ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2698/2011

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin încheierea din 27 iunie 2011 Curtea de Apel

București, secția II penală, în baza art. 300/2 raportat la art. 160/b alin.

(1) și (3) C. proc. pen., a menținut măsura de arest a inculpatului D.G.C.,

constatând că sunt îndeplinite condițiile cumulativ prevăzute de art. 148 lit.

f) C. proc. pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile

reținute în sarcina inculpatului este mai mare de 4 ani, iar lăsarea acestuia

în stare de libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică

raportat la natura infracțiunilor, la modalitatea de săvârșire, în sensul că a

profitat de vârsta părților vătămate, cel puțin a celei care are vârsta de doar

4 ani, raportat la relațiile dintre inculpat și părțile vătămate, aceștia fiind

frați, la consecințele faptelor, atât asupra psihicului părților vătămate, cât

și asupra relațiilor de familie, dar și la circumstanțele personale ale

inculpatului.

Împotriva încheierii a declarat recurs inculpatul D.G.C.

și a solicitat revocarea măsurii arestării preventive și judecarea în stare de

libertate.

Analizând recursul declarat, sub aspectele invocate

precum și din oficiu, sub toate aspectele de legalitate și temeinicie, conform

prevederilor art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 385

6

alin. (3) și art. 385

14

din același cod, Înalta Curte constată că

recursul declarat de inculpatul D.G.C. este nefondat, pentru considerentele se

vor arăta în continuare:

Prin sentința penală nr. 447 din 6 mai 2011 Tribunalul

București a dispus în temeiul art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării

juridice dată celor trei fapte prin actul de sesizare a instanței, reținute în

sarcina inculpatului D.G.C., din trei infracțiuni prevăzute de art. 197 alin.

(1), alin. (2) lit. b)

1

și alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit.

a) C. pen., în trei infracțiuni prevăzute de art. 197 alin. (1), alin. (2) lit.

b)

1

și alin. (3) teza I C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C.

pen.

În temeiul art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. b)

1

și alin. (3) teza I C. pen., cu aplicarea art. 320

1

alin. (7) C.

proc. pen., a condamnat pe inculpatul D.G.C. la pedeapsa de 8 (opt) ani

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de viol asupra unui minor, membru al

familiei (D.A.S. - în vârstă de 14 ani, în cursul lunii august 2009).

În temeiul art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. b)

1

și alin. (3) teza I C. pen., cu aplicarea art. 320

1

alin. (7) C.

proc. pen., a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 9 (nouă) ani

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de viol asupra unui minor, membru al

familiei (D.A.S., în vârstă de 14 ani, la 14 februarie 2011).

În temeiul art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. b)

1

și alin. (3) teza I C. pen., cu aplicarea art. 320

1

alin. (7) C.

proc. pen., a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 10 (zece) ani

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de viol asupra unui minor, membru al

familiei (D.M.C., în vârstă de 6 ani, la 13 februarie 2011).

A făcut aplicarea art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a)

teza a II-a, lit. b), lit. d) și lit. e) C. pen., pedeapsă accesorie, pe durata

executării pedepsei principale.

A făcut aplicarea art. 65 și art. 64 alin. (1) lit. a)

teza a II-a, lit. b), lit. d) și lit. e) C. pen., pedeapsă complementară, timp

de 5 ani după executarea pedepsei principale.

În temeiul art. 61 C. pen., a revocat beneficiul

liberării condiționate din executarea pedepsei de 2 ani și 6 luni închisoare

aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 522/2009 a Judecătoriei

Sectorului 6 București, definitivă prin neapelare, și a contopit restul de 383

zile rămas neexecutat cu pedeapsa de mai sus, inculpatul urmând să execute

pedeapsa de 10 (zece) ani închisoare.

În temeiul art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b)

și art. 35 alin. (1) C. pen., a contopit pedepsele aplicate inculpatului,

urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, de 10 (zece) ani închisoare,

la care adaugă un spor de 2 (doi) ani, în final 12 (doisprezece) ani închisoare

și 5 ani interzicerea unor drepturi.

În temeiul art. 350 C. proc. pen., a menținut starea

de arest preventiv a inculpatului aflat sub puterea M.A.P. nr. 39/UP din 15

februarie 2011, emis de Tribunalul București, secția a II-a penală, în dosarul

nr. 11678/3/2011.

În temeiul art. 88 C. pen., a dedus prevenția de la

data de 14 februarie 2011 la zi.

În temeiul art. 14, art. 17 alin. (3) și art. 346 C.

proc. pen. coroborat cu art. 998-999 C. civ., a obligat pe inculpat la plata a

câte 10.000 lei, cu titlu de daune morale, către părțile vătămate D.A.S. și D.M.C.

S-a reținut în fapt că în luna august 2009 și în data

de 14 februarie 2011 inculpatul a întreținut relații sexuale orale cu fratele

său D.A.S., în vârstă de 14 ani, iar în data 13 februarie 2011 a întreținut

acte sexuale orale cu fratele său D.C.M., în vârstă de 4 ani.

Procedând la verificarea legalității și temeiniciei

măsurii arestări preventive luată față de inculpatul D.G.C. în conformitate cu

dispozițiile legale, instanța – Curtea de Apel București - în mod temeinic, a apreciat

că temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării

preventive a inculpatului, respectiv cele prevăzute de art. 148 alin. (1) lit.

f) C. proc. pen., nu s-au modificat, astfel, a dispus menținerea măsurii

arestări preventive a inculpatului.

Înalta Curte, pornind de la temeiurile care au fost

avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului D.G.C. se

reține că potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., dacă

sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143

din

același cod și dacă

inculpatul a săvârșit o infracțiune

pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii

mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un

pericol concret pentru ordinea publică, se poate dispune

măsura arestării preventive a inculpatului.

Astfel, din analiza coroborată

a mijloacelor de probă administrate în faza urmăririi penale și în fața

instanței de judecată până în prezent, Înalta Curte constată că în

cauză, există, așadar, motive plauzibile de a bănui că

inculpatul a săvârșit faptele ce i se rețin în sarcină.

În ceea ce privește temeiurile

care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, care subzistă,

analiza actelor și lucrărilor dosarului relevă îndeplinirea cumulativă a celor

două cerințe prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Astfel, se constată că, în

raport de actele dosarului, prima condiție prevăzută de textul de lege

menționat, referitoare la săvârșirea unei infracțiuni pentru care legea prevede

pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, este îndeplinită, având în vedere că infracțiunile

reținute în sarcina inculpatului, respectiv trei infracțiuni prevăzute art. 197

alin. (1), (2) lit. b)

1

și alin. (3) teza I C. pen. sunt sancționate

cu pedepse ce depășesc limita arătată.

Analiza actelor și lucrărilor

dosarului relevă existența și a celei de-a doua cerințe prevăzute în art. 148

alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care trebuie îndeplinită cumulativ, în sensul

că există probe din care să rezulte că lăsarea inculpatului în libertate ar

prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.

În conformitate cu dispozițiile art. 5 paragraful 1

din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale,

ratificată de România, orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu

poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenția

consacră implicit principiul după care nici o persoană nu trebuie să fie

lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă există excepția

privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres

și limitativ, de dispozițiile art. 5 paragraful 1 lit. c) din CEDO.

Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată

de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fata

autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a

bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede

în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după

săvârșirea acesteia.

În materia privării de libertate, Convenția trimite,

în esență, la legislația națională și la aplicabilitatea dreptului intern.

Legalitatea sau regularitatea detenției obligă ca

arestarea preventivă a unei persoane și menținerea acestei măsuri să se facă în

conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională

care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile Convenției și

să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.

Înalta Curte constată că menținerea arestării

preventive a inculpatului D.G.C. este justificată, acesta fiind trimis în

judecată pentru infracțiuni caracterizate de un grad ridicat de pericol social,

respectiv trei infracțiuni de viol asupra unui minor, membru al familiei, care

prin natura sa, împrejurările comiterii și, îndeosebi, urmările produse asupra

părților vătămate, impune menținerea detenției provizorii.

Din această perspectivă, Înalta Curte de Casație și

Justiție arată că pericolul concret pentru ordinea publică al faptelor poate fi

dedus atât din pericolul social concret deosebit de ridicat al faptei, cât și

din circumstanțele personale ale inculpatului, faptul că acesta a mai fost

anterior condamnat la o pedeapsă privativă de libertate prin sentința penală

nr. 522 a Judecătoriei Sectorului 6, cât și din modul în care acesta a

acționat.

În cauza de față, stabilirea pericolului social al

faptei și persoanei asupra căreia s-a conturat cu suficiență existența unor

probe ce justifică bănuiala puternică și legitimă că a comis infracțiunile, pentru

care a fost deja condamnat chiar nedefinitiv – are în vedere gravitatea faptei,

împrejurările în care au fost comise faptele, importanța valorilor puse în

pericol, rezonanța acestora cât și consecințele asupra psihicului părților

vătămate și asupra relațiilor de familie.

De asemenea, față de caracterul necesar al măsurii

arestării preventive pentru asigurarea desfășurării în bune condiții a

procedurii judiciare cu privire la inculpat și față de caracterul proporțional

al măsurii cu gravitatea acuzației penale formulate împotriva acestuia și cu

scopul urmărit, Înalta Curte apreciază că se impune menținerea măsurii

arestării preventive.

În consecință, Înalta Curte constată că nu s-au

modificat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive, ci

acestea se mențin în continuare, motiv pentru care,

în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., va

respinge recursul declarat

de inculpatul D.G.C., cu obligarea recurentului inculpat la plata cheltuielilor

judiciare către stat, în care este inclus și onorariul apărătorului desemnat

din oficiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul D.G.C. împotriva încheierii din 27 iunie 2011 a Curții de Apel

București, secția II penală, pronunțată în dosarul nr. 24483/3/2011.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de

200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 12 iulie 2011.