ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4921/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4921/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin contestația

înregistrată pe rolul Tribunalului Alba, contestatorul N.C. a solicitat

anularea dispoziției nr. 12 din 6 februarie 2006 emisă de intimatul Primarul

comunei Gârda de Sus și obligarea intimatului la restituirea în natură a

terenului solicitat conform notificării nr. 43/N/2002.

În motivarea

contestației, petentul a susținut că prin notificarea formulată în temeiul

Legii nr. 10/2001, a solicitat restituirea în natură a terenului de 5876 mp

înscris în C.F. 2134 Scărișoara, în calitate de moștenitor al mamei N.V. Că, imobilul

a fost preluat în baza Decretului 115/1959 și trecut în administrarea directă

operativă a I.I.H.M. Abrud, în 1961. În momentul preluării, s-a notat

proprietatea Statului român și dreptul de administrare al I.I.H.M. pe o

suprafață de 34225 mp din care, prin Ordinul Prefectului județului Alba nr.

2500 din 30 aprilie 1993 s-a restituit numitei B.C. o suprafață de 26.196 mp,

iar prin decizia Prefectului Alba cu nr. 48 din 24 ianuarie 1921 s-a atribuit

petentului suprafața de 855 mp în proprietate.

Pe terenul în litigiu

s-au construit sediul Primăriei Gârda de Sus sediul Poliției, dispensarul

medical, o remiză de pompieri, o fabrică de cherestea și ambalaje și două

blocuri de locuințe care ocupă efectiv suprafața de 990 mp, astfel că s-ar

putea restitui în natură diferența de teren rămasă neocupată. Deși a fost

închiriată unei firme de telecomunicații suprafața liberă de construcții pentru

instalarea unei antene, aceasta nu reprezintă un impediment la restituirea

terenului în natură întrucât antena nu este o construcție de interes public,

dimpotrivă, în condițiile art. 14 alin. (1) din Legea 247/2005 noul proprietar

poate încheia un contract de închiriere cu societatea de telecomunicații în

cauză.

Prin sentința civilă

nr. 1054 din 3 octombrie 2007 Tribunalul Alba, secția civilă, a admis

contestația și în consecință a anulat în parte dispoziția nr. 12 din 06

februarie 2006 emisă de intimatul Primarul comunei Gârda de Sus, obligând

intimatul să restituie în natură contestatorului suprafața de 1187 mp (cuprinsă

între punctele 21-22-23-2-1, marcată cu galben, pe planul de situație anexă la

raportul de expertiză) și suprafața de 801 mp (cuprinsă între punctele

18-A-B-20-19, marcată cu albastru, pe planul de situație anexă la raportul de

expertiză). S-a menținut dispoziția atacată în ce privește propunerea de

acordare de despăgubiri, în condițiile legii speciale, pentru partea din imobil

ocupată de construcții.

Pentru a pronunța această

hotărâre, tribunalul a reținut că potrivit notificării transmise în termen,

petentul N.C. a solicitat restituirea în natură a imobilelor înscrise în C.F.

2134 Scărișoara top 8443, 8451, 8453, 8454, 8456, 8457, 8458, 8469, 8470, 8471,

8472 corespunzător cotei de proprietate de 3/40 părți care a aparținut

defunctei sale mame M.V., imobile preluate de Statul Român în baza Decretului

115/1959; au fost solicitate despăgubiri în echivalent pentru suprafețele ce nu

pot fi restituite în natură, fiind edificate o serie de construcții (sediul

primăriei, poliției, blocuri).

Prin dispoziția nr. 12

din 06 februarie 2006 emisă de intimatul Primarul comunei Gârda de Sus a fost

respinsă cererea de restituire în natură a imobilului în litigiu,

constatându-se că petentul N.C. este îndreptățit la despăgubiri în condițiile

legii speciale, întrucât pe suprafața solicitată sunt edificate construcții de

utilitate publică și două blocuri de locuințe.

Instanța a apreciat

că modalitatea de reparație a fost greșit stabilită, în condițiile în care prin

raportul de expertiză efectuat s-au identificat suprafețe de teren libere de

construcții, de 1187 mp, ce pot fi retrocedate fostului proprietar deposedat

abuziv.

În ce privește

suprafața de 801 mp pe care a fost amplasată antena de telecomunicații

evidențiată în planul de situație anexă la raportul de expertiză, s-a reținut

de asemenea, că nu există impediment la restituirea în natură, fiind incidente

dispozițiile art. 14 din Legea nr. 10/2001.

Instanța a înlăturat apărarea

pârâtului potrivit căreia prin sentința civilă nr. 1351/1996 a Judecătoriei

Câmpeni s-a dispus sistarea indiviziunii asupra mai multor imobile printre care

și cele înscrise în C.F. 2134 Scărișoara, Statului Român revenindu-i o parcelă

în coproprietate cu alți proprietari, astfel încât nu ar putea să dispună

restituirea în natură în favoarea reclamantului, față de dispozițiile art. 27

din Legea 10/2001 care prevăd că în situația în care persoana notificată deține

numai în parte bunurile solicitate, va emite decizia motivată de retrocedare

numai pentru partea deținută.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel ambele părți.

1) Reclamantul a

solicitat admiterea apelului, modificarea sentinței în sensul restituirii în

natură a lotului 1 în suprafață de 1713 mp.

În motivarea

apelului, s-a arătat că doar restituirea în natură a imobilului poate asigura o

justă reparație în natură a prejudiciului. Afirmația instanței că nu se poate

restitui în natură terenul pentru că există rețele de apă potabilă, de incendiu

nu poate fi luată în considerare pentru că nu sunt trasate aceste rețele în

lucrările de expertiză. Planul urbanistic executat în februarie 2007 arată

intenția a ceea ce primăria vrea să realizeze pe terenul în litigiu și nu

reflectă ceea ce exista. Chiar dacă unele conducte ar fi existat la data

revendicării terenului, acesta nu era un impediment la restituire, planul

urbanistic și realizarea drumului pietruit fiind lovite de nulitate absolută

întrucât au fost realizate pe parcursul derulării procesului, contrar

prevederilor Legii 10/2001.

Sentința primei

instanțe a fost considerată criticabilă și sub aspectul neidentificării

suprafețelor de teren care pot fi restituite în accepțiunea Legii 10/2001,

respectiv porțiunile de teren din spatele blocului pe care sunt ridicate

construcții ușoare, neautorizate și fără fundație, barăci de lemn, cotețe,

garaje și alte improvizații, toate dotate cu căi de acces. Aceste construcții

nu au fost autorizate, nu se regăsesc în carte funciară și nici nu se regăsesc

în expertizele tehnice efectuate în cauză.

Pe parcursul

judecății apelantul a decedat, procesul fiind continuat de moștenitoarea sa, I.D.C.

2) Prin apelul

formulat, pârâtul a arătat că instanța de fond, în mod eronat, a considerat că

este posibilă restituirea în natură a suprafeței de 1187 mp, întrucât porțiunea

respectivă este străbătută de un drum public, singurul drum de acces pentru

locuitorii satului Huzărești, drum cuprins în Planul urbanistic de detaliu.

S-a susținut că planul

expertului, însușit de instanță, conduce la încălcarea planului urbanistic de

detaliu, prin mutarea drumului, ceea ce creează impedimente în accesul la

locuințe, parcarea autoturismelor locatarilor din blocuri și spațiului aferent

pietonilor. Apoi, terenul respectiv este străbătut de rețele și conducte de apă

ce alimentează construcțiile respective astfel că nu ar mai fi posibil accesul

pentru remedierea unor eventuale defecțiuni.

De asemenea, s-a

arătat că imobilul înscris în C.F. 2134 Scărișoara a făcut obiectul unui

proces, soluționat prin sentința civilă nr. 1351/1996 a Judecătoriei Câmpeni,

prin care s-a stabilit calitatea de coproprietar și s-a sistat indiviziunea cu

formarea de loturi iar nr. top 8453 propus a fi atribuit reclamantului este

cuprins în lotul 11 din dispozitivul sentinței, fiind atribuit altor persoane

fizice.

Prin decizia civilă

nr. 113/A din 24 iunie 2010 Curtea de Apel Alba-Iulia a respins ambele apeluri

ca nefondate.

În faza apelului s-a

suplimentat probatoriul, efectuându-se o expertiză tehnică în construcții și o

expertiză tehnică specialitatea topografie.

Cu privire la

criticile din apelul primarului, s-a constatat caracterul lor nefondat, lotul

nr. 1 în suprafață de 1187 mp fiind corect restituit reclamantului deoarece

este teren liber de construcții, iar drumul comunal mărginește acest teren,

astfel cum rezultă din ambele rapoarte de expertiză topografice, efectuate la

fond și în apel, restituirea nefiind de natură să afecteze în vreun fel

locuitorii din zonă.

În ce privește

calitatea de coproprietar a Statului asupra nr. top înscrise în C.F. 2134

Scărișoara, aceasta nu a fost apreciată un impediment la restituirea în natură

a terenului pentru că, raportat la cota sa de proprietate, Statului i se cuvine

o suprafață de 5876 mp, iar suprafața parcelei restituite este mai mică.

Afirmațiile

apelantului-pârât cu privire la clădirile de interes public care sunt amplasate

pe o parte din imobilul în litigiu au fost analizate prin coroborare cu

lucrările topografice efectuate în cauză și găsite neîntemeiate.

Apelul reclamantului

a fost de asemenea, apreciat nefondat, subzistând argumentele pentru care lotul

de 1187 mp este singurul restituibil în natură.

Astfel, prin

expertiza în construcții au fost identificate construcțiile edificate pe

terenul revendicat și, deși s-a confirmat că edificarea lor s-a făcut fără

autorizație, o parte din ele fiind ușor demontabile, s-a concluzionat că prin modalitatea

de amplasare a lor, dar și a rețelelor de apă, canalizare, a blocurilor de

locuințe și a terenului necesar accesului la locuințe, restituirea în natură a

acestor porțiuni mici de teren ar duce la o fărâmițare excesivă a imobilului,

ceea ce ar afecta valoarea sa economică, contrar spiritului legii de reparație.

S-a apreciat că

instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispoz. art. 10 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, potrivit cărora pentru suprafața de teren liberă de

construcții, dar afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate

publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc

prin echivalent deoarece așa cum rezultă din raportul de expertiză topografică

efectuat în fața instanței de apel, suprafața de teren solicitată a fi

restituită în natură este străbătută de rețele de apă, canalizare și energie

electrică.

Or, aceste rețele

constituie amenajări de utilitate publică în sensul art. 10.3 din Normele

Metodologice de aplicare a Legii 10/2001 și reprezintă impedimente la

restituirea în natură a terenului.

Totodată, s-a

constatat, contrar susținerii apelantului-reclamant, că decizia XX/2007

pronunțată de Secțiile Unite ale I.C.C.J. în interpretarea Legii 10/2001 nu a

fost încălcată de tribunal întrucât prin sentința pronunțată a fost soluționată

în întregime contestația, respectiv notificarea formulată de N.C.

Astfel, instanța de

fond a dispus restituirea în natură în parte a terenului revendicat, pentru

restul terenului urmând a se stabili despăgubiri în condițiile legii speciale,

Legea nr. 247/2005.

În privința terenului

ocupat de antena de telefonie mobilă, de 801 mp, s-a reținut că acesta a fost

restituit în natură, astfel încât apelantul este în eroare atunci când susține

că această suprafață a rămas în proprietatea Statului.

Decizia a fost

atacată cu recurs de către reclamanta I.D., care de o manieră nesistematizată,

a dezvoltat critici care, în esență, au vizat următoarele aspecte:

- Hotărârea instanței

de apel este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea prevederilor art.

10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Aceasta, întrucât

nicio construcție, indiferent de destinația acesteia, edificată pe terenul în

litigiu nu are autorizație de construire.

Cu toate că rezultă

foarte clar din rapoartele de expertiză faptul că cele 5 magazii, ridicate fără

autorizație, în apropierea celor două blocuri, sunt ușor demontabile, iar

terenul de sub ele poate fi restituit în natură, instanța a opinat eronat că

restituirea acestor porțiuni ar conduce la fărâmițarea excesivă și ar afecta

valoarea economică a imobilului.

Așa cum rezultă din

expertizele efectuate în cauză, suprafața ocupată de magazii este de 400 mp,

ceea ce nu poate însemna o fărâmițare excesivă a terenului.

În realitate, în

speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

care obligă la restituirea în natură a terenurilor pe care s-au ridicat

construcții neautorizate, precum și construcții ușoare sau demontabile.

- Cu privire la

conținutul raportului de expertiză, recurenta-reclamantă a susținut că terenul

are o suprafață mai mare, de 6415 mp, așa cum de altfel, a arătat și în

obiecțiunile formulate și respinse nejustificat de către instanță.

Mai mult, limita de

delimitare din dreapta, aferentă blocului C 14, nu este cea trasată de expert,

fiind „mult mai în dreapta”.

- Instanța nu a avut

în vedere că se poate restitui și terenul aferent magaziilor de lemne,

respectiv corpurile C 10, C 18 și C 6 (aferente secției de poliție, blocului de

locuințe și primăriei).

- Instanța de apel a

avut în vedere la pronunțarea hotărârii un PUD emis nelegal, însăși instanța

constatând acest aspect și cu toate acestea, în mod nelegal, în motivarea

soluției de respingere a apelului s-a arătat că nu poate fi acordat și alt

teren în natură față de existența rețelelor de apă, canalizare și energie

electrică ce străbat terenul.

Or, planul urbanistic

de detaliu este nul, fiind întocmit în anul 2007 de către intimat, cu

încălcarea dispoz. art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

S-a susținut

nelegalitatea acestuia și pentru lipsa aprobărilor/autorizațiilor din partea

consiliului local și județean.

Mai mult, instanța a

pus în vedere intimatului să depună Planul Urbanistic Zonal, astfel încât nu

pot fi reținute la speță detaliile stabilite prin P.U.D.- ul depus de intimat.

- Instanța a conferit

aplicabilitate și a interpretat, în mod eronat, dispozițiile art. 10 alin. (3)

din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, având în

vedere că acestea nu stabilesc, ca unică modalitate de reparație, măsuri în

echivalent ci lasă la latitudinea instituției învestite cu soluționarea

notificării aprecierea dacă suprafețele de teren afectează sau nu accesul și

utilizarea normală a amenajărilor subterane.

- Curtea de apel nu a

dat aplicabilitate deciziei în interesul legii nr. XX/2007, potrivit căreia ar

fi trebuit să se judece nu doar contestația, ci fondul notificării.

Aceasta înseamnă că

instanța trebuia să stabilească și întinderea măsurilor reparatorii în

echivalent, în baza unei expertize prețuitoare.

În acest sens,

dispozițiile art. 31 alin. (6) și (7) din Legea nr. 10/2001 dispun ca „instanța

judecătorească, prin hotărârea ce o va pronunța, în baza unei expertize ce se va

efectua, va stabili întinderea despăgubirilor ce trebuie plătite persoanelor

îndreptățite”.

- Hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori

străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Astfel, deși instanța

de apel respinge apelul formulat de Primar, apreciind corect că întocmirea

planului urbanistic în anul 2007, după ce a fost formulată notificarea, este

lovită de nulitate, în același timp, în motivarea respingerii apelului

reclamantei reține că, deși construcțiile au fost edificate fără autorizație,

prin amplasarea lor, dar și a rețelelor de apă, canalizare, suprafața de teren

devine imposibil de restituit în natură.

- Instanța a făcut o

prezentare superficială, lacunară, generică, nesocotind dispozițiile art. 261 C.

proc. civ., iar lipsa unor mențiuni din hotărâre poate atrage nulitatea

acesteia, în condițiile art. 105 alin. (2) teza I C. proc. civ. raportat la

art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Obligația

judecătorului de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluția dată este o

obligație esențială, a cărei încălcare duce la desființarea hotărârii.

Intimatul a formulat

întâmpinare solicitând respingerea recursului ca inadmisibil întrucât motivele

invocate nu țin de legalitatea soluției ci vizează, în principal, aspecte de

netemeinicie, care nu pot fi primite în recurs.

În subsidiar, s-a

cerut respingerea recursului ca nefondat, soluția adoptată fiind legală, în

condițiile în care a rezultat, îndeosebi din suplimentarea probatoriului în

apel, că terenul a cărui restituire în natură s-a cerut, este străbătut de

rețele de apă, canalizare și energie electrică, acestea fiind în sensul legii,

amenajări de utilitate publică.

Examinând aspectele

deduse judecății prin intermediul recursului, Înalta Curte constată

următoarele:

- Astfel cum în mod

corect s-a arătat prin întâmpinarea formulată în cauză, cea mai mare parte din

motivele recursului vizează situații de fapt și de apreciere a probatoriului,

nesupuse cenzurii în această cale de atac, așa încât analiza instanței se va

limita la acele critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea în motive

de nelegalitate.

- Susținerea

nesocotirii dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 constituie

motiv de recurs în condițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar este

neîntemeiat.

Potrivit textului

menționat, „se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții

neautorizate în condițiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum și

construcții ușoare sau demontabile”.

În speță, nerestituirea

terenului afectat de asemenea construcții (magazii) nu s-a datorat faptului că

instanța nu le-ar fi reținut un asemenea caracter (neautorizat, ușor

demontabil) și ignorării astfel, a dispoziției legale, ci situației de fapt

concrete, față de modalitatea de amplasare a acestor construcții ușoare,

situate la distanță între ele (deservind primăria, poliția și blocuri de

locuințe) și suprafeței de teren ocupate efectiv.

Contrar susținerii

recurentei, aceste magazii nu ocupă 400 mp, ci suprafețe de 47 mp (construcția C

15), 30 mp (construcția C 16), 36 mp (C 17), 15 mp (C 18), așa încât în mod

corect a concluzionat instanța că restituirea lor ar fi însemnat o fărâmițare

excesivă a terenului și astfel, diminuarea valorii lui economice.

Situația este aceeași

și argumentele instanței subzistă atât în privința magaziilor ce deservesc

blocul de locuințe, cât și a celor ce deservesc secția de poliție și primăria

(construcțiile notate C 6 și C 10) despre care recurenta susține că nu ar fi

fost observată de către instanță posibilitatea restituirii în natură a

terenului aferent acestora.

- Criticile

recurentei privind conținutul raportului de expertiză care nu ar fi identificat

corect suprafața de teren – care ar fi mai mare, respectiv, de 6415 mp – nu pot

fi primite dintr-un dublu considerent.

Pe de o parte,

pretinzând dreptul la măsuri reparatorii pentru 6415 mp, recurenta-reclamantă

ignoră conținutul notificării autorului său, care în termenul prescris de Legea

nr. 10/2001, a solicitat restituirea în natură și prin echivalent bănesc a unui

teren de 5876 mp.

Pe de altă parte,

critica vizează modalitatea de administrare a unui mijloc de probă (raportul de

expertiză și obiecțiunile aduse acestui raport), în condițiile în care

evaluarea probatoriului de către instanțele fondului nu se subsumează vreunui

motiv de nelegalitate.

- Sunt nefondate și

susținerile referitoare la fundamentarea soluției de respingere a apelului

reclamantei pe planul urbanistic de detaliu (în legătură cu existența rețelelor

de apă, canalizare) după ce instanța constatase caracterul nelegal al acestuia,

cu referire la art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, ceea ce ar fi de natură

să atragă și contrarietatea considerentelor.

În realitate,

instanța a respins apelul primarului – care pretindea că nu poate fi restituit

în natură lotul de 1187 mp, întrucât porțiunea respectivă ar fi străbătută de

un drum public, singurul drum de acces pentru locuitorii satului Huzărești,

drum cuprins în planul urbanistic de detaliu – cu motivarea, subsidiară, (după

ce a constatat că drumul comunal de fapt mărginește acest teren) că planul

urbanistic, fiind elaborat în anul 2007, nu-i poate fi opus notificatorului

având în vedere dispoz. art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

În ce privește apelul

reclamantei, solicitării acesteia de a i se restitui și alt teren în natură, suplimentar

față de soluția primei instanțe, i s-a răspuns prin opunerea situației de fapt

relevată de probele administrate respectiv, anexele la raportul de expertiză

topografică ce evidențiau existența rețelelor de apă potabilă, de energie

electrică, de canalizare menajeră.

Așadar, este vorba de

situația diferită care a rezultat în legătură cu regimul juridic al terenurilor

și care a impus soluții diferite în drept, neputându-se susține caracterul

contradictoriu al considerentelor deciziei în legătură cu efectele recunoscute

planului urbanistic de detaliu.

Recurenta pretinde că

aceste rețele utilitare ar fi menționate doar în planul urbanistic deși

existența lor este menționată de expert în conținutul raportului întocmit

(fiind de altfel, de neconceput funcționarea a două blocuri de locuințe, a

sediului primăriei și poliției care afectează cea mai mare parte a terenului

preluat de stat de la autorul recurentei, fără existența unor asemenea

utilități).

De aceea, instanța de

apel a apreciat corect că este vorba de o suprafață afectată servituților

legale și altor amenajări de utilitate publică, în sensul art. 10 alin. (2) teza

a II-a din Legea nr. 10/2001 și art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare

unitară a legii, așa încât măsurile reparatorii se pot stabili într-o asemenea

situație numai prin echivalent.

Față de conținutul

textului de lege [art. 10 alin. (2)] care statuează în mod expres și fără

echivoc că în astfel de situații „măsurile reparatorii se stabilesc în

echivalent”, este lipsită de orice fundament susținerea recurentei conform

căreia pentru aceste situații, actul normativ nu ar stabili o singură

modalitate de reparație, ci ar lăsa-o la latitudinea instituției învestite cu

soluționarea notificării.

- Este nefondată și

critica vizând nesoluționarea de către instanța de apel a fondului notificării

și astfel, nesocotirea dezlegărilor jurisdicționale de principiu date prin

decizia în interesul legii nr. XX/2007.

Statuând asupra

restituirii în natură a unei părți din terenul ce a făcut obiectul notificării

și stabilind îndreptățirea la măsuri reparatorii în echivalent pentru diferența

de teren, nerestituibil, instanța a judecat fondul pretențiilor, conformându-se

deciziei în interesul legii.

Contrar susținerii

recurentei, instanța nu putea determina cuantumul măsurilor în echivalent,

având în vedere că dispoziția primarului a cărei anulare s-a solicitat a fost

emisă la 6 februarie 2006, dată la care intrase în vigoare Legea nr. 247/2005.

Or, potrivit acestui

act normativ a fost scindată procedura de acordare a măsurilor prin echivalent

în două etape respectiv, cea judiciară în cadrul căreia se stabilește de către

instanță îndreptățirea la măsuri reparatorii și cea desfășurată în fața

Comisiei Centrale, care stabilește cuantumul despăgubirilor pe baza evaluărilor

efectuate de către evaluatori autorizați.

Această problemă de

drept, legată de aplicarea în timp a dispozițiilor Titlului VII din Legea nr.

247/2005, după cum era vorba de notificări soluționate la momentul intrării în

vigoare a noii reglementări sau nesoluționate până la acel moment, a fost de

altfel tranșată printr-o altă interpretare dată în interesul legii, conform

deciziei nr. 52/2007 a Secțiilor Unite ale Î.C.C.J.

De aceea, prin

soluția adoptată, față de data emiterii dispoziției primarului, instanța de

apel a procedat în conformitate cu jurisprudența unificată prin decizia în

interesul legii menționată, atunci când a stabilit doar îndreptățirea la măsuri

reparatorii, urmând ca întinderea acestora să fie determinată de către Comisia

Centrală de Despăgubiri.

- Pe de altă parte,

susținând obligația care ar fi revenit instanței de a calcula despăgubirile,

recurenta face trimitere la dispoziții legale inexistente sau care

reglementează altă materie – respectiv, art. 31 alin. (6) și (7) din Legea nr.

10/2001, în condițiile în care articolul menționat conține 6 alineate iar

obiectul de reglementare este oricum reprezentat de stabilirea măsurilor

reparatorii pentru persoanele arătate la art. 3 alin. (1) lit. b) (adică

persoane fizice, asociați ai persoanei juridice care deținea imobilele și alte

active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv).

- Are caracter

neîntemeiat și critica vizând modalitatea de redactare a hotărârii care pe de o

parte, nu ar conține motivele pe care se sprijină iar pe de altă parte,

considerentele ei ar fi contradictorii.

În mod greșit,

încadrându-și în drept criticile sub acest aspect, recurenta a pretins că sunt

incidente atât dispoz. art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cât și cele prev. de art.

304 pct. 5 C. proc. civ.

În realitate, pentru

situația în care „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când

cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”, își găsește

incidența motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În ce privește

motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., acesta

sancționează acea nesocotire a formelor de procedură pentru care nu există

reglementare distinctă, cum se întâmplă în situația în care în elaborarea

actului jurisdicțional ar fi fost încălcate dispozițiile legale.

Ca atare, criticile

vizând motivarea necorespunzătoare a hotărârii sunt încadrabile doar în motivul

prev. de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., dar au caracter neîntemeiat.

Referitor la

pretinsul caracter contradictoriu al considerentelor, acesta ar consta în

valoarea și eficiența juridică diferită recunoscută de instanță planului

urbanistic, aspect care reprezintă o reiterare a celor expuse și în cadrul

motivului de nelegalitate prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care a făcut

deja obiect de cercetare pentru instanță potrivit celor expuse anterior.

De asemenea, va fi

înlăturată susținerea conform căreia decizia recurată nu ar cuprinde motivele

pe care se sprijină, în condițiile în care din conținutul acesteia rezultă că a

fost preocupată de determinarea situației de fapt, procedând la suplimentarea

probatoriului în apel și ulterior, a făcut o corectă aplicare a normei de drept

material la elementele de fapt rezultate.

Cum funcția

jurisdicțională este aceea de „spunere a dreptului” (

iuris dictio

) la

situația de fapt concretă, ceea ce instanța a realizat prin hotărârea

pronunțată, rezultă că actul jurisdicțional a fost întocmit cu respectarea

normelor procedurale, critica fiind neîntemeiată și sub acest aspect.

Față de toate

considerentele expuse anterior, aspectele de nelegalitate deduse judecății au

fost găsite nefondate astfel încât recursul va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta I.D.C. împotriva deciziei nr. 113/A din 24

iunie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iunie

2011.