ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2698/2011

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 27 iunie 2011 Curtea de Apel București, secția II penală, în baza art. 300/2 raportat la art. 160/b alin. (1) și (3) C. proc. pen., a menținut măsura de arest a inculpatului D.G.C., constatând că sunt îndeplinite condițiile cumulativ prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc.

pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpatului este mai mare de 4 ani, iar lăsarea acestuia în stare de libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică raportat la natura infracțiunilor, la modalitatea de săvârșire, în sensul că a profitat de vârsta părților vătămate, cel puțin a celei care are vârsta de doar 4 ani, raportat la relațiile dintre inculpat și părțile vătămate, aceștia fiind frați, la consecințele faptelor, atât asupra psihicului părților vătămate, cât și asupra relațiilor de familie, dar și la circumstanțele personale ale inculpatului. Împotriva încheierii a declarat recurs inculpatul D.G.C. și a solicitat revocarea măsurii arestării preventive și judecarea în stare de libertate.

Analizând recursul declarat, sub aspectele invocate precum și din oficiu, sub toate aspectele de legalitate și temeinicie, conform prevederilor art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 385 6 alin. (3) și art. 385 14 din același cod, Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpatul D.G.C. este nefondat, pentru considerentele se vor arăta în continuare: Prin sentința penală nr. 447 din 6 mai 2011 Tribunalul București a dispus în temeiul art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice dată celor trei fapte prin actul de sesizare a instanței, reținute în sarcina inculpatului D.G.C., din trei infracțiuni prevăzute de art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. b) 1 și alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., în trei infracțiuni prevăzute de art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. b) 1 și alin. (3) teza I C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

În temeiul art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. b) 1 și alin. (3) teza I C. pen., cu aplicarea art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul D.G.C. la pedeapsa de 8 (opt) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de viol asupra unui minor, membru al familiei (D.A.S. - în vârstă de 14 ani, în cursul lunii august 2009). În temeiul art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. b) 1 și alin. (3) teza I C. pen., cu aplicarea art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen., a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 9 (nouă) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de viol asupra unui minor, membru al familiei (D.A.S., în vârstă de 14 ani, la 14 februarie 2011). În temeiul art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. b) 1 și alin. (3) teza I C. pen., cu aplicarea art. 320 1 alin. (7) C. proc.

pen., a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 10 (zece) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de viol asupra unui minor, membru al familiei (D.M.C., în vârstă de 6 ani, la 13 februarie 2011). A făcut aplicarea art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. d) și lit. e) C. pen., pedeapsă accesorie, pe durata executării pedepsei principale. A făcut aplicarea art. 65 și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. d) și lit. e) C. pen., pedeapsă complementară, timp de 5 ani după executarea pedepsei principale. În temeiul art. 61 C. pen., a revocat beneficiul liberării condiționate din executarea pedepsei de 2 ani și 6 luni închisoare aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 522/2009 a Judecătoriei Sectorului 6 București, definitivă prin neapelare, și a contopit restul de 383 zile rămas neexecutat cu pedeapsa de mai sus, inculpatul urmând să execute pedeapsa de 10 (zece) ani închisoare.

În temeiul art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 35 alin. (1) C. pen., a contopit pedepsele aplicate inculpatului, urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, de 10 (zece) ani închisoare, la care adaugă un spor de 2 (doi) ani, în final 12 (doisprezece) ani închisoare și 5 ani interzicerea unor drepturi. În temeiul art. 350 C. proc. pen., a menținut starea de arest preventiv a inculpatului aflat sub puterea M.A.P. nr. 39/UP din 15 februarie 2011, emis de Tribunalul București, secția a II-a penală, în dosarul nr. 11678/3/2011. În temeiul art. 88 C. pen., a dedus prevenția de la data de 14 februarie 2011 la zi. În temeiul art. 14, art. 17 alin. (3) și art. 346 C. proc. pen. coroborat cu art. 998-999 C. civ., a obligat pe inculpat la plata a câte 10.000 lei, cu titlu de daune morale, către părțile vătămate D.A.S.

și D.M.C. S-a reținut în fapt că în luna august 2009 și în data de 14 februarie 2011 inculpatul a întreținut relații sexuale orale cu fratele său D.A.S., în vârstă de 14 ani, iar în data 13 februarie 2011 a întreținut acte sexuale orale cu fratele său D.C.M., în vârstă de 4 ani. Procedând la verificarea legalității și temeiniciei măsurii arestări preventive luată față de inculpatul D.G.C. în conformitate cu dispozițiile legale, instanța – Curtea de Apel București - în mod temeinic, a apreciat că temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, respectiv cele prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., nu s-au modificat, astfel, a dispus menținerea măsurii arestări preventive a inculpatului.

Înalta Curte, pornind de la temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului D.G.C. se reține că potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 din același cod și dacă inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, se poate dispune măsura arestării preventive a inculpatului. Astfel, din analiza coroborată a mijloacelor de probă administrate în faza urmăririi penale și în fața instanței de judecată până în prezent, Înalta Curte constată că în cauză, există, așadar, motive plauzibile de a bănui că inculpatul a săvârșit faptele ce i se rețin în sarcină.

În ceea ce privește temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, care subzistă, analiza actelor și lucrărilor dosarului relevă îndeplinirea cumulativă a celor două cerințe prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. Astfel, se constată că, în raport de actele dosarului, prima condiție prevăzută de textul de lege menționat, referitoare la săvârșirea unei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, este îndeplinită, având în vedere că infracțiunile reținute în sarcina inculpatului, respectiv trei infracțiuni prevăzute art. 197 alin. (1), (2) lit. b) 1 și alin. (3) teza I C. pen. sunt sancționate cu pedepse ce depășesc limita arătată.

Analiza actelor și lucrărilor dosarului relevă existența și a celei de-a doua cerințe prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care trebuie îndeplinită cumulativ, în sensul că există probe din care să rezulte că lăsarea inculpatului în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică. În conformitate cu dispozițiile art. 5 paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenția consacră implicit principiul după care nici o persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar.

De la această regulă există excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres și limitativ, de dispozițiile art. 5 paragraful 1 lit. c) din CEDO. Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fata autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia. În materia privării de libertate, Convenția trimite, în esență, la legislația națională și la aplicabilitatea dreptului intern.

Legalitatea sau regularitatea detenției obligă ca arestarea preventivă a unei persoane și menținerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile Convenției și să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului. Înalta Curte constată că menținerea arestării preventive a inculpatului D.G.C. este justificată, acesta fiind trimis în judecată pentru infracțiuni caracterizate de un grad ridicat de pericol social, respectiv trei infracțiuni de viol asupra unui minor, membru al familiei, care prin natura sa, împrejurările comiterii și, îndeosebi, urmările produse asupra părților vătămate, impune menținerea detenției provizorii.

Din această perspectivă, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că pericolul concret pentru ordinea publică al faptelor poate fi dedus atât din pericolul social concret deosebit de ridicat al faptei, cât și din circumstanțele personale ale inculpatului, faptul că acesta a mai fost anterior condamnat la o pedeapsă privativă de libertate prin sentința penală nr. 522 a Judecătoriei Sectorului 6, cât și din modul în care acesta a acționat. În cauza de față, stabilirea pericolului social al faptei și persoanei asupra căreia s-a conturat cu suficiență existența unor probe ce justifică bănuiala puternică și legitimă că a comis infracțiunile, pentru care a fost deja condamnat chiar nedefinitiv – are în vedere gravitatea faptei, împrejurările în care au fost comise faptele, importanța valorilor puse în pericol, rezonanța acestora cât și consecințele asupra psihicului părților vătămate și asupra relațiilor de familie.

De asemenea, față de caracterul necesar al măsurii arestării preventive pentru asigurarea desfășurării în bune condiții a procedurii judiciare cu privire la inculpat și față de caracterul proporțional al măsurii cu gravitatea acuzației penale formulate împotriva acestuia și cu scopul urmărit, Înalta Curte apreciază că se impune menținerea măsurii arestării preventive. În consecință, Înalta Curte constată că nu s-au modificat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive, ci acestea se mențin în continuare, motiv pentru care, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul declarat de inculpatul D.G.C., cu obligarea recurentului inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus și onorariul apărătorului desemnat din oficiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.G.C. împotriva încheierii din 27 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția II penală, pronunțată în dosarul nr. 24483/3/2011. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 12 iulie 2011.