ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5252/2010

Asupra cererii de revizuire de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința nr. 1507 din 30 martie 2009, Tribunalul Mehedinți admițând în parte acțiunea formulată de reclamanta M.A.M. în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local O. și S.P.A.S., a dispus obligarea pârâților la plata către reclamantă a sumelor reprezentând suplimentul corespunzător postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, în procent de câte 25% fiecare, pe perioada 01 ianuarie 2008 – 30 noiembrie 2008, actualizate cu indicele de inflație la data plății.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Mehedinți a reținut, în esență, faptul că funcționarii publici au dreptul, în temeiul art. 31 (anterior art. 29) din Legea nr. 188/1999 la un salariu compus din salariul de bază, sporul de vechime în muncă suplimentul postului, suplimentul gradului, că deși aplicarea acestor prevederi a fost suspendată succesiv printr-o serie de acte normative, pentru anii 2007 și 2008, ulterior această suspendare nu a mai fost menținută. Cu toate acestea, cele două sporuri nu i-au fost acordate funcționarului public, așa cum stipulau prevederile legale invocate, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 8, art. 38 și art. 39 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 53/2003, care stabilesc în mod imperativ faptul că salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege iar limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate.

Reținând că jurisprudența CEDO include în noțiunea de bun orice valoare patrimonială văzută ca un ansamblu de interese care decurg din raporturile cu conținut economic pe care o persoană ar fi putut licit și efectiv să le dobândească, iar cele două elemente de conținut ale salariului funcționarului public, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, corespund acestei definiții, instanța de fond a apreciat că, în cauză, a avut loc o încălcare a art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin lipsirea reclamantei de un drept legitim pe care ar fi trebuit să îl dobândească efectiv. Prin decizia nr. 3645 din 29 septembrie 2009, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursurile declarate de pârâți împotriva sentinței nr. 1507 din 30 martie 2009 a Tribunalului Mehedinți și modificând sentința atacată, a respins acțiunea reclamantei.

În motivarea deciziei sale, Curtea de apel a reținut, în esență, faptul că Statutul funcționarilor publici, prin art. 31 alin. (1) a stabilit cadrul general al salarizării funcționarilor, neprevăzând însă și criteriile concrete de determinare a drepturilor bănești solicitate, procentul de 25% indicat de reclamantă în petitul cererii sale fiind astfel fără susținere legală. A constatat astfel instanța de recurs, că reclamanta este în imposibilitatea de a realiza prin intermediul instanței o creanță al cărei cuantum nu este stabilit de lege, pentru a putea fi determinat sau determinabil, iar recunoașterea vocației generale la acordarea drepturilor solicitate ar lipsi hotărârea judecătorească de scopul său final: punerea în executare.

Pe de altă parte, o eventuală cuantificare de către instanță prin aplicarea a diverse criterii, ar fi neconstituțională, în raport cu cele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 820 din 3 iulie 2008, publicată în M. Of. nr. 537/16.07.2008. Curtea de apel a respins susținerea reclamantei privind faptul că drepturile solicitate ar constitui „un bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reținând că Instanța Europeană a decis în jurisprudența sa că atâta timp cât acțiunile reclamanților se află „pendinte" pe rolul jurisdicțiilor interne, acestea nu nasc nici un drept de creanță, ci numai eventualitatea dobândirii unei astfel de creanțe. Făcând referire apoi la cauza Fernandez-Molina Gonzalez și alții contra Spaniei, soluționată de CEDO prin decizia din 18 oct.

2002, Curtea de apel a reținut faptul că instanța de la Strasbourg a stabilit cu valoare de principiu faptul că „o creanță nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat". Totodată, reținând că în același sens este și jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea de apel a constatat că deși jurisprudența sa anterioară este contrară celei date în cauza de față, necesitatea schimbării acesteia se impune prin raportare atât la dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât și a celor statuate de CEDO în decizia din 6 decembrie 2007, pronunțată în cauza Beian contra României.

Î mpotriva deciziei 3645 din 29 septembrie 2009 a Curții de Apel Craiova, la data de 29 octombrie 2009, reclamanta a formulat cerere de revizuire, pe care a întemeiat-o în drept pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. În motivarea cererii sale, revizuenta a susținut, în esență, faptul că în mod netemeinic și nelegal prin decizia atacată, acțiunea sa a fost respinsă, deși anterior, prin decizii irevocabile, Curtea de Apel Craiova a pronunțat soluții favorabile în cauze având ca obiect acordarea acelorași drepturi de natură salarială. Astfel învestită, Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând cauza din prisma motivelor invocate de revizuenta și a dispozițiilor legale incidente în cauză, va respinge cererea de revizuire ca nefondată, pentru următoarele considerente: Revizuirea fiind o cale de atac extraordinară, de retractare, se poate exercita numai î n cazurile și condițiile expres prevăzute de lege.

Potrivit art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate. Rațiunea reglementării revizuirii prevăzută de textul menționat o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului puterii lucrului judecat, când instanțele au dat soluții contrare, în dosare diferite, dar având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți. În asemenea situații, executarea hotărârilor este imposibilă, întrucât fiecare parte se prevalează de hotărârea ce îi este favorabilă, iar ieșirea din situația anormală creată de existența hotărârilor potrivnice nu se poate realiza decât prin revizuirea și anularea ultimei hotărâri, care înfrânge principiul autorității de lucru judecat.

În cauza de față, revizuenta a înțeles să invoce soluțiile potrivnice pronunțate de aceeași instanță, însă în cauze diferite, având ca părți persoane diferite (acest fapt este de altfel asumat chiar de către revizuentă, care în dezvoltarea motivelor cererii sale de revizuire arată că soluția potrivnică celei date în hotărârea a cărei revizuire o cere, a fost pronunțată de Curtea de Apel Craiova în ceea ce privește acțiuni formulate de alți funcționari publici, având ca obiect o pretenție similară cu cea formulată de ea în Dosarul nr. 1978/101/2009, respectiv, acordarea drepturilor de natură salarială, constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, fiecare în cuantum de 25% din salariul de bază).

Astfel, în condițiile în care revizuenta nu a avut calitatea de parte în două dosare, care deși având același obiect, cauză și părți, să fi fost soluționate diferit de instanțele de judecată - Înalta Curte va constata că cererea de revizuire formulată nu poate fi primită, nefiind îndeplinite condițiile legale pentru admiterea acesteia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de revizuire, formulată de M.A.M., împotriva deciziei nr. 3654 din 29 septembrie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2010.