebastian, însă, deși dosarul

a fost înregistrat pe rolul C.C.S.D. în anul 2009, nu a fost soluționat până la

momentul introducerii acțiunii.

Prin întâmpinare,

pârâtul S.R. prin C.C.S.D. a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată,

arătând, în esență, că față de procedura reglementată de art. 13 alin. (l) din

Legea nr. 247/2005, emiterea titlului de despăgubire presupune parcurgerea

procedurii administrative prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005,

dosarele urmând a fi analizate în ordinea stabilită de C.C.S.D. prin Decizia nr.

2 din 28 februarie 2006.

Totodată, la data de

01 octombrie 2009, C.C.S.D. a formulat cerere prin care a chemat în garanție A.V.A.S.,

solicitând ca în situația în care va cădea în pretenții, să se stabilească în

raport cu aceasta că nu și-a îndeplinit obligația transmiterii dosarului cu

documentele solicitate de C.C.S.D.

Prin sentința nr. 1332

din 16 martie 2010, Curtea de Apel București a respins atât acțiunea formulată

de reclamanta C.R.A.S. în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin C.C.S.D., cât și

cererea de chemare în garanție a A.V.A.S., formulată de pârât, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, că prin decizia nr. 35

din 20 februarie 2009 au fost stabilite despăgubirile cuvenite reclamantei C.R.A.S.,

în baza Legii nr. 10/2001, urmare a exproprierii imobilului din București, str.

Sebastian, dispoziția de restituire împreună cu dosarul administrativ fiind

înaintate de către A.V.A.S., la C.C.S.D. în anul 2009, iar dosarul reclamantei

a făcut obiectul verificării legalității respingerii cererii de restituire în

natură de către Comisie.

De asemenea, instanța

de fond a mai reținut că întrucât dosarul mai trebuia completat cu un istoric

de rol întocmit după anul 1947, având în vedere că decizia de restituire

trebuia însoțită de documente care să facă dovada proprietății la data

preluării, în mod corect Comisia a ajuns la concluzia că dosarul nu este

complet.

S-a mai arătat în

considerentele sentinței atacate că nu se poate reține faptul că pârâta nu și-a

respectat obligația de a analiza cererea într-un termen rezonabil, în

condițiile în care, în speță, dosarul reclamantei a fost înregistrat la

autoritatea pârâtă în anul 2009, iar remiterea către A.V.A.S. a dosarului, pe

motiv că nu era complet, s-a realizat la data de 17 septembrie 2009.

Concluzionând,

instanța de fond a apreciat că în contextul în care dosarul nu s-a întors de la

A.V.A.S. cu completările solicitate, iar cererea de chemare în judecată a fost

formulată la data de 28 mai 2009, nu se poate imputa pârâtei o nesoluționare a

cererii într-un termen rezonabil, prin urmare, nu se poate desemna evaluator,

atâta vreme cât nu se poate face o analiză în privința legalității respingerii

cererii de restituire în natură a imobilului notificat, C.C.S.D. nefiind încă

în posesia tuturor documentelor apreciate ca fiind necesare.

î

mpotriva Sentinței nr.

1332 din 16 martie 2010 a Curții de Apel București, în termen legal a declarat

recurs reclamanta C.R.A.S.

În motivarea

recursului, reclamanta a arătat, în esență, următoarele:

Susținerea instanței

de fond și anume faptul că nu se poate reține că intimata-pârâtă nu și-a îndeplinit

obligația de a analiza cererea într-un termen rezonabil atâta timp cât dosarul

a fost returnat la A.V.A.S., în 17 septembrie 2010, pe motiv că nu este complet,

este neîntemeiată.

De fapt, instanța s-a

aflat într-o gravă eroare deoarece prin adresa nr. 43389 din 17 septembrie 2009

nu a fost returnat dosarul de despăgubire la A.V.A.S., în vederea completării

acestuia, ci au fost solicitate lămuriri doar cu privire la anumite aspecte,

astfel că poate fi desemnat un evaluator, astfel cum a solicitat prin acțiune.

De asemenea, susținerea

că dosarul de despăgubire este incomplet având în vedere că nu au fost depuse înscrisuri

din care să reiasă motivarea acordării de despăgubiri pentru suprafața de teren

de 30.540 m.p., este nefondată.

În ceea ce privește

chestiunea dacă suprafața de teren de 4.000 m.p. vândută în anul 1946 către T.

se regăsește în suprafața pentru care s-au acordat despăgubiri, în condițiile în

care se scad toate suprafețele de teren vândute de către autoarea reclamantei,

inclusiv suprafața de 4000 m.p., ar fi rămas în proprietatea acesteia suprafața

de 32.181,69 m.p. din totalul de 79.303 m.p. pe care l-a deținut în proprietate

conform deciziei nr. 1909/1938 emisă de Primăria sectorului III Albastru,

Serviciul funciar.

În raport de cele de

mai sus, reclamanta deși este îndrituită la despăgubiri pentru suprafața de

teren de 32.181,69 m.p., a renunțat pentru 1.641,25 m.p. deoarece acea

suprafață nu se regăsește pe terenul actual al U.V.

Având în vedere că A.M.C.

figura ca titular de rol la data preluării terenului, 1951, când terenul din

str. Sebastian a trecut în folosința I. Vulcan, nu există nici un dubiu că

reclamanta a făcut dovada proprietății imobilului în discuție.

În ceea ce privește

istoricul adresei poștale, respectiv dacă terenul de 79.303 m.p. situat în

periferia Bucureștilor se identifică cu locul G. din actul de partaj din 1897

și cu locul numit G. din str. Sebastian, din contractul de căsătorie, au fost

depuse la dosarul de notificare adresele nr. 533592/7050/1/2006 și nr. 886978/1002

din 26 februarie 2010 emise de P.M. București, cu care se face dovada că

terenul din str. Sebastian a avut proprietar pe A.M.C.

Astfel, nu se poate

reține că dosarul de despăgubiri nu este complet și nici nu a existat un motiv

obiectiv pentru care intimata-pârâtă nu a desemnat un evaluator, aceasta fiind în

posesia tuturor documentelor necesare parcurgerii celei de-a doua etape a

procedurii administrative, evaluarea imobilului.

Mai mult decât atât,

nici o cerere de informație suplimentară nu a fost făcută de către pârâtă,

într-un termen rezonabil, care ar fi putut fi luată în considerare de către

instanțele de judecată ca pe un semn de activitate din partea autorității

administrative competente.

În fine, este de

observat că procedura administrativă a fost declanșată încă din anul 2001, când

a depus notificarea, dar nici până în prezent nu a fost soluționată, nici pe

cale administrativă și nici pe cale judecătorească, cu toate că dreptul de

soluționare în termen rezonabil reprezintă o garanție pentru soluționarea

echitabilă atât în procedura prealabilă, cât și în contencios administrativ, astfel

cum a fost reglementată în art. 6 din C.E.D.O.

Recursul este fondat.

Judecătorul fondului

a respins acțiunea reclamantei reținând, în esență, că dosarul de despăgubiri

al doamnei C.R.A.S. era incomplet la momentul înregistrării acestuia la C.C.S.D.,

motiv pentru care pârâta a fost nevoită să restituie respectivul dosar la A.V.A.S.,

emitentul deciziei nr. 35 din 20 februarie 2009 prin care s-a propus acordarea

de măsuri reparatorii pentru terenul în suprafață de 30.540 m.p. situat în

București, str. Sebastian, evidențiat în patrimoniul SC V. SA București.

În condițiile în care

anterior înregistrării dosarului la C.C.S.D., nu s-a realizat o identificare

clară a imobilului pentru care s-au acordat măsuri reparatorii, restituirea

dosarului A.V.A.S. apare ca justificată, a arătat prima instanță, astfel că nu

se poate reține că pârâta mai sus amintită nu și-a respectat obligația de a

analiza cererea într-un termen rezonabil.

Aceasta, a statuat instanța

de fond, constituie un motiv obiectiv pentru care nu s-a încheiat procedura

analizei prealabile, iar desemnarea unui evaluator nu este posibilă câtă vreme

nu se poate face o analiză în privința legalității respingerii cererii de

restituire în natură a imobilului notificat.

Contrar celor

reținute de prima instanță, constată Înalta Curte, din probele aflate la

dosarul cauzei, rezultă în mod cert că dosarul de despăgubiri al reclamantei C.R.A.S.

nu a fost niciodată restituit A.V.A.S., după înregistrarea acestuia la C.C.S.D.

În realitate, C.C.S.D.

a adresat doar o cerere înregistrată sub nr. 43389/ CC din 17 septembrie 2009,

A.V.A.S., prin care a solicitat o serie de lămuriri cu privire la imobilul în

discuție.

A.V.A.S. i-a

comunicat pârâtei C.C.S.D. că propunerea privind acordarea de măsuri

reparatorii pentru terenul în suprafață de 30.540 m.p. are la bază Dispoziția nr.

9299 din 13 decembrie 2007 emisă de P.M. București, act în care este realizată

identificarea terenului revendicat. În ceea ce privește susținerea C.C.S.D. că în

expertiza de specialitate efectuată nu se regăsește suprafața de 30.540 m.p., A.V.A.S.

a arătat că în expertiză se menționează 30.320 m.p. pe care au fost edificate

construcții, la care se adaugă suprafața de 5.642 m.p., în total rezultând o

suprafață de 35.962 m.p. A.V.A.S. a mai precizat și că dacă s-ar scădea

suprafața de 4.000 m.p., la care se referă intimata-pârâtă, tot ar rezulta o

suprafață mai mare decât cea pentru care s-au propus acordarea de măsuri

reparatorii. În fine, a arătat că luarea în considerare a suprafeței de doar

30.540 m.p. s-a datorat împrejurării că s-a avut în vedere doar suprafața de

teren pentru care P. București și-a declinat competența, această din urmă

autoritate având competența clarificării situației juridice a imobilului.

Așadar, rezultă fără

dubiu că refuzul intimatei-pârâte de a desemna un evaluator este nejustificat, în

sensul în care o astfel de conduită este definită în art. 2 lit. h) din Legea nr.

554/2004. Mai exact, demersul C.C.S.D. pe lângă A.V.A.S. este nu numai

nejustificat, dar este lipsit și de o bază legală.

Din cele de mai sus, este

evident că documentația aflată la dosarul de despăgubire al reclamantei este

cât se poate de lămuritoare în ceea ce privește datele de identificare ale

imobilului, iar intimata-pârâtă nu avea nevoie să obțină informații suplimentare

cu privire la acesta. Nu este lipsit de relevanță că intimata-pârâtă a lăsat în

nelucrare dosarul reclamantei, după înregistrarea acestuia la Secretariatul General, solicitarea de informații de la A.V.A.S. survenind doar după

promovarea acțiunii în justiție de către doamna C.R.A.S., ceea ce demonstrează

că demersul C.C.S.D. s-a produs doar pentru a justifica de ce autoritatea

publică pârâtă nu a procedat la desemnarea evaluatorului.

Apoi, este la fel de

clar că demersul întreprins de către C.C.S.D. nu ar fi avut nicio utilitate

pentru ca această instituție publică să se pronunțe în privința legalității respingerii

cererii de restituire în natură a acelui teren.

Capitolul V -

Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor – din Legea nr. 247/2005

nu conține prevederi care să-i confere C.C.S.D. atribuții în privința

verificării dispozițiilor emise în baza Legii nr. 10/2001, sub aspectul

conținutului acestora, respectiv dacă aceste acte administrative oferă

suficiente informații în vederea identificării imobilelor pentru care urmează a

se acorda despăgubiri, după cum este cazul în speța de față. Chestiunea pusă în

discuție este fără îndoială, de competența evaluatorului/societății de

evaluatori, așa cum rezultă din prevederile art. 16 alin. (6) și alin. (6

1

)

- alin. (6

5

) din actul normativ precitat.

Apoi, competența

acestei autorități publice centrale de a efectua un control de legalitate se

rezumă doar la a verifica legalitatea respingerii cererilor de restituire în

natură, după cum rezultă din prevederile art. 16 alin. (4) din Legea nr. 247/2005.

Or, în speță, terenul în discuție s-a aflat în patrimoniul SC V. SA București,

astfel că nu poate fi restituit în natură, pe de o parte, iar pe de altă parte,

reclamanta este de acord cu primirea de despăgubiri prin echivalent și nu a

contestat dispoziția A.V.A.S.

În fine, intervalul

mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a

reparațiilor, în condițiile în care notificarea în baza Legii nr. 10/2001 a

avut loc încă de la 25 iulie 2001, că dispoziția prin care a fost identificat

terenul a fost emisă de P.M. București în anul 2007, iar dosarul a fost înregistrat

la C.C.S.D. în 2009, conferă consistență susținerii reclamantei, în sensul încălcării

principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat în art. 6

para.1 din C.E.D.O.

Așa fiind, rezultă că

acțiunea reclamantei este întemeiată, greșit fiind respinsă de instanța de

fond, astfel că se impune admiterea recursului și modificarea hotărârii

pronunțate de curtea de apel, conform art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct.

9 C. proc. civ., în sensul admiterii acțiunii reclamantei, în contradictoriu cu

C.C.S.D., și obligării acestei autorități să desemneze evaluator în ceea ce

privește stabilirea măsurilor reparatorii prin echivalent, conform Deciziei nr.

35 din 20 februarie 2009 emisă de A.V.A.S. Vor fi menținute celelalte

dispoziții ale sentinței atacate, referitoare la respingerea cererii de chemare

în garanție A.V.A.S.

Văzând că s-au cerut

cheltuieli de judecată, Înalta Curte va obliga intimata - pârâtă C.C.S.D.,

potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., la plata sumei de 4.000 lei către

reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de C.R.A.S. împotriva sentinței nr. 1332 din 16 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică, în parte,

sentința atacată, în sensul că admite acțiunea formulată de reclamanta C.R.A.S.,

în contradictoriu cu C.C.S.D. și, în consecință, obligă această autoritate să

desemneze evaluator pentru întocmirea raportului de evaluare în ceea ce

privește stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent, potrivit Deciziei nr.

35 din 20 februarie 2009 emisă de A.V.A.S.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței atacate.

Obligă

intimata-pârâtă C.C.S.D. la plata de 4.000 lei, cheltuieli de judecată, către

recurenta-reclamantă C.R.A.S.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 aprilie 2011.