ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5252/2010

Asupra

cererii de revizuire de față;

Din

examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința nr.

1507 din 30 martie 2009, Tribunalul Mehedinți admițând în parte acțiunea

formulată de reclamanta M.A.M. în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local O.

și S.P.A.S., a dispus obligarea pârâților la plata către reclamantă a sumelor

reprezentând suplimentul corespunzător postului și suplimentul corespunzător

treptei de salarizare, în procent de câte 25% fiecare, pe perioada 01 ianuarie

2008 – 30 noiembrie 2008, actualizate cu indicele de inflație la data plății.

Pentru a

hotărî astfel, Tribunalul Mehedinți a reținut, în esență, faptul că

funcționarii publici au dreptul, în temeiul art. 31 (anterior art. 29) din

Legea nr. 188/1999 la un salariu compus din salariul de bază, sporul de vechime

în muncă suplimentul postului, suplimentul gradului, că deși aplicarea acestor

prevederi a fost suspendată succesiv printr-o serie de acte normative, pentru

anii 2007 și 2008, ulterior această suspendare nu a mai fost menținută. Cu

toate acestea, cele două sporuri nu i-au fost acordate funcționarului public,

așa cum stipulau prevederile legale invocate, fiind astfel încălcate

dispozițiile art. 8, art. 38 și art. 39 alin. (1) lit. d) din Legea nr.

53/2003, care stabilesc în mod imperativ faptul că salariații nu pot renunța la

drepturile ce le sunt recunoscute prin lege iar limitarea acestor drepturi este

lovită de nulitate.

Reținând

că jurisprudența CEDO include în noțiunea de bun orice valoare patrimonială

văzută ca un ansamblu de interese care decurg din raporturile cu conținut economic

pe care o persoană ar fi putut licit și efectiv să le dobândească, iar cele

două elemente de conținut ale salariului funcționarului public, suplimentul

postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, corespund acestei

definiții, instanța de fond a apreciat că, în cauză, a avut loc o încălcare a

art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, prin lipsirea reclamantei de un drept legitim pe care ar fi trebuit să

îl dobândească efectiv.

Prin

decizia nr. 3645 din 29 septembrie 2009, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios

administrativ și fiscal, a admis recursurile declarate de pârâți împotriva

sentinței nr. 1507 din 30 martie 2009 a Tribunalului Mehedinți și modificând

sentința atacată, a respins acțiunea reclamantei.

În

motivarea deciziei sale, Curtea de apel a reținut, în esență, faptul că

Statutul funcționarilor publici, prin art. 31 alin. (1) a stabilit cadrul

general al salarizării funcționarilor, neprevăzând însă și criteriile concrete

de determinare a drepturilor bănești solicitate, procentul de 25% indicat de

reclamantă în petitul cererii sale fiind astfel fără susținere legală.

A

constatat astfel instanța de recurs, că reclamanta este în imposibilitatea de a

realiza prin intermediul instanței o creanță al cărei cuantum nu este stabilit

de lege, pentru a putea fi determinat sau determinabil, iar recunoașterea

vocației generale la acordarea drepturilor solicitate ar lipsi hotărârea

judecătorească de scopul său final: punerea în executare. Pe de altă parte, o

eventuală cuantificare de către instanță prin aplicarea a diverse criterii, ar

fi neconstituțională, în raport cu cele reținute de Curtea Constituțională prin

Decizia nr. 820 din 3 iulie 2008, publicată în M. Of. nr. 537/16.07.2008.

Curtea de apel

a respins susținerea reclamantei privind faptul că drepturile solicitate ar

constitui „un bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, reținând că Instanța Europeană a decis în

jurisprudența sa că atâta timp cât acțiunile reclamanților se află

„pendinte" pe rolul jurisdicțiilor interne, acestea nu nasc nici un drept

de creanță, ci numai eventualitatea dobândirii unei astfel de creanțe. Făcând

referire apoi la cauza Fernandez-Molina Gonzalez și alții contra Spaniei,

soluționată de CEDO prin decizia din 18 oct. 2002, Curtea de apel a reținut

faptul că instanța de la Strasbourg a stabilit cu valoare de principiu faptul

că „o creanță nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul 1,

decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută

în puterea lucrului judecat".

Totodată,

reținând că în același sens este și jurisprudența constantă a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, Curtea de apel a constatat că deși jurisprudența sa anterioară

este contrară celei date în cauza de față, necesitatea schimbării acesteia se

impune prin raportare atât la dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr.

304/2004, cât și a celor statuate de CEDO în decizia din 6 decembrie 2007,

pronunțată în cauza Beian contra României.

Î

mpotriva

deciziei 3645 din 29 septembrie 2009 a Curții de Apel Craiova, la data de 29

octombrie 2009, reclamanta a formulat cerere de revizuire, pe care a

întemeiat-o în drept pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

În

motivarea cererii sale, revizuenta a susținut, în esență, faptul că în mod

netemeinic și nelegal prin decizia atacată, acțiunea sa a fost respinsă, deși

anterior, prin decizii irevocabile, Curtea de Apel Craiova a pronunțat soluții

favorabile în cauze având ca obiect acordarea acelorași drepturi de natură

salarială.

Astfel învestită,

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând cauza din prisma motivelor

invocate de revizuenta și a dispozițiilor legale incidente în cauză, va

respinge cererea de revizuire ca nefondată, pentru următoarele considerente:

Revizuirea

fiind o cale de atac extraordinară, de retractare, se poate exercita numai

î

n cazurile

și condițiile expres prevăzute de lege.

Potrivit

art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri dată de o instanță de

recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă există hotărâri definitive

potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, în una și

aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate.

Rațiunea

reglementării revizuirii prevăzută de textul menționat o constituie necesitatea

de a se înlătura încălcarea principiului puterii lucrului judecat, când

instanțele au dat soluții contrare, în dosare diferite, dar având același

obiect, aceeași cauză și aceleași părți.

În asemenea

situații, executarea hotărârilor este imposibilă, întrucât fiecare parte se

prevalează de hotărârea ce îi este favorabilă, iar ieșirea din situația

anormală creată de existența hotărârilor potrivnice nu se poate realiza decât

prin revizuirea și anularea ultimei hotărâri, care înfrânge principiul

autorității de lucru judecat.

În cauza

de față, revizuenta a înțeles să invoce soluțiile potrivnice pronunțate de

aceeași instanță, însă în cauze diferite, având ca părți persoane diferite

(acest fapt este de altfel asumat chiar de către revizuentă, care în

dezvoltarea motivelor cererii sale de revizuire arată că soluția potrivnică

celei date în hotărârea a cărei revizuire o cere, a fost pronunțată de Curtea

de Apel Craiova în ceea ce privește acțiuni formulate de alți funcționari

publici, având ca obiect o pretenție similară cu cea formulată de ea în Dosarul

nr. 1978/101/2009, respectiv, acordarea drepturilor de natură salarială,

constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de

salarizare, fiecare în cuantum de 25% din salariul de bază).

Astfel, în

condițiile în care revizuenta nu a avut calitatea de parte în două dosare, care

deși având același obiect, cauză și părți, să fi fost soluționate diferit de

instanțele de judecată - Înalta Curte va constata că cererea de revizuire

formulată nu poate fi primită, nefiind îndeplinite condițiile legale pentru

admiterea acesteia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

cererea de revizuire, formulată de M.A.M., împotriva deciziei nr. 3654 din 29

septembrie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și

fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2010.