ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2723/2011

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 10 iunie 2011 Curtea de Apel București în baza art. 300/2 raportat la art. 160/b C. proc. pen., a menținut starea de arest a inculpatului S.A., apreciind că sunt îndeplinite și condițiile prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., în sensul că inculpatul a fugit în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală, fiind adus în țară în baza unui mandat european de arestare, precum și condițiile prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., apreciindu-se că subzistă și în prezent motivele pentru care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului, tulburarea ce ar fi resimțită de comunitate, în cazul lăsării acestuia in libertate, fiind generată de sentimentul că organele judiciare nu manifestă suficientă fermitate în vederea prevenirii și reprimării faptelor de acest gen.

Împotriva încheierii a declarat recurs inculpatul S.A. și a solicitat judecarea în stare de libertate, întrucât nu prezintă un pericol pentru ordinea publică, nu a săvârșit fapta reținută în sarcina sa și nu s-a sustras de la cercetarea judecătorească. Analizând recursul declarat, sub aspectele invocate precum și din oficiu, sub toate aspectele de legalitate și temeinicie, conform prevederilor art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 385 6 alin. (3) și art. 385 14 din același cod, Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpatul S.A. este nefondat, pentru considerentele se vor arăta în continuare: Prin sentința penală nr. 155 din 3 martie 2010 Tribunalul București, secția a II a penală, î n baza art. 2 alin. (1), (2) din Legea 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

și art. 75 lit. a) C. pen. a condamnat pe inculpatul S.A. la pedeapsa de 12 ani închisoare. În baza dispozițiilor art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (1), (2) din Legea 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 75 lit. a) C. pen. a condamnat pe inculpatul S.A. la pedeapsa de 17 ani închisoare. În baza dispozițiilor art. 7 din Legea 39/2003 a condamnat pe același inculpat la pedeapsa închisorii de 15 ani închisoare. În baza dispozițiilor art. 71 C. pen. a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei principale. În baza dispozițiilor art. 65 alin. (2) C. pen. a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe o perioadă de 4 ani, după executarea pedepsei principale.

In baza art. 67 alin. (2) C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementara a degradării militare. În baza dispozițiilor art. 33 alin. (1) lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., a contopit pedepsele aplicate, urmând ca inculpatul sa executa pedeapsa cea mai grea, aceea de 17 ani închisoare. Î n baza dispozițiilor art. 35 alin. (3) C. pen. raportat la art. 65 C. pen. a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe o perioadă de 6 ani, după executarea pedepsei principale. În baza dispozițiilor art. 350 C. proc. pen. a dispus arestarea inculpatului în vederea executării pedepsei. Procedând la verificarea legalității și temeiniciei măsurii arestări preventive luată față de inculpatul S.A.

în conformitate cu dispozițiile legale, instanța - Curtea de Apel București - în mod temeinic, a apreciat că temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, nu s-au modificat, astfel, a dispus menținerea măsurii arestări preventive a inculpatului. Înalta Curte, pornind de la temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului S.A. se reține că potrivit art. 148 alin. (1) lit. a) și f) C. proc. pen., dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 din același cod și dacă inculpatul s-a sustras de la urmărire sau de la judecată sau a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, se poate dispune măsura arestării preventive a inculpatului.

Astfel, din analiza coroborată a mijloacelor de probă administrate în faza urmăririi penale și în fața instanței de judecată până în prezent, Curtea constată că în cauză, există, așadar, motive plauzibile de a bănui că inculpatul a săvârșit faptele ce i se rețin în sarcină. În ceea ce privește temeiurile prevăzute de dispozițiile art. 148 lit. a) C. proc. pen. care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, Înalta Curte constată, din analiza probatoriului, că inculpatul s-a sustras de la urmărirea penală fiind adus în țară în baza unui mandat european de arestare. În ceea ce privește temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, care subzistă, analiza actelor și lucrărilor dosarului relevă îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen. Astfel, se constată că, în raport de actele dosarului, prima condiție prevăzută de textul de lege menționat, referitoare la săvârșirea unei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, este îndeplinită, având în vedere că infracțiunile reținute în sarcina inculpatului art. 2alin. (1), (2) din Legea nr. 143/2000, art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (1), (2) din Legea nr. 143/2000 și art. 7 din Legea nr. 39/2003 sunt sancționate cu pedepse ce depășesc limita arătată. Analiza actelor și lucrărilor dosarului relevă existența și a celei de-a doua cerințe prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care trebuie îndeplinită cumulativ, în sensul că există probe din care să rezulte că lăsarea inculpatului în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.

În conformitate cu dispozițiile art. 5 paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenția consacră implicit principiul după care nici o persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă există excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres și limitativ, de dispozițiile art. 5 paragraful 1 lit. c) din CEDO. Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fata autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

În materia privării de libertate, Convenția trimite, în esență, la legislația națională și la aplicabilitatea dreptului intern. Legalitatea sau regularitatea detenției obligă ca arestarea preventivă a unei persoane și menținerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile Convenției și să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului. Înalta Curte constată că menținerea arestării preventive a inculpatului S.A. este justificată, acesta fiind trimis în judecată pentru infracțiuni caracterizate de un grad ridicat de pericol social, care prin natura lor, împrejurările comiterii și, îndeosebi, urmările produse, impun menținerea detenției provizorii.

Din această perspectivă, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că pericolul concret pentru ordinea publică al faptelor poate fi dedus atât din pericolul social concret deosebit de ridicat al faptelor, cât și din circumstanțele personale ale inculpatului ori din modul în care acesta a acționat. În cauza de față, stabilirea pericolului social al faptei și persoanei asupra căreia s-a conturat cu suficiență existența unor probe ce justifică bănuiala puternică și legitimă că inculpatul S.A. a comis infracțiunile, pentru care a fost deja condamnat chiar nedefinitiv la o pedeapsă de 17 ani închisoare – are în vedere gravitatea faptelor, împrejurările în care au fost comise, importanța valorilor puse în pericol, rezonanța faptelor.

De asemenea, vor fi avute în vedere și circumstanțele cauzei în acest stadiu procesual, caracterul necesar al măsurii arestării preventive pentru asigurarea desfășurării în bune condiții a procedurii judiciare cu privire la inculpat și față de caracterul proporțional al măsurii cu gravitatea acuzațiilor penale formulate împotriva acestuia și cu scopul urmărit. În consecință, Înalta Curte constată că nu s-au modificat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive, ci acestea se mențin în continuare, motiv pentru care, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul declarat de inculpatul S.A., cu obligarea recurentului inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus și onorariul apărătorului desemnat din oficiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.A. împotriva încheierii din 10 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. 48804.01/3/2005. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 15 iulie 2011.