ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2723/2011

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din

10 iunie 2011 Curtea de Apel București

în baza art. 300/2 raportat la art. 160/b C.

proc. pen., a menținut starea de arest a inculpatului S.A., apreciind că sunt

îndeplinite și condițiile prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.,

în sensul că inculpatul a fugit în scopul de a se sustrage de la urmărirea

penală, fiind adus în țară în baza unui mandat european de arestare, precum și

condițiile prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., apreciindu-se

că subzistă și în prezent motivele pentru care s-a dispus arestarea preventivă

a inculpatului, tulburarea ce ar fi resimțită de comunitate, în cazul lăsării

acestuia in libertate, fiind generată de sentimentul că organele judiciare nu

manifestă suficientă fermitate în vederea prevenirii și reprimării faptelor de

acest gen.

Împotriva încheierii

a declarat recurs inculpatul S.A.

și a solicitat judecarea în stare de

libertate, întrucât nu prezintă un pericol pentru ordinea publică, nu a

săvârșit fapta reținută în sarcina sa și nu s-a sustras de la cercetarea

judecătorească.

Analizând recursul

declarat, sub aspectele invocate precum și din oficiu, sub toate aspectele de

legalitate și temeinicie, conform prevederilor art. 385

9

alin. (3) C.

proc. pen., combinat cu art. 385

6

alin. (3) și art. 385

14

din același cod, Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpatul S.A.

este nefondat, pentru considerentele se vor arăta în continuare:

Prin sentința penală

nr. 155 din 3 martie 2010 Tribunalul București, secția a II a penală,

î

n baza art. 2 alin. (1), (2) din Legea 143/2000 cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

și art.

75 lit. a) C. pen. a condamnat pe inculpatul S.A. la pedeapsa de

12 ani închisoare.

În baza dispozițiilor art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin.

(1), (2) din Legea 143/2000 cu

aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen. și art. 75 lit. a) C. pen. a condamnat pe inculpatul

S.A. la pedeapsa de 17 ani închisoare.

În baza dispozițiilor art. 7 din Legea 39/2003 a

condamnat pe același inculpat la

pedeapsa închisorii de 15 ani

închisoare.

În baza dispozițiilor art. 71 C. pen. a interzis

inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza

a II-a și lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.

În baza dispozițiilor art. 65 alin. (2) C. pen. a interzis

inculpatului exercițiul drepturilor

prevăzute de

art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe o perioadă de 4

ani, după

executarea pedepsei principale.

In baza art. 67 alin. (2) C. pen. a aplicat inculpatului

pedeapsa complementara a degradării militare.

În baza dispozițiilor art. 33 alin. (1) lit. a) și art. 34

alin. (1) lit. b) C. pen., a contopit pedepsele aplicate, urmând ca inculpatul

sa executa pedeapsa cea mai grea, aceea de 17 ani închisoare.

Î

n baza dispozițiilor art. 35 alin. (3) C. pen.

raportat la art. 65 C. pen. a interzis

inculpatului

exercițiul drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și

lit. b) C. pen.,

pe o perioadă de 6 ani, după executarea pedepsei principale.

În baza dispozițiilor art. 350 C. proc. pen. a dispus arestarea

inculpatului în vederea

executării pedepsei.

Procedând la

verificarea legalității și temeiniciei măsurii arestări preventive luată față

de inculpatul S.A. în conformitate cu dispozițiile legale, instanța - Curtea de

Apel București - în mod temeinic, a apreciat că temeiurile care au fost avute

în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, nu s-au

modificat, astfel, a dispus menținerea măsurii arestări preventive a

inculpatului.

Înalta Curte, pornind

de la temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării

preventive a inculpatului S.A. se reține că potrivit art. 148 alin. (1) lit. a)

și f) C. proc. pen., dacă

sunt întrunite condițiile

prevăzute în art. 143

din același cod și dacă inculpatul s-a sustras de

la urmărire sau de la judecată sau a

săvârșit o

infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau

pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în

libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, se poate dispune

măsura arestării preventive a inculpatului.

Astfel,

din analiza coroborată a mijloacelor de probă administrate în faza urmăririi

penale și în fața instanței de judecată până în prezent, Curtea constată că în

cauză, există,

așadar, motive plauzibile de a bănui că inculpatul a săvârșit faptele ce i se

rețin în sarcină.

În ceea ce privește

temeiurile prevăzute de dispozițiile art. 148 lit. a) C. proc. pen. care au

stat la baza luării măsurii arestării preventive, Înalta Curte constată, din

analiza probatoriului, că inculpatul s-a sustras de la urmărirea penală fiind

adus în țară în baza unui mandat european de arestare.

În

ceea ce privește temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării

preventive, care subzistă, analiza actelor și lucrărilor dosarului relevă

îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Astfel,

se constată că, în raport de actele dosarului, prima condiție prevăzută de

textul de lege menționat, referitoare la săvârșirea unei infracțiuni pentru

care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, este îndeplinită,

având în vedere că infracțiunile reținute în sarcina inculpatului

art. 2alin. (1), (2)

din Legea nr. 143/2000, art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (1), (2) din Legea

nr. 143/2000 și art. 7 din Legea nr. 39/2003

sunt

sancționate cu pedepse ce depășesc limita arătată.

Analiza

actelor și lucrărilor dosarului relevă existența și a celei de-a doua cerințe

prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care trebuie îndeplinită

cumulativ, în sensul că există probe din care să rezulte că lăsarea

inculpatului în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea

publică.

În conformitate cu

dispozițiile art. 5 paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor

Omului și Libertăților Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are

dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând

dreptul la libertate, Convenția consacră implicit principiul după care nici o

persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această

regulă există excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor

prevăzute, în mod expres și limitativ, de dispozițiile art. 5 paragraful 1 lit.

c) din CEDO.

Potrivit textului

invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau

reținută în vederea aducerii sale în fata autorității judiciare competente,

atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau

când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să

săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

În materia privării

de libertate, Convenția trimite, în esență, la legislația națională și la

aplicabilitatea dreptului intern.

Legalitatea sau

regularitatea detenției obligă ca arestarea preventivă a unei persoane și

menținerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond și de

procedură prevăzute de legea națională care, la rândul lor, trebuie să fie

compatibile cu dispozițiile Convenției și să asigure protejarea individului

împotriva arbitrariului.

Înalta Curte constată

că menținerea arestării preventive a inculpatului S.A. este justificată, acesta

fiind trimis în judecată pentru infracțiuni caracterizate de un grad ridicat de

pericol social, care prin natura lor, împrejurările comiterii și, îndeosebi,

urmările produse, impun menținerea detenției provizorii.

Din această

perspectivă, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că pericolul concret

pentru ordinea publică al faptelor poate fi dedus atât din pericolul social

concret deosebit de ridicat al faptelor, cât și din circumstanțele personale

ale inculpatului ori din modul în care acesta a acționat.

În cauza de față,

stabilirea pericolului social al faptei și persoanei asupra căreia s-a conturat

cu suficiență existența unor probe ce justifică bănuiala puternică și legitimă

că inculpatul S.A. a comis infracțiunile, pentru care a fost deja condamnat chiar

nedefinitiv la o pedeapsă de 17 ani închisoare – are în vedere gravitatea faptelor,

împrejurările în care au fost comise, importanța valorilor puse în pericol,

rezonanța faptelor.

De asemenea, vor fi

avute în vedere și circumstanțele cauzei în acest stadiu procesual, caracterul

necesar al măsurii arestării preventive pentru asigurarea desfășurării în bune

condiții a procedurii judiciare cu privire la inculpat și față de caracterul

proporțional al măsurii cu gravitatea acuzațiilor penale formulate împotriva

acestuia și cu scopul urmărit.

În consecință, Înalta

Curte constată că nu s-au modificat temeiurile care au determinat luarea

măsurii arestării preventive, ci acestea se mențin în continuare, motiv pentru

care,

în

temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va

respinge recursul

declarat de inculpatul S.A., cu obligarea recurentului inculpat la plata

cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus și onorariul

apărătorului desemnat din oficiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul S.A. împotriva încheierii din 10

iunie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul

nr. 48804.01/3/2005.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 15 iulie 2011.