ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2065/2011

Asupra recursului de față; Prin cererea înregistrată la 29 iunie 2006 la Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, reclamanta B.C.R. SA a solicitat pronunțarea unei hotărâri arbitrale prin care pârâta B.E.I. SA să fie obligată la plata sumei de 2.901.187,60 dolari S.U.A., reprezentând contravaloarea scrisorilor de garanție nr. 75, 76, 77, 78 și 79 din 30 noiembrie 2010, emise de M.F.P. și a dobânzii legale, calculate de la data cererilor de executare până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința arbitrală nr. 238, pronunțată la 13 noiembrie 2006, în dosarul nr. 211/2006, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâta E. SA, ca neîntemeiată și a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul arbitral a reținut că excepția este neîntemeiată, pornind de la faptul că raportul juridic dedus judecății este cel născut din emiterea scrisorilor de garanție, în baza convențiilor de contragarantare, încheiate de reclamanta B.C.R. SA cu M.F.P. În temeiul prevederilor Legii nr. 440/2004 pentru modificarea și completarea Legii nr. 96/2000 E. SA a preluat de la M.F.P. angajamentele și dosarele privind documentația aferentă celor 5 scrisori de garanție. În raport cu prevederile art. 9 alin. (1) lit. c) și art. 12 alin. (1) lit. a) pct. 1 din Legea nr. 96/2000 modificată și completată, rezultă că E. SA are obligația de a executa, în numele și în contul statului, scrisorile de garanție emise de Ministerul Finanțelor în baza convențiilor de contragarantare, având calitatea de subiect pasiv al raportului juridic obligațional născut din aceste acte juridice.

Susținerea pârâtei în sensul că subiectul obligației de plata a scrisorii de garanție ar fi C.I.G.C.C.E. nu are nici un temei legal sau contractual, acesta având atribuții în a examina și aproba operațiunile desfășurate de E. SA, iar nu de a le executa el însuși, mecanismul fiind reglementat ca atare chiar de lege. În ceea ce privește netemeinicia acțiunii reclamantei, situația de fapt constă în emiterea de către fosta B. SA a 5 scrisori de contragaranție bancară de bună execuție, în valoare totală de 3.335.267,70 dolari S.U.A., în favoarea C.B.S., garant al firmelor P.E.D.E.E.E. și P.E.E.G.T. Siria, cu care E. încheiase o serie de contracte de export, având ca obiect livrarea de echipament și asistență tehnică.

Ulterior, pentru garantarea angajamentelor asumate de către B., între M.F.P. și B.C.R. SA (succesoarea B. SA) s-au încheiat 5 convenții de garantare, în temeiul cărora au fost emise de către minister, cinci scrisori de garanție, (75 - 79 din 30 noiembrie 2000) în valoare totală de 2901187,60 dolari S.U.A. Prin fiecare, M.F.P. s-a angajat irevocabil și necondiționat să plătească B.C.R. SA orice sumă datorată și neachitată de SC E.I. SRL, până la concurența sumei menționate, la prima cerere scrisă a B.C.R. SA, prin care se menționează îndeplinirea condițiilor stabilite în acest sens. Potrivit Legii nr. 440/2004, de modificare și completare a Legii nr. 90/2000, care a abrogat O.G. nr. 14/1995, în baza căreia au fost emise cele 5 scrisori de garanție, M.F.P.

a predat către E. SA angajamentele și dosarele privind scrisorile de garanție menționate. Ulterior, B.C.R. SA a solicitat executarea scrisorilor de garanție prin cereri scrise adresate pârâtei, sub nr. 533 – 536 din 30 august 2005 și nr. 552 din 2 septembrie 2005, iar prin adresa nr. 37309 din 18 august 2005 a notificat E. că nu va proceda la prelungirea contragaranțiilor bancare și că va plăti aceste angajamente, având în vedere cererile de executare formulate de beneficiarii externi. Pârâta a refuzat să execute plata scrisorilor de garanție, conform adresei cu nr. 268 din 17 noiembrie 2005 și nr. 58 din 11 ianuarie 2006, cu motivarea că a supus cererile de executare analizei C.I.G.C.C.E., care le-a respins prin hotărârea nr. 15188 din 11 noiembrie 2005, considerându-se că nu au fost formulate în conformitate cu textul scrisorilor de garanție.

Încercarea părților de a rezolva litigiul pe calea unei concilieri s-a soldat cu același rezultat. În raport cu situația de fapt redată, în conformitate cu art. 1 alin. (2), art. 2 și art. 9 și art. 12 din Legea nr. 96/2000, activitățile desfășurate de E. SA în numele și în contul statului sunt supuse aprobării C.I.G.C.C.E. S-a mai reținut că Legea nr. 313/2004, privind datoria publică, nu are aplicare directă în speță, cuprinzând doar dispoziții de principiu privind executarea garanțiilor de stat. Prin cererea înregistrată în data de 2 februarie 2007 la Curtea de Apel București, în dosarul nr. 836/2/2007 al secției a VI-a comercială, petenta B.C.R. SA a formulat acțiune în anularea sentinței arbitrale nr. 238 pronunțată la 13 noiembrie 2006 de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în contradictoriu cu intimata B.E.I.

a României – E. SA, solicitând anularea hotărârii arbitrale menționate în baza art. 364 alin. (1) lit. i) teza ultimă C. proc. civ., iar pe fond admiterea acțiunii și obligarea intimatei la plata sumei de 2.901.187,6o dolari S.U.A., reprezentând contravaloarea scrisorilor de garanție nr. 75, 76, 77, 78 și 79 din data de 30 noiembrie 2000, cu dobânda legală de la data cererilor de executare până la data plății efective.

În motivarea acțiunii în anulare s-a arătat că încălcând dispozițiile legale imperative, prevăzute de art. 2 pct. 37, art. 4 alin. (1), art. 12 și 15 din Legea nr. 313/2004, precum și de art. 14 din Legea nr. 96/2006, tribunalul arbitral a apreciat că Legea nr. 313/2004 nu are aplicare directă în speță iar hotărârea C.I.G.C.E.E., de respingere a cererilor de executare a scrisorilor de garanție, emisă în baza Normelor nr. 14700/2004, este conformă cu legea deoarece „executarea garanției de stat trebuie supusă unui control pentru a se asigura efectuarea plății în condițiile prevăzute de lege, control efectuat, potrivit Legii nr. 96/2000 de C.I.G.C.E.E. Or, în executarea scrisorilor de garanție, irevocabile și necondiționate, efectuarea plăților se face doar în condițiile prevăzute de clauzele garanției de stat (art. 15 din Legea nr. 313/2004), care au fost aprobate și emise în conformitate cu legea.

Legea nr. 313/2004 reglementează cu caracter special emiterea și executarea garanțiilor de stat și în baza dispozițiilor acesteia trebuia să judece tribunalul arbitral, în sensul dispunerii transferului sumelor solicitate din fondul de risc în contul indicat în cererile de plată, conform scrisorilor de garanție, iar nu în baza normelor C.I.G.C.C.E., adoptate prin hotărârea nr. 14700/2004, inferioare legii și pentru care s-a adăugat la lege. Intimata E. SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii în anulare, ca inadmisibilă și, menținerea sentinței arbitrale, întrucât motivele acțiunii nu se încadrează în motivele expres și limitativ prevăzute de art. 364 lit. i), teza ultimă C. proc.

civ., deoarece nerespectarea dispozițiilor imperative ale legii s-a invocat de petentă în raport cu fondul cauzei, astfel cum s-a și judecat cauza de tribunalul arbitral. Or, dispozițiile art. 364 C. proc. civ., nu dau dreptul instanței să cerceteze modul în care tribunalul a soluționat fondul pricinii, ci, în mod limitativ, numai referitor la măsura în care au fost respectate condițiile de formă ale arbitrajului. Prin cererea formulată în cauză la 15 aprilie 2007 petenta B.C.R. SA a invocat, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Normele aprobate prin Hotărârea C.I.G.C.C.E. nr. 14681/2004, reconfirmate prin nr. 14700/2004 a C.I.G.C.C.E., solicitând să se dispună sesizarea instanței de contencios - administrativ și, totodată, suspendarea cauzei până la soluționarea excepției de către instanța respectivă.

Prin Încheierea pronunțată în cauză la 5 aprilie 2007, instanța a dispus sesizarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, pentru soluționarea excepției de nelegalitate invocată și suspendarea judecății cauzei până la soluționarea excepției respective. Ulterior, prin sentința civilă nr. 2894 pronunțată la data de 29 octombrie 2008, în dosarul nr. 3494/3/2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a dispus respingerea excepției de nelegalitate. Recursul formulat împotriva acestei sentințe civile de către B.C.R. SA a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 2292, pronunțată la 29 aprilie 2009, în dosarul nr. 3494/2/2008, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, iar în urma soluționării, în acest mod, a excepției de nelegalitate, cauza privind soluționarea acțiunii în anularea hotărârii arbitrale, a fost repusă pe rolul instanței.

Prin cererea formulată în cauză la 1 aprilie 2010, SC S.C. SRL, în calitate de cesionar al creanței cedentei B.C.R. SA, față de debitorul cedat, SC E.I.G. SA, la care se referă scrisorile de garanție, a solicitat scoaterea din cauză a B.C.R. SA și introducerea sa în calitate de parte, în locul acesteia (adică subrogarea în calitatea procesuală, de petentă, a B.C.R. SA), în același sens fiind, de altfel și solicitarea formulată de B.C.R. SA în cuprinsul adresei nr. DI/1/1511 din 3 februarie 2010. Prin încheierea dată în cauză la 10 iunie 2010, Curtea de Apel București a respins cererea de scoatere din cauză a B.C.R. SA și de introducere în cauză, în calitate de parte, în locul acesteia, a SC S.C.

SRL, ca neîntemeiată. Prin cererea formulată în cauză la data de 16 septembrie 2010 petenta B.C.R. SA și-a precizat, la suma de 3.011.370,73 lei, cuantumul pretențiilor, constând în dobânda legală aferentă sumei de 2.901.187,60 dolari S.U.A., calculată de la data introducerii acțiunii până în luna septembrie 2010 și, în consecință, a achitat o taxă de timbru, în completare. Prin cererea formulată în cauză la data de 7 octombrie 2010 petenta B.C.R. SA, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, a invocat excepția de nelegalitate a Hotărârii nr. 15188 din 11 noiembrie 2005 a C.I.G.C.C.E., solicitând să se dispună sesizarea instanței de contencios administrativ competentă pentru soluționarea excepției și, totodată, suspendarea judecății cauzei până la soluționarea excepției respective.

La termenul de judecată de la 21 octombrie 2010, Curtea de Apel București a reținut că excepția inadmisibilității acțiunii în anulare, invocată de intimată în întâmpinare, nu constituie o excepție propriu-zisă, ci o apărare pe fondul acțiunii în anulare, asupra căreia s-a acordat cuvântul în concluziile puse referitor la soluționarea acestei acțiuni, și, de asemenea, Curtea de Apel București a acordat cuvântul părților în soluționarea cererii de sesizare a instanței de contencios administrativ pentru soluționarea celei de a doua excepții de nelegalitate invocată de petentă, precum și în soluționarea acțiunii în anulare.

Prin sentința comercială nr. 132 din 22 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, a fost respinsă cererea de sesizare a instanței de contencios administrativ competente, referitor la excepția de nelegalitate invocată de petentă; a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea în anulare formulată de petentă împotriva sentinței arbitrale nr. 238 din 13 noiembrie 2006 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele: Potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ unilateral, cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând, în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu, sau la cererea părții interesate.

Una dintre condițiile pe care trebuie să le îndeplinească excepția de nelegalitate, pentru ca instanța sesizată cu soluționarea unui litigiu să sesizeze instanța de contencios administrativ cu o asemenea excepție, constă în aceea că actul administrativ pretins nelegal să aibă înrâurire asupra litigiului existent între părți. În speță, instanța a fost sesizată, conform art. 364 C. proc. civ., cu o acțiune în anularea sentinței arbitrale nr. 238 din 13 noiembrie 2006, prin care, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, a respins pe fondul cauzei, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de B.C.R., în contradictoriu cu E., pentru obligarea acesteia din urmă la plata contravalorii scrisorilor de garanție, emise de M.F.P.

Potrivit art. 364 C. proc. civ., hotărârea arbitrală poate fi desființată, „numai prin acțiune în anulare, pentru unul dintre motivele” expres enumerate de acest text legal. Tocmai de aceea, art. 366 C. proc. civ., stabilește fără echivoc că, numai în cazul în care instanța judecătorească admite acțiunea și anulează hotărârea arbitrală, „se va pronunța și în fond, în limitele convenției arbitrale”, putând eventual administra noi probe cu privire la fondul cauzei. Așadar, soluționarea acțiunii în anulare este distinctă de judecata fondului și are un caracter prealabil în raport cu fondul cauzei. Numai dacă instanța judecătorească reține că acțiunea în anulare este întemeiată, în raport cu unul dintre motivele prevăzute de art. 364, ajunge să examineze și fondul cauzei.

Prin urmare, pentru a examina în ce măsură excepția de nelegalitate invocată are sau nu înrâurire asupra soluționării prezentei cauze, este necesar ca raportarea să se facă nu la fondul litigiului dintre părți (acțiunea arbitrală), ci la elementele specifice acțiunii în anularea sentinței arbitrale, a cărei desființare a fost solicitată. B.C.R. a formulat o acțiune în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 364 alin. (1) lit. i), în sensul că hotărârea arbitrală încalcă „dispozițiile imperative ale legii”. În esență, sunt avute în vedere prevederile Legii nr. 313/2004 privind datoria publică, respectiv ale Legii nr. 96/2000, cu modificările ulterioare, privind organizarea și funcționarea E., și se critică faptul că tribunalul arbitral a soluționat cauza pe fond, în baza Normelor adoptate de C.I.G.C.C.E., prin Hotărârea nr. 14700/2004, cu forța juridică inferioară legii și prin care s-ar fi adăugat la lege.

Așadar, în realitate, B.C.R. consideră că tribunalul arbitral ar fi trebuit să ajungă la „concluzia rațională a inexistenței, din punct de vedere juridic, a acestui act”. Or, în contextul în care motivul de anulare a hotărârii arbitrale îl constituie „încălcarea unor dispoziții imperative ale legii” și, în condițiile în care, practic, aceste pretinse dispoziții imperativ invocate de B.C.R. sunt cele mai sus menționate, este evident faptul că excepția de nelegalitate a Hotărârii nr. 15.188/2005 nu are înrâurire asupra soluționării acțiunii în anularea sentinței arbitrale. În primul rând, Hotărârea nr. 15.188/2005 este doar un act administrativ individual, iar nu „o dispoziție imperativă a legii”, în sensul art. 364 C. proc.

civ. Prin urmare, aspectele privind legalitatea sau nelegalitatea acestui act administrativ nu țin de judecata acțiunii în anularea sentinței arbitrale, ci țin, eventual, de fondul cauzei. Însă, pentru a se ajunge la fondul cauzei, adică la rejudecarea acțiunii arbitrale este necesar ca, în prealabil, să se stabilească dacă tribunalul arbitral a încălcat vreo dispoziție imperativă a legii. În al doilea rând, excepția de nelegalitate a Hotărârii nr. 15.188/2005, este practic, a doua excepție de nelegalitate invocată de B.C.R. în soluționarea prezentei acțiuni în anularea sentinței arbitrale. Astfel, prin încheierea din 5 aprilie 2007, instanța a admis cererea B.C.R. și a dispus sesizarea secției de contencios administrativ pentru soluționarea excepției de nelegalitate a dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Normele privind operațiunile de emitere a garanțiilor de export de către E., aprobate prin Hotărârea C.I.G.C.C.E.

nr. 14681/2004, cu modificările și completările ulterioare și reconfirmate prin Hotărârea C.I.G.C.C.E. nr. 14.700/2004. Pe cale de consecință, s-a dispus suspendarea judecății cauzei până la soluționarea acestei excepții de nelegalitate. Prin sentința nr. 2894 din 29 octombrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 3494/2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a respins această excepție de nelegalitate, ca neîntemeiată, cu motivarea că art. 22 din Norme au fost emise de C.I.G.C.C.E. în executarea și în limitele Legii nr. 96/2000, acestea nefiind o adăugare la lege. Prin urmare, este evident că excepția de nelegalitate a acestui act normativ (chiar cu forța inferioară legii), avea înrâurire asupra soluționării acțiunii în anulare, având în vedere susținerile B.C.R.

din cererea în anulare, precum și motivul de desființare a hotărârii arbitrale, în condițiile în care prin „lege”, din sintagma „dispozițiile imperative ale legii”, se are în vedere un sens larg, care include nu doar dispozițiile cu putere de lege, dar și dispozițiile din actele normative secundare, emise în aplicarea și în executarea legilor. Însă, excepția de nelegalitate a Hotărârii nr. 15.188/2005, nu mai are înrâurire asupra soluționării acțiunii în anulare, această hotărâre fiind doar un act administrativ unilateral, fără valoarea unei dispoziții imperative a legii. Mai mult, această Hotărâre a fost emisă tocmai în aplicarea Normelor metodologice a căror legalitate a fost deja constatată de instanța de contencios administrativ.

În al treilea rând, chiar dacă petenta B.C.R. are interes, în ceea ce privește invocarea excepției de nelegalitate a Hotărârii C.I.G.C.C.E. nr. 15.188/2005, această condiție este distinctă de aceea referitoare la faptul că o asemenea excepție trebuie să aibă înrâurire chiar asupra soluționării acțiunii în anularea hotărârii arbitrale. Mai mult, referitor la interesul petentei de a obține anularea Hotărârii nr. 15.188/2005, nu este suficientă existența unui interes al uneia dintre părți, ci acesta trebuie să fie valorificat în condițiile legale și în cadrul procesual permis de lege. Or, nimic nu a împiedicat petenta B.C.R. de a acționa în vederea anulării acestei hotărâri, pe calea unei acțiuni în contencios administrativ, în condițiile în care, cunoscând existența clauzei de alegere a competenței tribunalului arbitral, era evident faptul că, în cadrul judecății arbitrale nu exista posibilitatea de a pune în discuție nelegalitatea acestui act administrativ.

Cu privire la acțiunea în anularea sentinței arbitrale s-au reținut următoarele. Prin cererea de chemare în judecată, petenta a susținut că ar fi fost încălcate dispozițiile imperative ale legii, în condițiile în care tribunalul arbitral a soluționat cauza pe fond, în baza art. 22 din Normele metodologice adoptate de C.I.G.C.C.E., prin care s-ar fi adăugat la lege. Prima instanță a reținut că această susținere este vădit nefondată, în condițiile în care, urmare a excepției de nelegalitate invocate de petentă, a art. 22 din Norme, instanța de contencios administrativ s-a pronunțat în sensul legalității acestui text, prin sentința civilă nr. 2894 din 29 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. 3494/3/2008.

Această hotărâre definitivă și irevocabilă, prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție, are autoritate de lucru judecat, astfel încât, în cadrul soluționării prezentei acțiuni în anulare, instanța comercială este ținută de toate efectele acestei hotărâri irevocabile. În aceste condiții, în mod corect tribunalul arbitral a reținut că, pentru efectuarea plății garanțiilor, aprobarea prealabilă a C.I.G.C.C.E. constituia o condiție „sine qua non”, în temeiul art. 22 din Norme, emisă în baza art. 12 din Legea nr. 96/2000. În speță, această condiție nu este îndeplinită, deoarece, prin Hotărârea nr. 15.188/2005, C.I.G.C.C.E. a respins cererea B.C.R.

de executare a scrisorilor de garanție nr. 75 – 79 din 30 noiembrie 2000. Totodată, în mod corect tribunalul arbitral a reținut că, potrivit art. 21 lit. f) din Statutul E. (M. Of., nr. 3798/9.12.2009), această bancă, în calitate de agent al statului, are obligația să aplice întocmai hotărârile C.I.G.C.C.E. în activitatea pe care o desfășoară. Prin urmare, respingerea solicitărilor de plată a contravalorii scrisorilor de garanție emise de M.F.P. s-a realizat, în realitate, prin Hotărârea C.I.G.C.C.E. nr. 15.188/2005, pe care E, era ținută, prin lege, s-o respecte. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta B.C.R. București, aducându-i următoarele critici. 1. a ) Hotărârea recurată este lipsită de temei legal, în ceea ce privește soluția de respingere a cererii se sesizare a instanței de contencios administrativ competente, cu privire la excepția de nelegalitate invocată.

În mod greșit a constatat prima instanță că actul administrativ unilateral, reprezentat de Hotărârea nr. 15188/2005 a C.I.G.C.C.E., nu are înrâurire asupra acțiunii în anularea sentinței arbitrale. Potrivit dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ unilateral, cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate. Acest act este unul administrativ, individual, reclamanta având interes în invocarea excepției de nelegalitate, iar actul are o înrâurire hotărâtoare asupra litigiului existent între părți. Prin acțiunea în anulare formulată, a fost criticată nelegalitatea sentinței arbitrale nr. 238 din 13 noiembrie 2006, atât din perspectiva aplicării dispozițiilor imperative ale Legii nr. 313/2004 și ale Legii nr. 96/2000, dar și din perspectiva nelegalității Hotărârii nr. 15188/2005 a C.I.G.C.C.E.

(în prezent C.I.F.G.A.). Prin hotărârea primei instanțe, au fost încălcate și dispozițiile art. 24 și 31 din Constituția României, prin care sunt garantate dreptul la apărare și dreptul la informare. Motivele dezvoltate de către reclamantă în cadrul acțiunii în anulare se bazează pe faptul că sentința arbitrală se întemeiază pe o hotărâre a C.I.G.C.C.E., ce a fost emisă cu încălcarea unor principii fundamentale garantate de Constituția României. Prin urmare, este greșită concluzia că excepția de nelegalitate privește un act administrativ ce vizează numai fondul litigiului arbitral, dar nu și fondul acțiunii în anulare. Prima instanță a transformat, în mod nelegal, soluția de respingere a cererii de sesizare a instanței de contencios administrativ, cu excepția invocată, într-un motiv de respingere a acțiunii în anulare, încălcând astfel dispozițiile art. 364 C. proc.

civ. b) Prima instanță a reținut, în mod greșit, că Hotărârea nr. 15188/2005 a C.I.G.C.C.E. reprezintă doar un act reprezentativ individual și nu o dispoziție imperativă a legii, în sensul art. 364 lit. i) C. proc. civ., deoarece reclamanta - recurentă nu s-a raportat la această hotărârea ca la o dispoziție legală, ci ca la un act administrativ nelegal, ce a stat la baza sentinței arbitrale. Dispozițiile art. 364 lit. i) C. proc. civ., nu exclud, ci conferă instanței posibilitatea de a îngloba în analiza aspectelor de legalitate ale sentinței arbitrale, orice acte administrative care încalcă dispozițiile legale.

Sub un alt aspect, hotărârea primei instanțe este criticabilă și din alt punct de vedere, și anume, deși a fost de acord cu sesizarea instanței de contencios administrativ, cu privire la excepția de nelegalitate vizând dispozițiile art. 22 din Normele metodologice NI-GAR-02-II/0, când s-a ridicat excepția de nelegalitate a Hotărârii nr. 15188/2005 a C.I.G.C.C.E. a considerat că nu este suficient ca litigiul să depindă de actul administrativ contestat, ci chiar soluționarea acțiunii în anularea sentinței arbitrale trebuie să fie influențată de respectivul act administrativ. Prima instanță nu avea competența să se pronunțe asupra legalității Hotărârii nr. 15188/2005, ca urmare a faptului că excepția de nelegalitate a art. 22 din Normele metodologice a fost respinsă.

Anularea unei sentințe arbitrale se poate face nu numai pentru încălcarea dispozițiilor imperative ale legii ci și pentru încălcarea ordinii publice și a bunelor moravuri. 2. Hotărârea recurată nu este motivată în conformitate cu dispozițiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ. Motivarea soluției de respingere a acțiunii în anulare vizează aspecte ce țin de fondul litigiului arbitral, și nu aspecte în raport de care prima instanță să fi apreciat că motivele acțiunii în anulare nu se încadrează între cele prevăzute de art. 364 lit. i) C. proc. civ. Prima instanță s-a pronunțat cu privire la temeinicia sentinței arbitrale, fără a preciza aspectele în raport de care a considerat că nu sunt incidente în speță dispozițiile art. 364 lit. i) C. proc.

civ. Recurenta apreciază că prima instanță nu a analizat și nu s-a pronunțat cu privire la toate motivele de nulitate invocate cu privire la sentința arbitrală. Acest fapt echivalează cu soluționarea litigiului fără a se intra în cercetarea fondului, fiind necesară admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei în vederea rejudecării acțiunii în anulare. 3. Hotărârea recurată este rezultatul unei greșite aplicării greșite a legii, în ceea ce privește soluția de respingere a acțiunii în anulare.

Astfel, deși prin acțiunea în anulare au fost invocate, ca motive de anulare, încălcarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 313/2004 și ale Legii nr. 96/2000, dar și încălcarea ordinii publice, prin confirmarea de către Tribunalul Arbitral al unui act administrativ vădit nelegal, prima instanță a respins acțiunea în anulare, motivat de împrejurarea că soluția Tribunalului Arbitral este temeinică, deși analiza fondului litigiului arbitral s-ar putea face numai în situația admiterii acțiunii în anulare și rejudecării cauzei. Se mai arată de către recurentă că prima instanță a ignorat susținerile sale cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 2 pct. 37 [(actual art. 2 lit. b): art. 4 alin. (1) și (2)] [(actual art. 5 alin. (1) și (2); art. 12 și 15 din O.U.G.

nr. 64/2007)]. Confirmarea de către prima instanță a susținerilor Tribunalului Arbitral, potrivit cărora legea datoriei publice nu are aplicabilitate directă în speță, reprezintă o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor legale. De asemenea, reclamanta - recurentă susține că a invocat și încălcarea altor dispoziții legale, precum art. 2 pct. 2; art. 15 alin. (3) din Legea nr. 313/2004; art. 14 din Legea nr. 96/2000, însă prima instanță nu a menționat motivele pentru care a înlăturat aceste susțineri. La data de 2 mai 2011 intimata - pârâtă, B.E.I. SA București, a depus la dosarul cauzei o întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Analizând hotărârea recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente.

1. În mod greșit a constatat prima instanță că actul administrativ unilateral, reprezentat de Hotărârea nr. 15188/2005 a C.I.G.C.C.E., nu are influență asupra soluționării acțiunii în anulare a sentinței arbitrale, ci numai asupra fondului litigiului. Potrivit dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ unilateral, cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate. În speța de față, recurenta - reclamantă este parte interesată, actul contestat este unul administrativ, individual și, contrar celor susținute de către prima instanță, are o înrâurire esențială asupra litigiului existent între părți, inclusiv asupra acțiunii în anulare, nu doar în ceea ce privește fondul litigiului.

Potrivit dispozițiilor art. 364 lit. i) C. proc. civ., hotărârea arbitrală poate fi desființată dacă încalcă ordinea publică, bunele moravuri, ori dispoziții imperative ale legii. Prin hotărârea pronunțată, prima instanță a încălcat dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, atunci când a respins cererea de sesizare a instanței de contencios administrativ competente, cu privire la excepția de nelegalitate a Hotărârii nr. 15188/2005 a C.I.G.C.C.E. (în prezent C.I.F.G.A.) pentru că numai pe această cale ar fi putut constata dacă hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, respectiv dacă hotărârea a cărei legalitate a fost contestată este sau nu nelegală.

Prin urmare, excepția nelegalității respectivei hotărâri privește nu numai fondul cauzei ci și acțiunea în anulare, iar nelămurirea caracterului legal sau nelegal al acesteia echivalează cu o necercetare completă a fondului cauzei, situație ce impune casarea deciziei recurate, trimiterea cauzei spre rejudecarea acțiunii în anulare, cu obligarea primei instanțe de a sesiza instanța de contencios competentă cu soluționarea excepției de nelegalitate ce vizează hotărârea nr. 15188/2005 a C.I.G.C.C.E.

2. Necercetarea completă a fondului cauzei (adică a condițiilor de exercitare a acțiunii în anulare), rezultă și din aspectul că prima instanță, deși a fost de acord cu sesizarea instanței de contencios administrativ competente, cu privire la excepția de nelegalitate vizând dispozițiile art. 22 din Normele metodologice NI-GAR-02-II/0, nu a mai fost de acord cu sesizarea instanței de contencios administrativ cu privire la excepția de nelegalitate privind Hotărârea nr. 15188/2005 a C.I.G.C.C.E., deși recunoaște că hotărârea instanței arbitrale a fost motivată tocmai pe această hotărâre. Prin aceasta, prima instanță a făcut imposibilă stabilirea faptului dacă respectivul act administrativ unilateral, adică Hotărârea nr. 15188/2005 a C.I.G.C.C.E., este nelegal și, în consecință, dacă hotărârea tribunalului arbitral a fost dată cu încălcarea ordinii publice.

3. Prima instanță nu a răspuns criticilor privind încălcarea unor dispoziții imperative ale legii, precum art. 2 pct. 37; art. 4 alin. (1); art. 12 și 15 din Legea nr. 313/2004; art. 14 din Legea nr. 96/2000, critici ce erau circumscrise dispozițiilor art. 364 lit. i) C. proc. civ., analizând în schimb temeinicia hotărârii arbitrale, deși arătase că o analiză pe fond a hotărârii arbitrale ar fi posibilă numai după admiterea acțiunii în anularea acestei hotărâri și rejudecarea pe fond a cauzei. Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1), (2) și (3) raportat la art. 304 pct. 7 și 9, la art. 304 1 și 312 alin. (5) C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecarea acțiunii în anulare la aceiași instanță, urmând ca prima instanță să aibă în vedere considerentele instanței de recurs, cât și celelalte critici formulate de către recurentă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta B.C.R. București împotriva sentinței comerciale nr. 132 de la 22 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 26 mai 2011.