ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8547/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8547/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 493 din 27 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Cluj în rejudecare după

casare, dispusă prin decizia civilă nr. 8167 din 15 decembrie 2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea

reclamanților H.R., H.N. și H.K.E., în contradictoriu cu pârâții R.O., R.S.,

Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca și Primarul municipiului

Cluj-Napoca, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei

sentințe, s-a arătat, în esență, că imobilul în litigiu, înscris în C.F.,

situat în Cluj Napoca, str. Republicii, s-a aflat în proprietatea tabulară a

defunctului H.P. și a reclamantei H.K.E., decedată în cursul procesului.

Prin decizia nr. 41

din 29 februarie 1988 a Consiliului Popular al județului Cluj, s-a dispus

trecerea în proprietatea statului a imobilului, în baza dispozițiilor

Decretelor nr. 223/1974 și nr. 182/1977.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare din 13 septembrie 1996, Consiliul local al municipiului

Cluj-Napoca le-a vândut pârâților R.O. și R.S. imobilul situat în Cluj-Napoca,

str. Gh. Bilașcu, precum și terenul în suprafață de 217 m.p. aferent

construcției.

Prin încheierea C.F.

din 3 decembrie 1996 s-a înscris dreptul de proprietate al Statului Român

asupra imobilului, acesta fiind dezmembrat în parcelele casă și teren în

suprafață de 217 mp și teren în suprafață de 953 m.p.

Parcela a fost reînscrisă în C.F. în favoarea

statului, în vreme ce altă parcelă a fost transcrisă în C.F., asupra ei fiind

intabulați pârâții R., cu titlu de cumpărare în baza contractului din 13

septembrie 1996.

În ce-i privește pe

reclamanți, aceștia nu au formulat cerere de restituire a imobilului în litigiu

pe temeiul dispozițiilor Legilor nr. 112/1995 și nr. 10/2001.

În prezenta cauză

sunt incidente statuările făcute prin Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind de considerat că deși preluarea

imobilului în litigiu este una abuzivă, împrejurarea că reclamanții nu au uzat

de procedura specială instituită prin Legile nr. 112/1995 și nr. 10/2001, nu

poate conduce la paralizarea acțiunii lor atâta timp cât ei sunt privați de un

bun care a intrat abuziv în proprietatea statului. Este vorba, așadar, despre o

încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, însă aceasta nu poate însemna că imobilul litigios poate fi

readus în patrimoniul reclamanților, căci prin aceasta s-ar aduce atingere

dreptului de proprietate al pârâților R.

Pârâții sunt

cumpărători de bună-credință, ei făcând demersurile la Consiliul Local al

municipiului Cluj-Napoca, de unde au aflat că imobilul este trecut în

proprietatea statului și nu este revendicat, pârâții întrunind cerințele

prevăzute de art. 9 din Legea nr. 112/1995 pentru a cumpăra imobilul.

Chiar dacă la data

încheierii contractului de vânzare-cumpărare dreptul de proprietate al statului

nu era înscris în cartea funciară, acest aspect nu înseamnă că pârâții au fost

de rea-credință, esențial fiind faptul că aveau cunoștință despre preluarea

imobilului de către stat și despre faptul că imobilul nu era revendicat de

foștii proprietari, a conchis tribunalul.

Prin decizia civilă

nr. 355 din 10 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, a fost

respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții H.R. și H.N. împotriva

sentinței menționate, cu cheltuieli de judecată.

În aplicarea Deciziei

în interesul Legii nr. 33/2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și

Justiție, ce are forță obligatorie, în sensul fostului art. 329 alin. (3) (în

prezent art. 330

7

) C. proc. civ., s-a constatat că, în cadrul

prezentei acțiuni în revendicare, Convenția Europeană a Drepturilor Omului ar

avea preferință, așa cum, de altfel, se dispune și prin prevederile art. 20

alin. (2) din Constituția României, sub condiția ca, prin aceasta, să nu se

aducă atingere unui drept de proprietate deja câștigat în beneficiul altuia ori

securității raporturilor juridice, deci stabilității și certitudinii

circuitului civil.

În ceea ce privește

relația dintre Legea nr. 10/2001 și dispozițiile Convenției (incluzând aici și

prevederile relevante din Protocoalele adiționale), este importantă

jurisprudența în materia protecției dreptului de proprietate a C.E.D.O.

Astfel, din

hotărârile pronunțate în legătură cu procedura Legii nr. 10/2001 (în cauzele F.

contra României, A. ș.a. contra României, K. contra României etc.), rezultă, în

esență, că această procedură este eficientă, în special pentru stabilirea

calității de persoană ce poate beneficia de dreptul la despăgubire și pentru

propunerea metodei de despăgubire, caz în care persoanele interesate și care

își afirmă îndreptățirea la a obține măsurile de restituire sau de despăgubire

determinate prin lege, sunt obligate să urmeze asemenea proceduri, respectând

termenele și condițiile pe care ele le implică, sub sancțiunea pierderii

dreptului de a le fi acordată reparația.

Obligativitatea unor

asemenea proceduri speciale și, implicit, caracterul lor prevalent în raport cu

căile judiciare de drept comun (precum acțiunile judiciare în legătură cu

protecția dreptului de proprietate) sunt conferite de faptul că ele se află

instituite prin legi speciale, adoptate tocmai în acest scop, iar legile

speciale, așa cum s-a stabilit și prin Decizia în interesul Legii nr. 33 /2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, evocată mai sus, beneficiază, ca

regulă, de prioritate în aplicare, fiind de principiu că specialia generalibus

derogant.

Instanța de apel a

confirmat situația de fapt reținută de tribunal în rejudecare, inclusiv

caracterul abuziv al preluării imobilului în litigiu, în înțelesul art. 2 din

Legea nr. 10/2001, care le deschidea reclamanților dreptul de a solicita măsuri

reparatorii în condițiile acestei legi, adică restituirea în natură a

imobilului sau, după caz, o despăgubire echivalentă valorii de piață a

imobilului.

Reclamanții nu au

înțeles, însă, să solicite asemenea măsuri reparatorii pe temeiul Legii nr.

10/2001, în termenul de un an, socotit de la data intrării legii în vigoare,

după cum, în ce privește casa și terenul aferent, nu au solicitat restituirea

nici în temeiul Legii nr. 112/1995, deși art. 14 din acest act normativ

recunoștea și el un termen rezonabil pentru formularea de cereri de restituire

sau de indemnizare bănească, anume 6 luni de la intrarea în vigoare a legii.

În aceste condiții,

în raport de prevederile Legii nr. 112/1995, pârâții R.S. și R.O. se puteau

considera îndreptățiți la a cumpăra imobilul casă și teren în suprafață de 217

mp, întrucât inexistența unei cereri de restituire a imobilului formulată de

reclamanți atrăgea, în beneficiul pârâților, acțiunea prevederilor art. 9 alin.

(1) din Legea nr. 112/1995, conform cărora chiriașii titulari de contract ai

apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau

moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului de 6 luni socotit

de la intrarea în vigoare a legii, pentru cumpărarea acestor apartamente.

Mai mult, reclamanții

nu au uzat de prevederile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, pentru a

cere în justiție constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare

încheiat între pârâți, astfel încât toată această stare de fapt și drept a

consolidat situația pârâților R., în calitate de cumpărători, reclamanții

înaintând primul demers având ca scop recuperarea imobilului doar în anul 2006,

când, la data de 23 august, au înregistrat acțiunea civilă ce face obiectul

prezentei judecăți.

De altfel, conștienți

fiind de faptul că au pierdut termenul stabilit de art. 45 alin. (5)

reclamanții și-au modificat la data de 9 noiembrie 2006 cererea de chemare în

judecată, înlocuind capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității cu

unul prin care au solicitat constatarea inopozabilității față de ei a

respectivului contract.

În plus, la data

pornirii prezentului proces, reclamanții nu dețineau o hotărâre judecătorească

care să le recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului ce le-a fost

preluat în mod abuziv antecesorilor lor, solicitând întâia oară recunoașterea

unui asemenea drept al lor în cadrul judecății de față.

Toate aceste

circumstanțe, caracterizate, esențial, pe de o parte de inexistența vreunui

demers judiciar sau administrativ al reclamanților, până la data de 23 august

2006, pentru redobândirea imobilului în litigiu, iar pe de altă parte de

încrederea pârâților R. în dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, precum

și în caracterul notoriu al preluării imobilului de către stat, acesta

comportându-se în fapt și în drept ca un veritabil proprietar, inducând

aparența publică a caracterului evident al dreptului său de proprietate,

conduce la concluzia că pârâții R. sunt titularii unui bun, în înțelesul art. 1

din Protocolul nr. 1 la Convenție și al jurisprudenței C.E.D.O.

Lipsirea pârâților de

acest drept al lor în baza unei cereri în justiție introdusă de reclamanți după

circa 10 ani de la încheierea contractului riscă să pericliteze principiul

securității raporturilor juridice, ca element fundamental al preeminenței

dreptului, fiind de avut în vedere, sub acest aspect și statuarea făcută de C.E.D.O.

în hotărârea pronunțată în cauza P. și P. contra Republicii Cehe, potrivit

căreia atenuarea, prin legile de restituire adoptate după căderea comunismului,

a vechilor încălcări ale legii nu trebuie să creează noi neajunsuri

disproporționate, ajungându-se ca persoanele care au dobândit bunuri cu

bună-credință să fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care

aparține statului, pentru faptul că acesta a confiscat cândva acela bunuri.

Altfel, există riscul

ca dobânditorul să fie el însuși privat de un bun, ajungându-se la o derogare

insuficient justificată de la principiul securității raporturilor juridice.

Nu s-ar putea

considera nici că pârâții ar fi fost de rea-credință la data cumpărării casei

de locuit și a terenului aferent de 217 mp, ei încrezându-se în caracterul

notoriu al preluării imobilului de către stat, asociat cu inexistența unei

cereri administrative sau judiciare a reclamanților prin care aceștia să

solicite restituirea imobilului. Împrejurarea că Statul Român nu se afla, la

data vânzării, înscris ca proprietar în cartea funciară nu poate trimite, nici

ea, la o altă concluzie, în condițiile în care Decretul nr. 223/1974

reprezenta, până la abrogarea lui, un temei al dobândirii considerat suficient

de statul comunist, acesta ne mai socotind necesară și îndeplinirea

formalității înscrierii dreptului de proprietate în cartea funciară.

În ce privește

situația juridică a terenului în suprafață de 953 mp, ca urmare a dezmembrării

parcelei inițiale, în C.F., acesta, deși se află încă la Statul Român, nefiind

înstrăinat unei terțe persoane, aceleași rigori fondate pe securitatea generală

a circuitului civil, înțelese însă dintr-o altă perspectivă, obligă, și în

acest caz, la concluzia că reclamanților nu le poate fi recunoscut dreptul de

proprietate asupra terenului și, în consecință, nici recâștigarea tuturor

prerogativelor atașate unui asemenea drept.

Admiterea cererii

reclamanților cu privire la acest teren ar avea semnificația implicită, dar nu

mai puțin puternică, a recunoașterii în beneficiul lor a dreptului de a eluda

termenele și condițiile stabilite de Legea nr. 10/2001 pentru a solicita

restituirea imobilului, transformând caracterul obligatoriu, pentru persoanele

îndreptățite, al unei asemenea proceduri într-o simplă opțiune care s-ar

alătura aceleia de a porni o acțiune în constatarea dreptului sau, după caz, în

revendicarea bunului în condițiile dreptului comun. Or, acțiunea în revendicare

de drept comun fiind imprescriptibilă, ar rezulta că, fără limită de timp, ea

ar putea fi oricând introdusă, făcând să planeze o gravă incertitudine asupra

situației juridice a imobilelor preluate abuziv. Cum numărul imobilelor

preluate abuziv în timpul regimul comunist a fost foarte ridicat, s-ar ajunge

ca starea de incertitudine generată de posibila exercitare, fără o condiționare

temporală riguroasă, a unor asemenea acțiuni în justiție să afecteze grav

securitatea circuitului civil.

Rezultă așadar, că

există, un interes public îndeajuns de proeminent pentru a considera o asemenea

situație periculoasă și, deci, inacceptabilă într-un stat bazat pe preeminența

dreptului, fiind necesar să se admită că legiuitorul este autorizat să impună,

pe calea unor proceduri speciale, termene și condiții în care să poată fi

solicitate spre restituire în natură imobilele (ori, eventual, și alte bunuri)

preluate abuziv sau acordarea unei despăgubiri, neîngăduind ca restituirea să

poată fi solicitată pe calea dreptului comun. Doar în măsura în care

reclamanții ar fi uzat de procedura specială, însă aceasta nu le-ar fi asigurat

o despăgubire justă și într-un termen rezonabil, ei puteau, eventual, să invoce

normele dreptului comun în beneficiul lor, însă în speță procedura specială de

reparație nu a fost urmată de reclamanți, a conchis instanța de apel.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții H.R. și H.N.,

criticând-o pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., susținând, în esență, următoarele:

Instanța de apel nu a

respectat decizia de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 8167 din

15 decembrie 2008, care a îndrumat instanțele să cerceteze succesiv toate

capetele de cerere, stabilind totodată că, în situația concretă din prezentul

dosar, Convenția Europeană a Drepturilor Omului are prioritate, înlăturând în

consecință excepția inadmisibilității.

Atât instanța de

fond, cât și instanța de apel, au respins acțiunea cu aceeași motivare în

sensul că reclamanții nu pot formula acțiune în revendicare pe calea dreptului

comun, din moment ce nu au înțeles să solicite măsuri reparatorii pe temeiul

Legii nr. 10/2001, fără să verifice circumstanțele concrete ale cauzei.

Astfel, dreptul de

proprietate al autorilor reclamanților nu a fost radiat din cartea funciară,

până la 12 decembrie 1996, astfel că pârâții nu se puteau prevala de dispozițiile

Legii nr. 112/1995, totodată, dat fiind efectul constitutiv al înscrierii în

cartea funciară sub imperiul Decretului-lege nr. 115/1938, reclamanții se

puteau considera proprietarii imobilului, având prioritate față de pârâți în

cadrul acțiunii în revendicare imobiliară.

Deoarece intabularea

Statului Român și a pârâților R. s-a făcut concomitent, la 3 decembrie 1996,

până la acea dată, reclamanții fiind proprietari de carte funciară, nu aveau

interes în a-și revendica bunul de la stat, iar ulterior nu mai aveau decât

posibilitatea de a revendica bunul și de la pârâții R.

Pârâții nu au fost de

bună - credință la data cumpărării, din moment ce nu s-au bazat pe conținutul

cărții funciare, mai ales că, în situația de față, pârâții au cunoscut personal

familia reclamanților, astfel încât contractul de vânzare – cumpărare este

inopozabil față de reclamanți.

Convingerea pârâților

cu privire la calitatea statului de veritabil proprietar ar putea, eventual,

constitui un argument pentru salvarea contractului de la sancțiunea nulității

absolute, însă nu poate produce consecințele juridice în cadrul acțiunii în

revendicare, având în vedere conținutul cărții funciare la data cumpărării și

dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și principiile sale jurisprudențiale.

Recurenții au mai

arătat că decizia administrativă de preluare a imobilului de către stat, în

baza Decretului nr. 223/1974, nu are caracter constitutiv de drept și nu

valorează în sine drept de proprietate, neîncadrându-se în dispozițiile art. 26

din Decretul–lege nr. 115/1938, care se referă la dobândirea pentru cauză de

moarte, accesiune, vânzare silită și expropriere, dar și în acele cazuri

„titularul nu va putea dispune de ele prin cartea funciară decât după ce a

făcut înscrierea.”

Cu privire la

suprafața de 953 mp teren, aflată în proprietatea Municipiului Cluj, cererea în

revendicare a fost în mod greșit respinsă, pentru singurul argument al eludării

termenelor și condițiilor stabilite de Legea nr. 10/2001 și al incertitudinii

situației juridice a imobilelor preluate abuziv, în condițiile în care problema

inadmisibilității acțiunii în revendicare, raportat la inexistența procedurii

prevăzute de Legea nr. 10/2001, a fost tranșată prin decizia de casare

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat.

Instanța de judecată

a fost învestită în prezenta cauză, la data de 23 august 2006, cu soluționarea

unei cereri în constatarea inopozabilității contractului de vânzare - cumpărare

din 13 septembrie 1996, încheiat între Consiliul local al Municipiului

Cluj-Napoca, în calitate de vânzător, și pârâții R.O. și R.S., în calitate de

cumpărători, pentru imobilul situat în Cluj-Napoca, str. Gh. Bilașcu, precum și

terenul în suprafață de 217 mp, aferent construcției. Totodată, reclamanții au

formulat cerere în revendicarea imobilului de la adresa menționată, în

contradictoriu atât cu pârâții persoane fizice, cât și cu pârâtul Consiliul

Local al Municipiului Cluj-Napoca.

Inițial, reclamanții

au formulat cerere în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare

- cumpărare din 13 septembrie 1996, însă la termenul din 9 noiembrie 2006, s-a

luat act de înlocuirea acestei cereri cu cea privind inopozabilitatea aceluiași

contract, menționată anterior.

În primul ciclu

procesual parcurs în cauză, s-a tranșat chestiunea admisibilității cererii în

revendicare formulate după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu

referire la Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 dată în interesul legii de către

Înalta Curte de Casație și Justiție, urmând ca, în rejudecarea cauzei, să se

cerceteze fondul tuturor cererilor deduse judecății.

Susținând că nu a

fost respectată decizia de casare, reclamanții pretind că ambele instanțe de

fond, în rejudecare, au soluționat cauza tot prin prisma împrejurării că nu s-a

formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, ignorându-se că Statul Român,

preluând imobilul în litigiu în baza Decretului nr. 223/1974, nu și-a înscris

dreptul de proprietate în cartea funciară, împrejurare care, dacă ar fi fost

luată în considerare, ar fi condus la admiterea cererii în revendicare.

Contrar susținerilor

reclamanților, instanța de apel s-a raportat la mențiunile din cartea funciară,

analizând împrejurarea neînscrierii în cartea funciară a dreptului de

proprietate al Statului Român, după preluarea imobilului, iar concluzia lipsei

de relevanță a acestui fapt este corectă, pentru considerente ce urmează a fi

completate cu cele menționate în prezenta decizie, relative la cadrul de

soluționare a cererilor deduse judecății, în raport de decizia de casare.

Constatarea ca fiind

admisibilă formularea cererii în revendicare după data intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001, prin decizia Înaltei Curți din primul ciclu procesual, trebuie

circumscrisă Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțate în interesul legii, la

care s-a făcut explicit referire, examinarea în fond a cererii în revendicare

supunându-se regulilor prescrise prin hotărârea cu caracter obligatoriu pentru

instanțele de judecată, conform fostului art. 329 alin. (3) (în prezent art.

330

7

) C. proc. civ., astfel cum, în mod corect, s-a arătat de către

instanța de apel.

Astfel, prin decizia

în interesul legii s-a arătat că cererea în revendicare imobiliară a unui bun

preluat abuziv de către stat anterior anului 1989, formulată după data intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu poate fi examinată potrivit dreptului comun

reprezentat de art. 480 C. civ., întrucât nu poate fi ignorată legea specială,

care se preocupă tocmai de repararea prejudiciului cauzat proprietarilor de

imobile deposedați abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, în

aplicarea principiului specialia generalibus derogant.

Deși o asemenea

constatare conduce, ca regulă, la inadmisibilitatea cererii în revendicare

promovate în aceste condiții, prin Decizia nr. 33/2008 s-a arătat că există o

situație în care cererea este admisibilă, cea în care reclamantul într-o atare

acțiune se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.

și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Aceasta este

perspectiva relevată prin decizia de casare pronunțată în cauză, în primul

ciclu procesual, ceea ce presupunea ca, în rejudecare, să se verifice în ce

măsură reclamanții dețin un „bun” în sensul Convenției și dacă eventuala

admitere a cererii în revendicare nu ar priva, în același timp, pe pârâții

persoane fizice de bunul lor, aceștia prevalându-se, la rându-le, de art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenție.

Aceste considerente

ale deciziei în interesul legii vizează toate imobilele preluate de către stat

în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, fără distincție în funcție de

plasarea sau nu în regim de carte funciară, fiind suficientă o preluare

„abuzivă” în sensul legii.

În aceste condiții și

ținând cont că examinarea cererii se realizează în contextul prevederilor

Convenției Europene a Drepturilor Omului, și nu ale Codului civil, nu are

relevanță dacă statul, după preluare, s-a intabulat sau nu în cartea funciară,

împrejurare ce ar fi fost esențială în examinarea cererii potrivit dreptului

comun.

Conținutul noțiunii

de „bun” a fost explicitat în jurisprudența C.E.D.O., inclusiv în cea

dezvoltată în cauzele împotriva României, atât din perspectiva unui „bun

actual”, cât și a unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de

proprietate.

În cadrul unei

acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul

la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de

recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

Distincția între

dreptul la restituire și dreptul la despăgubiri se regăsește tranșant în cauza

A. și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010), la care instanța

de apel a făcut referire, în care se fixează semnificații ale noțiunii de „bun”

pe care Curtea le-a uzitat în mod constant în jurisprudența sa.

Astfel, se arată că

un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către

stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă

și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci

s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.

În caz contrar,

simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului

constituit asupra imobilului în litigiu, precum în speță, poate valora doar o

recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa

măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii

administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor

reparații.

În contextul acestor

aprecieri, este justificată, contrar susținerilor recurenților, evaluarea, de

către instanța de apel, a demersurilor administrative și judiciare pe care

le-au făcut ori ar fi trebuit să le inițieze reclamanții pentru a beneficia de

un „bun” care să conducă la admiterea cererii în revendicare.

În mod corect, s-a

constatat că reclamanții nu au uzat de căile judiciare ce le-ar fi permis

obținerea unei hotărâri judecătorești irevocabile de restituire a imobilului,

inclusiv de calea unei cereri în constatarea nulității absolute a contractului

de vânzare - cumpărare încheiat de pârâți în baza Legii nr. 112/1995.

Reclamanților nu le

poate fi recunoscută decât o creanță, constând în diferența dintre

despăgubirile încasate în baza Legii nr. 112/1995 și valoarea de piață a

imobilului, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare, conform

art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, evident, sub condiția formulării

notificării prevăzute de legea specială.

Se constată, în

speță, că reclamanții nu au un drept la restituire care să-i îndreptățească la

redobândirea posesiei, nefiind întrunită cerința premisă a cererii în

revendicare examinate potrivit regulilor arătate în Decizia nr. 33/2008 în

interesul legii a Înaltei Curți.

În aceste condiții,

este inutilă cercetarea modului în care instanța de apel a examinat cerința

existenței unui „bun” și în patrimoniul pârâților, din moment ce reclamanții

înșiși nu dețin un „bun” relevant în cadrul cererii în revendicare.

Considerentele expuse

anterior sunt valabile atât pentru parcela pentru care pârâții persoane fizice

sunt intabulați în cartea funciară, cât și pentru cea pentru Statul Român și-a

înscris dreptul de proprietate în cartea.

Întrucât, în ciclul

procesual anterior, instanța de casare a considerat că cererea în revendicare

este admisibilă în condițiile Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 date în

interesul legii, fără a distinge în funcție de deținătorul bunului, persoană

fizică sau persoană juridică, ce reprezintă chiar unitatea deținătoare, în

termenii Legii nr. 10/2001, nu se mai poate cerceta dacă reclamanții au

formulat sau nu notificare în baza legii speciale pentru partea de imobil

rămasă în posesia Municipiului Cluj-Napoca.

În acest caz, și

cererea formulată în contradictoriu cu persoana juridică trebuie examinată

potrivit acelorași reguli prevăzute de Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008,

constatându-se, în raport de situația de fapt reținută de ambele instanțe de

fond, că reclamanții nu au nici în privința terenului de 953 mp un „bun” în

sensul Convenției, în absența unei hotărâri judecătorești prin care să se fi

dispus restituirea bunului.

Față de

considerentele expuse, se constată că instanța de apel a făcut o corectă

aplicare atât a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., în raport de decizia de

casare din primul ciclu procesual, cât și a deciziei pronunțate în interesul

legii.

Drept urmare, Înalta

Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 C. proc. civ.

În temeiul art. 274

C. proc. civ., va obliga pe recurenți la 6.200 lei cu titlu de cheltuieli de

judecată în favoarea intimaților-pârâți R.O. și R.S., reprezentând onorariu

avocat în această fază procesuală, conform bonurilor fiscale din 5 noiembrie 2011

și 28 noiembrie 2011.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții H.R. și H.N. împotriva deciziei nr.

355/ A din 10 decembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie.

Obligă recurenții la

6.200 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimaților-pârâți R.O. și R.S.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 2 decembrie 2011.