ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 45/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 18 martie 2010 pe rolul Tribunalul București, reclamanta S.S. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 euro, în echivalent în lei la cursul din ziua plății, cu titlu de daune pentru prejudiciul moral suferit de mama sa, B.O., ca urmare a măsurilor administrative cu caracter politic. În motivarea acțiunii, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 3 și art. 5 din Legea nr. 221/2009, reclamanta în calitate de fiică a defunctei B.O. a arătat că, în perioada 18 iunie 1951-27 iulie 1955, aceasta din urmă împreună cu familia sa a fost dislocată din zona frontierei de vest și i s-a stabilit domiciliul obligatoriu în comuna Vădeni, jud. Brăila, măsură dispusă prin Decizia M.A.I.

nr. 200/1951 și ulterior, ridicată prin Decizia nr. 6100 din 22 iulie 1955. Mai arată reclamanta, că mamei sale i-a fost confiscată întreaga avere, fiind nevoită ca împreună cu familia sa, să locuiască în condiții improprii, caracterizate prin neajunsuri din punct de vedere material, social, fără medicamente, fiind astfel în imposibilitatea de a trăi decent, cu un statut corespunzător din punct de vedere profesional, datorită traumelor suferite, recunoscute și prin decizia nr. 2213 din 11 octombrie 2007 prin care i s-a atribuit mamei sale, calitatea de luptător în rezistența anticomunistă. Prin sentința nr. 1318 din 20 septembrie 2010 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea reclamantei S.S.

și a dispus obligarea pârâtului la plata către aceasta, a sumei de 2.000 euro, cu titlul de daune morale. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că potrivit dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009 „constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu"(..), așa încât „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-a inclusiv pot solicita instanței despăgubiri, în temeiul art. 5 lit. a) din același act normativ.

S-a apreciat în speța dedusă judecății, că suma acordată reprezintă o satisfacție suficientă și echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de mama reclamantei, căreia, prin luarea acestei măsuri i-a fost afectată grav reputația, demnitatea, prin suferințele fizice și psihice, rezultate din lipsurile pe care a trebuit să le suporte pe perioada aplicării măsurii și ulterior, după ridicarea acesteia. Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel reclamanta S.S. și pârâtul Statul Român prin M.F.P., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Apelanta-reclamantă a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței tribunalului, în sensul menținerii dispozițiilor în ceea ce privește admiterea acțiunii și schimbarea sentinței, sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale.

Criticile reclamantei au în vedere cuantumul neîndestulător al daunelor morale acordate, în raport de suferințele fizice și psihice îndurate, care nu pot fi cuantificate printr-o sumă de bani, ele fiind inestimabile, însă despăgubirile cerute trebuie să reprezinte aprecierea tuturor consecințelor negative produse prin deportarea și stabilirea domiciliului obligatoriu. Totodată, apelanta-reclamantă a făcut referire la modificările survenite în ceea ce privește O.G. nr. 62/2010 și a susținut că au fost încălcate prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și cele din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994 și a susținut că au prioritate reglementările internaționale.

Curtea Constituțională este, potrivit dispozițiilor art. 1 și 2 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, garantul supremației Constituției României, asigurând controlul constituționalității legilor, a tratatelor internaționale, a Regulamentelor Parlamentului și a Ordonanțelor Guvernului. Chiar dacă, în exercitarea atribuțiilor sale, Curtea Constituțională are posibilitatea raportării și la dispozițiile internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului, statuările acesteia, aflate în contradicție cu cele ale forurilor internaționale competente să interpreteze aceste prevederi, nu pot fi reținute de instanțele judecătorești sesizate cu soluționarea unui litigiu în care își găsesc aplicarea.

Acest act normativ, cu caracter de complinire, elaborat și adoptat după aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 a completat cadrul legislativ referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale destinate a repara nedreptățile comise de regimul politic anterior și cuvenite victimelor totalitarismului comunist, realizând un act de dreptate pentru cei care au avut curajul să se opună regimului opresiv și să încerce să își exercite drepturile fundamentale. Asigurarea caracterului unitar al practicii judecătorești este impus și de principiul constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și implicit a autorității judecătorești, acest principiu fiind grav afectat, dacă în aplicarea unuia și aceluiași prejudiciu cauzat, soluțiile instanțelor judecătorești ar fi diferite și chiar contradictorii.

În reaprecierea cuantumului daunelor morale, se susține de către apelanta-reclamantă că, instanța de fond ar fi trebuit să aibă în vedere existenta prejudiciului moral complex, care este o consecință directă a măsurilor abuzive la care a fost supusă autoarea apelantei. La termenul din 10 februarie 2011, apelanta-reclamantă a depus la dosar „precizări", prin care a arătat că solicită a se avea în vedere, la soluționarea cauzei, următoarele temeiuri de drept: art. 20 din Constituție; Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Consiliului Europei; Rezoluția nr. 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei; Rezoluția nr. 40/ 34 din 29 noiembrie 1985; art. 5 și 6 din C.E.D.O. În ședința publică de la data de 10 februarie 2011, reprezentantul apelantului-pârât a invocat, ca motiv de apel de ordine publică, aspectul declarării neconstituționale a prevederilor art. I pct. 1 și art. II din O.U.G.

nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 și ale art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, ca urmare a pronunțării Deciziilor nr. 1354 din 20 octombrie 2010 și 1358 din 21 octombrie 2010 de către Curtea Constituțională. În motivarea apelului declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. împotriva sentinței civile nr. 1318 din 20 septembrie 2010 se arată că, în primul rând, în mod greșit instanța de fond a obligat Statul Român prin M.F.P. la plata sumei de 2.000 euro, reprezentând despăgubiri morale ca urmare a măsurii administrative de dislocare împotriva autoarei reclamantei, pentru perioada de 4 ani. S-a susținut de către pârât că la data 21 octombrie 2010 Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1358 a statuat că dispozițiile prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin care se acordau despăgubiri morale, sunt neconstituționale.

Prin urmare, având în vedere că aceste dispoziții în baza cărora instanța de fond a acordat despăgubiri morale în cuantum de 2.000 euro au fost declarate ca fiind neconstituționale, apelantul-pârât consideră sentința instanței de fond ca fiind nelegală și netemeinică. Sunt formulate critici ce vizează obligarea Statului Român prin M.F.P.

la plata sumei de 2.000 euro reprezentând despăgubiri morale pentru perioada de 4 ani, cât autoarea reclamantei a fost dislocată într-o altă localitate și se susține de către apelantul-pârât că suma acordată este foarte mare în raport cu prejudiciul suferit de aceasta, Sunt dezvoltate critici potrivit cărora, instanța de apel ar trebui să aibă în vedere faptul că rațiunea dispozițiilor legale cuprinse in Legea nr. 221/2009 constă, în primul rând, în dezdăunarea celor nevinovați și, în al doilea rând, prevederile legale realizează o funcție preventivă, existența unor asemenea dispoziții fiind de natură să sporească vigilența organelor judiciare în verificarea și aprecierea materialului probator, pentru a nu se ajunge la luarea unor măsuri nedrepte.

Art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 trebuie, astfel, coroborat cu dispozițiile privitoare la despăgubirile morale, care se acordă în considerarea persoanei ce a suferit efectiv, acțiunea în plata daunelor morale fiind o acțiune personală. Dar, chiar dacă, în raport cu natura acestor daune, nepatrimoniale, stabilirea cuantumului lor presupune și luarea în considerare a unor elemente de apreciere, neverificabile nemijlocit prin elemente probatorii, ceea ce impune și existența unei anumite eventualități de aproximare, pentru limitarea efectelor unei atari eventualități, este totuși necesar să fie avute în vedere anumite criterii de determinare a valorii prejudiciului moral real suferit, cum sunt: consecințele negative suportate sub aspect fizic si psihic, importanta valorilor morale lezate și urmările produse prin lezarea lor, măsura în care au fost afectate situația profesională și socială a celui care se consideră victima măsurii luate.

S-a arătat că, relativ la daunele morale în general, sub aspectul cuantumului, C.E.D.O. are o jurisprudență constantă, statuând în echitate și în raport de circumstanțele cauzei, adoptând o poziție moderată prin sumele rezonabile acordate. Ținându-se seama de echivalentul real al consecințelor negative la care s-a făcut referire și al suferințelor suportate de către autoarea reclamantei pe o perioadă de 4 ani, cât a fost dislocată dintr-o localitate în alta, se impune să fie cenzurat și reapreciat, cuantumul daunelor morale acordate în cuantum de 2.000 euro, această sumă fiind foarte mare. Prin decizia nr. 45/ A din 10 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietate intelectuală a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta S.S.

A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P., a schimbat sentința nr. 1318 din 20 septembrie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă și a respins acțiunea. Pentru a decide astfel, Curtea de Apel București a reținut următoarele: Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale (publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010) au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare.

Prin urmare, Curtea a constatat că, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop. Răspunzând criticilor, instanța de apel a reținut în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție, că dispozițiile din legile constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. La data soluționării prezentului apel, acest termen de 45 de zile a expirat, fără a se realiza operațiunea de punere de acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Prin urmare, instanța de apel este pusă în situația de a aplica dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221 /2009, care și-au încetat efectele. Ca urmare a prevederii constituționale, încetarea efectelor dispoziției legale declarate neconstituționale duce la lipsirea de suport legal a cererii introductive de instanță. Astfel, dispoziția declarată neconstituțională era cea care năștea dreptul subiectiv civil cu dreptul la acțiune aferent, iar prin încetarea efectelor acestei dispoziții legale, a dispărut temeiul de drept substanțial pentru cererea formulată de reclamantă.

Nu se poate pune semnul egalității, ca efecte juridice, între abrogarea, explicită sau implicită, a unei norme juridice (care provine de la legiuitor și duce la crearea unui conflict de legi în timp ivindu-se problema juridică a aplicării legii materiale în timp) și încetarea efectelor unei norme juridice, ca urmare a declarării neconstituționalității lor (nu provine de la legiuitor și nu poate da naștere conflictului de legi în timp, deoarece norma pur și simplu încetează să mai existe). Totodată, nu se poate reține existența unei „speranțe legitime" a reclamantului la obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate neconstituționale, care ar fi devenit ulterior, iluzorie.

Conform jurisprudenței C.E.D.O., „speranța legitimă" este legată de modul în care o cerere de chemare în judecată poate fi soluționată în raport de dreptul intern; o asemenea speranță trebuie să aibă o bază suficientă în acea lege, respectiv să fie susținută de temei rezonabil justificat într-o normă de drept cu o bază legală solidă. Cât privește precizările de temei juridic invocate de reclamant în apel, Curtea reține că acestea nu pot substitui temeiul legal al cererii astfel cum a fost formulată, deoarece o astfel de substituire ar transforma, de fapt, cererea precizatoare într-o cerere de schimbare a temeiului juridic al acțiunii, cerere nepermisă în apel, de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc.

civ. Dincolo de acest aspect, precizările din conținutul Rezoluției nr. 1096 a Consiliului Europei evocate, nu pot constitui suport legal al lipsirii Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, de efectele conferite prin art. 147 alin. (1) din Constituția României, respectiv nu pot constitui izvor al dreptului reclamat în speță, în condițiile în care în legislația internă se află în vigoare o reglementare distinctă, reprezentată de Decretul-lege nr. 118/1990, a cărei edictare a avut ca scop, asigurarea unor asemenea despăgubiri. Prin urmare, ca efect al încetării efectelor dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ca urmare a declarării lor neconstituționale, prin Decizia nr. 1358 din 2010 a Curții Constituționale, se impune respingerea acțiunii reclamantei ca nefondată.

Instanța de apel a apreciat că, față de considerarea ca fondat a acestui motiv de apel de ordine publică, nu se mai impune analizarea celorlalte motive, legate de reducerea sau majorarea cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanță. Împotriva deciziei nr. 45/ A din 10 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală a declarat, în termen legal, recurs reclamanta S.S., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în sensul că hotărârea atacată este rezultatul interpretării greșite a actului juridic dedus judecății fiind lipsită de temei legal, dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

S-a susținut că soluția pronunțată de instanța de apel a ignorat dispozițiile Legii nr. 221/2009, care prevăd posibilitatea acordării de daune morale atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât și pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic. Reclamanta a arătat că, în privința proceselor deja declanșate la momentul publicării în M. Of. a deciziilor Curții Constituționale, aceste decizii nu sunt aplicabile, iar prevederile art. 147 alin. (4) din Constituția României trebuie interpretate în sensul că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse judecății încă.

În dezvoltarea criticilor sale, reclamanta a susținut că, a considera că efectele deciziilor Curții Constituționale își produc efectele și în această speță, cu consecința respingerii acțiunii, ar însemna să se accepte ingerința statului, în dreptul de acces al acestuia la o instanță judecătorească. Recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii, care trebuie interpretată în favoarea acesteia, dat fiind caracterul de reparație și de îndreptare, pe cât posibil, a măsurilor abuzive luate, prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului. Se invocă și că nelegalitatea deciziei atacate constă în ignorarea prevederilor art. 5, 6 și 14 din C.E.D.O. și Rezoluția nr. 1096 din 1996 a C.E.D.O.

Astfel, recurenta-reclamantă consideră că decizia Curții Constituționale, referitoare la art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 este in contradicție cu prevederile forurilor internaționale. Prin aceasta decizie se încalcă prevederile europene (C.E.D.O.) și internaționale (Declarația Universală a Drepturilor Omului), nerespectându-se principiul liberului acces la justiție, egalitatea de șanse și proporționalitatea, existând și o discriminare, având în vedere că pentru persoane aflate în aceeași situație au fost aplicate reguli diferite.

Se arată că decizia Curții Constituționale nu poate avea incidență în prezenta cauză, având în vedere că la data pronunțării acesteia, acțiunea pe care a formulat-o reclamanta, se afla pe rolul instanțelor și astfel, nu putea fi aplicat un tratament distinct persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă si irevocabilă, deși cererile au fost depuse în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009.

Examinând criticile invocate prin motivele de recurs ale reclamantei, raportat la motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte va constata că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed: Dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate cauzei supuse soluționării, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea în M. Of.

al deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval reclamantul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen, respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul art. 31 din Legea nr. 47/1992, referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege, prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs, sau numai situației celor care nu au formulat, încă, o cerere.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii publicată în M.OF. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 330 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Or, în speță, la data publicării în M. Of. a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv.

Nu se poate reține că, întrucât acțiunea era promovată la un moment la care erau în vigoare dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, efectele acestui text de lege s-ar întinde pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional, guvernat de regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba de o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității. Întrucât norma tranzitorie cuprinsă în art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi înlăturată, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ceea ce legea fundamentală refuză în mod categoric.

În speță, reclamanta nu este titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul. În cauză nu se poate constata că ar fi vorba de o intervenție a legiuitorului, ci a Curții Constituționale, care potrivit statutului său, este o autoritate publică independentă și al cărei scop îl constituie garantarea supremației Constituției.

Curtea va reține, totodată, că problema de drept examinată a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Pentru considerentele expuse se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarata de reclamanta S.S. împotriva deciziei nr. 45/ A din 10 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi 10 ianuarie 2012.