ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8547/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 493 din 27 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Cluj în rejudecare după casare, dispusă prin decizia civilă nr. 8167 din 15 decembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamanților H.R., H.N. și H.K.E., în contradictoriu cu pârâții R.O., R.S., Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca și Primarul municipiului Cluj-Napoca, cu cheltuieli de judecată. În motivarea acestei sentințe, s-a arătat, în esență, că imobilul în litigiu, înscris în C.F., situat în Cluj Napoca, str. Republicii, s-a aflat în proprietatea tabulară a defunctului H.P. și a reclamantei H.K.E., decedată în cursul procesului.

Prin decizia nr. 41 din 29 februarie 1988 a Consiliului Popular al județului Cluj, s-a dispus trecerea în proprietatea statului a imobilului, în baza dispozițiilor Decretelor nr. 223/1974 și nr. 182/1977. Prin contractul de vânzare-cumpărare din 13 septembrie 1996, Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca le-a vândut pârâților R.O. și R.S. imobilul situat în Cluj-Napoca, str. Gh. Bilașcu, precum și terenul în suprafață de 217 m.p. aferent construcției. Prin încheierea C.F. din 3 decembrie 1996 s-a înscris dreptul de proprietate al Statului Român asupra imobilului, acesta fiind dezmembrat în parcelele casă și teren în suprafață de 217 mp și teren în suprafață de 953 m.p. Parcela a fost reînscrisă în C.F.

în favoarea statului, în vreme ce altă parcelă a fost transcrisă în C.F., asupra ei fiind intabulați pârâții R., cu titlu de cumpărare în baza contractului din 13 septembrie 1996. În ce-i privește pe reclamanți, aceștia nu au formulat cerere de restituire a imobilului în litigiu pe temeiul dispozițiilor Legilor nr. 112/1995 și nr. 10/2001. În prezenta cauză sunt incidente statuările făcute prin Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind de considerat că deși preluarea imobilului în litigiu este una abuzivă, împrejurarea că reclamanții nu au uzat de procedura specială instituită prin Legile nr. 112/1995 și nr. 10/2001, nu poate conduce la paralizarea acțiunii lor atâta timp cât ei sunt privați de un bun care a intrat abuziv în proprietatea statului.

Este vorba, așadar, despre o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, însă aceasta nu poate însemna că imobilul litigios poate fi readus în patrimoniul reclamanților, căci prin aceasta s-ar aduce atingere dreptului de proprietate al pârâților R. Pârâții sunt cumpărători de bună-credință, ei făcând demersurile la Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, de unde au aflat că imobilul este trecut în proprietatea statului și nu este revendicat, pârâții întrunind cerințele prevăzute de art. 9 din Legea nr. 112/1995 pentru a cumpăra imobilul. Chiar dacă la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare dreptul de proprietate al statului nu era înscris în cartea funciară, acest aspect nu înseamnă că pârâții au fost de rea-credință, esențial fiind faptul că aveau cunoștință despre preluarea imobilului de către stat și despre faptul că imobilul nu era revendicat de foștii proprietari, a conchis tribunalul.

Prin decizia civilă nr. 355 din 10 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții H.R. și H.N. împotriva sentinței menționate, cu cheltuieli de judecată. În aplicarea Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, ce are forță obligatorie, în sensul fostului art. 329 alin. (3) (în prezent art. 330 7 ) C. proc. civ., s-a constatat că, în cadrul prezentei acțiuni în revendicare, Convenția Europeană a Drepturilor Omului ar avea preferință, așa cum, de altfel, se dispune și prin prevederile art. 20 alin. (2) din Constituția României, sub condiția ca, prin aceasta, să nu se aducă atingere unui drept de proprietate deja câștigat în beneficiul altuia ori securității raporturilor juridice, deci stabilității și certitudinii circuitului civil.

În ceea ce privește relația dintre Legea nr. 10/2001 și dispozițiile Convenției (incluzând aici și prevederile relevante din Protocoalele adiționale), este importantă jurisprudența în materia protecției dreptului de proprietate a C.E.D.O. Astfel, din hotărârile pronunțate în legătură cu procedura Legii nr. 10/2001 (în cauzele F. contra României, A. ș.a. contra României, K. contra României etc.), rezultă, în esență, că această procedură este eficientă, în special pentru stabilirea calității de persoană ce poate beneficia de dreptul la despăgubire și pentru propunerea metodei de despăgubire, caz în care persoanele interesate și care își afirmă îndreptățirea la a obține măsurile de restituire sau de despăgubire determinate prin lege, sunt obligate să urmeze asemenea proceduri, respectând termenele și condițiile pe care ele le implică, sub sancțiunea pierderii dreptului de a le fi acordată reparația.

Obligativitatea unor asemenea proceduri speciale și, implicit, caracterul lor prevalent în raport cu căile judiciare de drept comun (precum acțiunile judiciare în legătură cu protecția dreptului de proprietate) sunt conferite de faptul că ele se află instituite prin legi speciale, adoptate tocmai în acest scop, iar legile speciale, așa cum s-a stabilit și prin Decizia în interesul Legii nr. 33 /2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, evocată mai sus, beneficiază, ca regulă, de prioritate în aplicare, fiind de principiu că specialia generalibus derogant. Instanța de apel a confirmat situația de fapt reținută de tribunal în rejudecare, inclusiv caracterul abuziv al preluării imobilului în litigiu, în înțelesul art. 2 din Legea nr. 10/2001, care le deschidea reclamanților dreptul de a solicita măsuri reparatorii în condițiile acestei legi, adică restituirea în natură a imobilului sau, după caz, o despăgubire echivalentă valorii de piață a imobilului.

Reclamanții nu au înțeles, însă, să solicite asemenea măsuri reparatorii pe temeiul Legii nr. 10/2001, în termenul de un an, socotit de la data intrării legii în vigoare, după cum, în ce privește casa și terenul aferent, nu au solicitat restituirea nici în temeiul Legii nr. 112/1995, deși art. 14 din acest act normativ recunoștea și el un termen rezonabil pentru formularea de cereri de restituire sau de indemnizare bănească, anume 6 luni de la intrarea în vigoare a legii. În aceste condiții, în raport de prevederile Legii nr. 112/1995, pârâții R.S. și R.O.

se puteau considera îndreptățiți la a cumpăra imobilul casă și teren în suprafață de 217 mp, întrucât inexistența unei cereri de restituire a imobilului formulată de reclamanți atrăgea, în beneficiul pârâților, acțiunea prevederilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, conform cărora chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului de 6 luni socotit de la intrarea în vigoare a legii, pentru cumpărarea acestor apartamente.

Mai mult, reclamanții nu au uzat de prevederile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, pentru a cere în justiție constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți, astfel încât toată această stare de fapt și drept a consolidat situația pârâților R., în calitate de cumpărători, reclamanții înaintând primul demers având ca scop recuperarea imobilului doar în anul 2006, când, la data de 23 august, au înregistrat acțiunea civilă ce face obiectul prezentei judecăți. De altfel, conștienți fiind de faptul că au pierdut termenul stabilit de art. 45 alin. (5) reclamanții și-au modificat la data de 9 noiembrie 2006 cererea de chemare în judecată, înlocuind capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității cu unul prin care au solicitat constatarea inopozabilității față de ei a respectivului contract.

În plus, la data pornirii prezentului proces, reclamanții nu dețineau o hotărâre judecătorească care să le recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului ce le-a fost preluat în mod abuziv antecesorilor lor, solicitând întâia oară recunoașterea unui asemenea drept al lor în cadrul judecății de față.

Toate aceste circumstanțe, caracterizate, esențial, pe de o parte de inexistența vreunui demers judiciar sau administrativ al reclamanților, până la data de 23 august 2006, pentru redobândirea imobilului în litigiu, iar pe de altă parte de încrederea pârâților R. în dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, precum și în caracterul notoriu al preluării imobilului de către stat, acesta comportându-se în fapt și în drept ca un veritabil proprietar, inducând aparența publică a caracterului evident al dreptului său de proprietate, conduce la concluzia că pârâții R. sunt titularii unui bun, în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și al jurisprudenței C.E.D.O.

Lipsirea pârâților de acest drept al lor în baza unei cereri în justiție introdusă de reclamanți după circa 10 ani de la încheierea contractului riscă să pericliteze principiul securității raporturilor juridice, ca element fundamental al preeminenței dreptului, fiind de avut în vedere, sub acest aspect și statuarea făcută de C.E.D.O. în hotărârea pronunțată în cauza P. și P. contra Republicii Cehe, potrivit căreia atenuarea, prin legile de restituire adoptate după căderea comunismului, a vechilor încălcări ale legii nu trebuie să creează noi neajunsuri disproporționate, ajungându-se ca persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține statului, pentru faptul că acesta a confiscat cândva acela bunuri.

Altfel, există riscul ca dobânditorul să fie el însuși privat de un bun, ajungându-se la o derogare insuficient justificată de la principiul securității raporturilor juridice. Nu s-ar putea considera nici că pârâții ar fi fost de rea-credință la data cumpărării casei de locuit și a terenului aferent de 217 mp, ei încrezându-se în caracterul notoriu al preluării imobilului de către stat, asociat cu inexistența unei cereri administrative sau judiciare a reclamanților prin care aceștia să solicite restituirea imobilului. Împrejurarea că Statul Român nu se afla, la data vânzării, înscris ca proprietar în cartea funciară nu poate trimite, nici ea, la o altă concluzie, în condițiile în care Decretul nr. 223/1974 reprezenta, până la abrogarea lui, un temei al dobândirii considerat suficient de statul comunist, acesta ne mai socotind necesară și îndeplinirea formalității înscrierii dreptului de proprietate în cartea funciară.

În ce privește situația juridică a terenului în suprafață de 953 mp, ca urmare a dezmembrării parcelei inițiale, în C.F., acesta, deși se află încă la Statul Român, nefiind înstrăinat unei terțe persoane, aceleași rigori fondate pe securitatea generală a circuitului civil, înțelese însă dintr-o altă perspectivă, obligă, și în acest caz, la concluzia că reclamanților nu le poate fi recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului și, în consecință, nici recâștigarea tuturor prerogativelor atașate unui asemenea drept.

Admiterea cererii reclamanților cu privire la acest teren ar avea semnificația implicită, dar nu mai puțin puternică, a recunoașterii în beneficiul lor a dreptului de a eluda termenele și condițiile stabilite de Legea nr. 10/2001 pentru a solicita restituirea imobilului, transformând caracterul obligatoriu, pentru persoanele îndreptățite, al unei asemenea proceduri într-o simplă opțiune care s-ar alătura aceleia de a porni o acțiune în constatarea dreptului sau, după caz, în revendicarea bunului în condițiile dreptului comun. Or, acțiunea în revendicare de drept comun fiind imprescriptibilă, ar rezulta că, fără limită de timp, ea ar putea fi oricând introdusă, făcând să planeze o gravă incertitudine asupra situației juridice a imobilelor preluate abuziv.

Cum numărul imobilelor preluate abuziv în timpul regimul comunist a fost foarte ridicat, s-ar ajunge ca starea de incertitudine generată de posibila exercitare, fără o condiționare temporală riguroasă, a unor asemenea acțiuni în justiție să afecteze grav securitatea circuitului civil. Rezultă așadar, că există, un interes public îndeajuns de proeminent pentru a considera o asemenea situație periculoasă și, deci, inacceptabilă într-un stat bazat pe preeminența dreptului, fiind necesar să se admită că legiuitorul este autorizat să impună, pe calea unor proceduri speciale, termene și condiții în care să poată fi solicitate spre restituire în natură imobilele (ori, eventual, și alte bunuri) preluate abuziv sau acordarea unei despăgubiri, neîngăduind ca restituirea să poată fi solicitată pe calea dreptului comun.

Doar în măsura în care reclamanții ar fi uzat de procedura specială, însă aceasta nu le-ar fi asigurat o despăgubire justă și într-un termen rezonabil, ei puteau, eventual, să invoce normele dreptului comun în beneficiul lor, însă în speță procedura specială de reparație nu a fost urmată de reclamanți, a conchis instanța de apel. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții H.R. și H.N., criticând-o pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând, în esență, următoarele: Instanța de apel nu a respectat decizia de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 8167 din 15 decembrie 2008, care a îndrumat instanțele să cerceteze succesiv toate capetele de cerere, stabilind totodată că, în situația concretă din prezentul dosar, Convenția Europeană a Drepturilor Omului are prioritate, înlăturând în consecință excepția inadmisibilității.

Atât instanța de fond, cât și instanța de apel, au respins acțiunea cu aceeași motivare în sensul că reclamanții nu pot formula acțiune în revendicare pe calea dreptului comun, din moment ce nu au înțeles să solicite măsuri reparatorii pe temeiul Legii nr. 10/2001, fără să verifice circumstanțele concrete ale cauzei. Astfel, dreptul de proprietate al autorilor reclamanților nu a fost radiat din cartea funciară, până la 12 decembrie 1996, astfel că pârâții nu se puteau prevala de dispozițiile Legii nr. 112/1995, totodată, dat fiind efectul constitutiv al înscrierii în cartea funciară sub imperiul Decretului-lege nr. 115/1938, reclamanții se puteau considera proprietarii imobilului, având prioritate față de pârâți în cadrul acțiunii în revendicare imobiliară.

Deoarece intabularea Statului Român și a pârâților R. s-a făcut concomitent, la 3 decembrie 1996, până la acea dată, reclamanții fiind proprietari de carte funciară, nu aveau interes în a-și revendica bunul de la stat, iar ulterior nu mai aveau decât posibilitatea de a revendica bunul și de la pârâții R. Pârâții nu au fost de bună - credință la data cumpărării, din moment ce nu s-au bazat pe conținutul cărții funciare, mai ales că, în situația de față, pârâții au cunoscut personal familia reclamanților, astfel încât contractul de vânzare – cumpărare este inopozabil față de reclamanți.

Convingerea pârâților cu privire la calitatea statului de veritabil proprietar ar putea, eventual, constitui un argument pentru salvarea contractului de la sancțiunea nulității absolute, însă nu poate produce consecințele juridice în cadrul acțiunii în revendicare, având în vedere conținutul cărții funciare la data cumpărării și dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și principiile sale jurisprudențiale.

Recurenții au mai arătat că decizia administrativă de preluare a imobilului de către stat, în baza Decretului nr. 223/1974, nu are caracter constitutiv de drept și nu valorează în sine drept de proprietate, neîncadrându-se în dispozițiile art. 26 din Decretul–lege nr. 115/1938, care se referă la dobândirea pentru cauză de moarte, accesiune, vânzare silită și expropriere, dar și în acele cazuri „titularul nu va putea dispune de ele prin cartea funciară decât după ce a făcut înscrierea.” Cu privire la suprafața de 953 mp teren, aflată în proprietatea Municipiului Cluj, cererea în revendicare a fost în mod greșit respinsă, pentru singurul argument al eludării termenelor și condițiilor stabilite de Legea nr. 10/2001 și al incertitudinii situației juridice a imobilelor preluate abuziv, în condițiile în care problema inadmisibilității acțiunii în revendicare, raportat la inexistența procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, a fost tranșată prin decizia de casare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Instanța de judecată a fost învestită în prezenta cauză, la data de 23 august 2006, cu soluționarea unei cereri în constatarea inopozabilității contractului de vânzare - cumpărare din 13 septembrie 1996, încheiat între Consiliul local al Municipiului Cluj-Napoca, în calitate de vânzător, și pârâții R.O. și R.S., în calitate de cumpărători, pentru imobilul situat în Cluj-Napoca, str. Gh. Bilașcu, precum și terenul în suprafață de 217 mp, aferent construcției. Totodată, reclamanții au formulat cerere în revendicarea imobilului de la adresa menționată, în contradictoriu atât cu pârâții persoane fizice, cât și cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca.

Inițial, reclamanții au formulat cerere în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare din 13 septembrie 1996, însă la termenul din 9 noiembrie 2006, s-a luat act de înlocuirea acestei cereri cu cea privind inopozabilitatea aceluiași contract, menționată anterior. În primul ciclu procesual parcurs în cauză, s-a tranșat chestiunea admisibilității cererii în revendicare formulate după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu referire la Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 dată în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, urmând ca, în rejudecarea cauzei, să se cerceteze fondul tuturor cererilor deduse judecății.

Susținând că nu a fost respectată decizia de casare, reclamanții pretind că ambele instanțe de fond, în rejudecare, au soluționat cauza tot prin prisma împrejurării că nu s-a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, ignorându-se că Statul Român, preluând imobilul în litigiu în baza Decretului nr. 223/1974, nu și-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară, împrejurare care, dacă ar fi fost luată în considerare, ar fi condus la admiterea cererii în revendicare. Contrar susținerilor reclamanților, instanța de apel s-a raportat la mențiunile din cartea funciară, analizând împrejurarea neînscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate al Statului Român, după preluarea imobilului, iar concluzia lipsei de relevanță a acestui fapt este corectă, pentru considerente ce urmează a fi completate cu cele menționate în prezenta decizie, relative la cadrul de soluționare a cererilor deduse judecății, în raport de decizia de casare.

Constatarea ca fiind admisibilă formularea cererii în revendicare după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin decizia Înaltei Curți din primul ciclu procesual, trebuie circumscrisă Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțate în interesul legii, la care s-a făcut explicit referire, examinarea în fond a cererii în revendicare supunându-se regulilor prescrise prin hotărârea cu caracter obligatoriu pentru instanțele de judecată, conform fostului art. 329 alin. (3) (în prezent art. 330 7 ) C. proc. civ., astfel cum, în mod corect, s-a arătat de către instanța de apel.

Astfel, prin decizia în interesul legii s-a arătat că cererea în revendicare imobiliară a unui bun preluat abuziv de către stat anterior anului 1989, formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu poate fi examinată potrivit dreptului comun reprezentat de art. 480 C. civ., întrucât nu poate fi ignorată legea specială, care se preocupă tocmai de repararea prejudiciului cauzat proprietarilor de imobile deposedați abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant. Deși o asemenea constatare conduce, ca regulă, la inadmisibilitatea cererii în revendicare promovate în aceste condiții, prin Decizia nr. 33/2008 s-a arătat că există o situație în care cererea este admisibilă, cea în care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.

și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Aceasta este perspectiva relevată prin decizia de casare pronunțată în cauză, în primul ciclu procesual, ceea ce presupunea ca, în rejudecare, să se verifice în ce măsură reclamanții dețin un „bun” în sensul Convenției și dacă eventuala admitere a cererii în revendicare nu ar priva, în același timp, pe pârâții persoane fizice de bunul lor, aceștia prevalându-se, la rându-le, de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Aceste considerente ale deciziei în interesul legii vizează toate imobilele preluate de către stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, fără distincție în funcție de plasarea sau nu în regim de carte funciară, fiind suficientă o preluare „abuzivă” în sensul legii.

În aceste condiții și ținând cont că examinarea cererii se realizează în contextul prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, și nu ale Codului civil, nu are relevanță dacă statul, după preluare, s-a intabulat sau nu în cartea funciară, împrejurare ce ar fi fost esențială în examinarea cererii potrivit dreptului comun. Conținutul noțiunii de „bun” a fost explicitat în jurisprudența C.E.D.O., inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât din perspectiva unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate. În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

Distincția între dreptul la restituire și dreptul la despăgubiri se regăsește tranșant în cauza A. și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010), la care instanța de apel a făcut referire, în care se fixează semnificații ale noțiunii de „bun” pe care Curtea le-a uzitat în mod constant în jurisprudența sa. Astfel, se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, precum în speță, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații. În contextul acestor aprecieri, este justificată, contrar susținerilor recurenților, evaluarea, de către instanța de apel, a demersurilor administrative și judiciare pe care le-au făcut ori ar fi trebuit să le inițieze reclamanții pentru a beneficia de un „bun” care să conducă la admiterea cererii în revendicare.

În mod corect, s-a constatat că reclamanții nu au uzat de căile judiciare ce le-ar fi permis obținerea unei hotărâri judecătorești irevocabile de restituire a imobilului, inclusiv de calea unei cereri în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare încheiat de pârâți în baza Legii nr. 112/1995. Reclamanților nu le poate fi recunoscută decât o creanță, constând în diferența dintre despăgubirile încasate în baza Legii nr. 112/1995 și valoarea de piață a imobilului, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare, conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, evident, sub condiția formulării notificării prevăzute de legea specială. Se constată, în speță, că reclamanții nu au un drept la restituire care să-i îndreptățească la redobândirea posesiei, nefiind întrunită cerința premisă a cererii în revendicare examinate potrivit regulilor arătate în Decizia nr. 33/2008 în interesul legii a Înaltei Curți.

În aceste condiții, este inutilă cercetarea modului în care instanța de apel a examinat cerința existenței unui „bun” și în patrimoniul pârâților, din moment ce reclamanții înșiși nu dețin un „bun” relevant în cadrul cererii în revendicare. Considerentele expuse anterior sunt valabile atât pentru parcela pentru care pârâții persoane fizice sunt intabulați în cartea funciară, cât și pentru cea pentru Statul Român și-a înscris dreptul de proprietate în cartea. Întrucât, în ciclul procesual anterior, instanța de casare a considerat că cererea în revendicare este admisibilă în condițiile Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 date în interesul legii, fără a distinge în funcție de deținătorul bunului, persoană fizică sau persoană juridică, ce reprezintă chiar unitatea deținătoare, în termenii Legii nr. 10/2001, nu se mai poate cerceta dacă reclamanții au formulat sau nu notificare în baza legii speciale pentru partea de imobil rămasă în posesia Municipiului Cluj-Napoca.

În acest caz, și cererea formulată în contradictoriu cu persoana juridică trebuie examinată potrivit acelorași reguli prevăzute de Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, constatându-se, în raport de situația de fapt reținută de ambele instanțe de fond, că reclamanții nu au nici în privința terenului de 953 mp un „bun” în sensul Convenției, în absența unei hotărâri judecătorești prin care să se fi dispus restituirea bunului. Față de considerentele expuse, se constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare atât a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., în raport de decizia de casare din primul ciclu procesual, cât și a deciziei pronunțate în interesul legii. Drept urmare, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 C. proc.

civ. În temeiul art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurenți la 6.200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimaților-pârâți R.O. și R.S., reprezentând onorariu avocat în această fază procesuală, conform bonurilor fiscale din 5 noiembrie 2011 și 28 noiembrie 2011.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții H.R. și H.N. împotriva deciziei nr. 355/ A din 10 decembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Obligă recurenții la 6.200 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimaților-pârâți R.O. și R.S. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 decembrie 2011.