ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 45/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 45/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la data de 18 martie 2010 pe rolul Tribunalul București,

reclamanta S.S. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P.,

solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 euro, în echivalent în

lei la cursul din ziua plății, cu titlu de daune pentru prejudiciul moral suferit

de mama sa, B.O., ca urmare a măsurilor administrative cu caracter politic.

În motivarea

acțiunii, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 3 și art. 5 din Legea nr.

221/2009, reclamanta în calitate de fiică a defunctei B.O. a arătat că, în

perioada 18 iunie 1951-27 iulie 1955, aceasta din urmă împreună cu familia sa a

fost dislocată din zona frontierei de vest și i s-a stabilit domiciliul

obligatoriu în comuna Vădeni, jud. Brăila, măsură dispusă prin Decizia M.A.I.

nr. 200/1951 și ulterior, ridicată prin Decizia nr. 6100 din 22 iulie 1955.

Mai arată reclamanta,

că mamei sale i-a fost confiscată întreaga avere, fiind nevoită ca împreună cu

familia sa, să locuiască în condiții improprii, caracterizate prin neajunsuri

din punct de vedere material, social, fără medicamente, fiind astfel în

imposibilitatea de a trăi decent, cu un statut corespunzător din punct de

vedere profesional, datorită traumelor suferite, recunoscute și prin decizia

nr. 2213 din 11 octombrie 2007 prin care i s-a atribuit mamei sale, calitatea

de luptător în rezistența anticomunistă.

Prin sentința nr.

1318 din 20 septembrie 2010 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

admis în parte acțiunea reclamantei S.S. și a dispus obligarea pârâtului la

plata către aceasta, a sumei de 2.000 euro, cu titlul de daune morale.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut că potrivit dispozițiilor art. 3 din

Legea nr. 221/2009 „constituie măsură administrativă cu caracter politic orice

măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect

dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu"(..), așa încât „orice

persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu

caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau

descendenții acesteia până la gradul al II-a inclusiv pot solicita instanței

despăgubiri, în temeiul art. 5 lit. a) din același act normativ.

S-a apreciat în speța

dedusă judecății, că suma acordată reprezintă o satisfacție suficientă și

echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de mama reclamantei, căreia, prin

luarea acestei măsuri i-a fost afectată grav reputația, demnitatea, prin

suferințele fizice și psihice, rezultate din lipsurile pe care a trebuit să le

suporte pe perioada aplicării măsurii și ulterior, după ridicarea acesteia.

Împotriva sentinței

tribunalului au declarat apel reclamanta S.S. și pârâtul Statul Român prin

M.F.P., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Apelanta-reclamantă a

solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței tribunalului, în

sensul menținerii dispozițiilor în ceea ce privește admiterea acțiunii și

schimbarea sentinței, sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate cu titlu

de daune morale.

Criticile reclamantei

au în vedere cuantumul neîndestulător al daunelor morale acordate, în raport de

suferințele fizice și psihice îndurate, care nu pot fi cuantificate printr-o

sumă de bani, ele fiind inestimabile, însă despăgubirile cerute trebuie să

reprezinte aprecierea tuturor consecințelor negative produse prin deportarea și

stabilirea domiciliului obligatoriu.

Totodată,

apelanta-reclamantă a făcut referire la modificările survenite în ceea ce

privește O.G. nr. 62/2010 și a susținut că au fost încălcate prevederile

Declarației Universale a Drepturilor Omului și cele din Primul Protocol

Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăților

fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994 și a

susținut că au prioritate reglementările internaționale.

Curtea

Constituțională este, potrivit dispozițiilor art. 1 și 2 din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, garantul

supremației Constituției României, asigurând controlul constituționalității

legilor, a tratatelor internaționale, a Regulamentelor Parlamentului și a

Ordonanțelor Guvernului. Chiar dacă, în exercitarea atribuțiilor sale, Curtea

Constituțională are posibilitatea raportării și la dispozițiile internaționale în

materia drepturilor fundamentale ale omului, statuările acesteia, aflate în

contradicție cu cele ale forurilor internaționale competente să interpreteze

aceste prevederi, nu pot fi reținute de instanțele judecătorești sesizate cu

soluționarea unui litigiu în care își găsesc aplicarea.

Acest act normativ,

cu caracter de complinire, elaborat și adoptat după aplicarea Decretului-lege

nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 a completat cadrul legislativ referitor la

acordarea reparațiilor morale și materiale destinate a repara nedreptățile

comise de regimul politic anterior și cuvenite victimelor totalitarismului

comunist, realizând un act de dreptate pentru cei care au avut curajul să se

opună regimului opresiv și să încerce să își exercite drepturile fundamentale.

Asigurarea

caracterului unitar al practicii judecătorești este impus și de principiul

constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și implicit a

autorității judecătorești, acest principiu fiind grav afectat, dacă în

aplicarea unuia și aceluiași prejudiciu cauzat, soluțiile instanțelor

judecătorești ar fi diferite și chiar contradictorii.

În reaprecierea

cuantumului daunelor morale, se susține de către apelanta-reclamantă că,

instanța de fond ar fi trebuit să aibă în vedere existenta prejudiciului moral

complex, care este o consecință directă a măsurilor abuzive la care a fost

supusă autoarea apelantei.

La termenul din 10

februarie 2011, apelanta-reclamantă a depus la dosar „precizări", prin

care a arătat că solicită a se avea în vedere, la soluționarea cauzei,

următoarele temeiuri de drept: art. 20 din Constituție; Rezoluția nr. 1096 din

1996 a Consiliului Europei; Rezoluția nr. 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare

a Consiliului Europei; Rezoluția nr. 40/ 34 din 29 noiembrie 1985; art. 5 și 6

din C.E.D.O.

În ședința publică de

la data de 10 februarie 2011, reprezentantul apelantului-pârât a invocat, ca

motiv de apel de ordine publică, aspectul declarării neconstituționale a

prevederilor art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea

și completarea Legii nr. 221/2009 și ale art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi

din Legea nr. 221/2009, ca urmare a pronunțării Deciziilor nr. 1354 din 20

octombrie 2010 și 1358 din 21 octombrie 2010 de către Curtea Constituțională.

În motivarea apelului

declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. împotriva sentinței civile nr.

1318 din 20 septembrie 2010 se arată că, în primul rând, în mod greșit instanța

de fond a obligat Statul Român prin M.F.P. la plata sumei de 2.000 euro,

reprezentând despăgubiri morale ca urmare a măsurii administrative de dislocare

împotriva autoarei reclamantei, pentru perioada de 4 ani.

S-a susținut de către

pârât că la data 21 octombrie 2010 Curtea Constituțională, prin Decizia nr.

1358 a statuat că dispozițiile prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 prin care se acordau despăgubiri morale, sunt neconstituționale.

Prin urmare, având în

vedere că aceste dispoziții în baza cărora instanța de fond a acordat

despăgubiri morale în cuantum de 2.000 euro au fost declarate ca fiind

neconstituționale, apelantul-pârât consideră sentința instanței de fond ca

fiind nelegală și netemeinică.

Sunt formulate

critici ce vizează obligarea Statului Român prin M.F.P. la plata sumei de 2.000

euro reprezentând despăgubiri morale pentru perioada de 4 ani, cât autoarea

reclamantei a fost dislocată într-o altă localitate și se susține de către

apelantul-pârât că suma acordată este foarte mare în raport cu prejudiciul

suferit de aceasta,

Sunt dezvoltate

critici potrivit cărora, instanța de apel ar trebui să aibă în vedere faptul că

rațiunea dispozițiilor legale cuprinse in Legea nr. 221/2009 constă, în primul

rând, în dezdăunarea celor nevinovați și, în al doilea rând, prevederile legale

realizează o funcție preventivă, existența unor asemenea dispoziții fiind de

natură să sporească vigilența organelor judiciare în verificarea și aprecierea

materialului probator, pentru a nu se ajunge la luarea unor măsuri nedrepte.

Art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 trebuie, astfel, coroborat cu dispozițiile

privitoare la despăgubirile morale, care se acordă în considerarea persoanei ce

a suferit efectiv, acțiunea în plata daunelor morale fiind o acțiune personală.

Dar, chiar dacă, în

raport cu natura acestor daune, nepatrimoniale, stabilirea cuantumului lor

presupune și luarea în considerare a unor elemente de apreciere, neverificabile

nemijlocit prin elemente probatorii, ceea ce impune și existența unei anumite

eventualități de aproximare, pentru limitarea efectelor unei atari

eventualități, este totuși necesar să fie avute în vedere anumite criterii de

determinare a valorii prejudiciului moral real suferit, cum sunt: consecințele

negative suportate sub aspect fizic si psihic, importanta valorilor morale

lezate și urmările produse prin lezarea lor, măsura în care au fost afectate

situația profesională și socială a celui care se consideră victima măsurii

luate.

S-a arătat că,

relativ la daunele morale în general, sub aspectul cuantumului, C.E.D.O. are o

jurisprudență constantă, statuând în echitate și în raport de circumstanțele

cauzei, adoptând o poziție moderată prin sumele rezonabile acordate. Ținându-se

seama de echivalentul real al consecințelor negative la care s-a făcut referire

și al suferințelor suportate de către autoarea reclamantei pe o perioadă de 4

ani, cât a fost dislocată dintr-o localitate în alta, se impune să fie cenzurat

și reapreciat, cuantumul daunelor morale acordate în cuantum de 2.000 euro,

această sumă fiind foarte mare.

Prin decizia nr. 45/ A

din 10 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietate intelectuală a respins ca nefondat apelul declarat de

reclamanta S.S.

A admis apelul

declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P., a schimbat sentința nr. 1318 din 20

septembrie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă și a respins

acțiunea.

Pentru a decide

astfel, Curtea de Apel București a reținut următoarele:

Prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale (publicată în M. Of. nr. 761 din

15 noiembrie 2010) au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare.

Prin urmare, Curtea a

constatat că, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru

daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar

exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea,

legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative,

Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.

Răspunzând

criticilor, instanța de apel a reținut în conformitate cu prevederile art. 147

alin. (1) din Constituție, că dispozițiile din legile constatate ca fiind

neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval,

Parlamentul, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind

neconstituționale sunt suspendate de drept.

La data soluționării

prezentului apel, acest termen de 45 de zile a expirat, fără a se realiza operațiunea

de punere de acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile

Constituției.

Prin urmare, instanța

de apel este pusă în situația de a aplica dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221 /2009, care și-au încetat efectele.

Ca urmare a

prevederii constituționale, încetarea efectelor dispoziției legale declarate

neconstituționale duce la lipsirea de suport legal a cererii introductive de

instanță.

Astfel, dispoziția

declarată neconstituțională era cea care năștea dreptul subiectiv civil cu

dreptul la acțiune aferent, iar prin încetarea efectelor acestei dispoziții

legale, a dispărut temeiul de drept substanțial pentru cererea formulată de

reclamantă.

Nu se poate pune

semnul egalității, ca efecte juridice, între abrogarea, explicită sau implicită,

a unei norme juridice (care provine de la legiuitor și duce la crearea unui

conflict de legi în timp ivindu-se problema juridică a aplicării legii

materiale în timp) și încetarea efectelor unei norme juridice, ca urmare a

declarării neconstituționalității lor (nu provine de la legiuitor și nu poate

da naștere conflictului de legi în timp, deoarece norma pur și simplu încetează

să mai existe).

Totodată, nu se poate

reține existența unei „speranțe legitime" a reclamantului la obținerea

unor compensații pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării

Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a),

ulterior declarate neconstituționale, care ar fi devenit ulterior, iluzorie.

Conform

jurisprudenței C.E.D.O., „speranța legitimă" este legată de modul în care

o cerere de chemare în judecată poate fi soluționată în raport de dreptul

intern; o asemenea speranță trebuie să aibă o bază suficientă în acea lege,

respectiv să fie susținută de temei rezonabil justificat într-o normă de drept

cu o bază legală solidă.

Cât privește

precizările de temei juridic invocate de reclamant în apel, Curtea reține că

acestea nu pot substitui temeiul legal al cererii astfel cum a fost formulată,

deoarece o astfel de substituire ar transforma, de fapt, cererea precizatoare

într-o cerere de schimbare a temeiului juridic al acțiunii, cerere nepermisă în

apel, de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Dincolo de acest

aspect, precizările din conținutul Rezoluției nr. 1096 a Consiliului Europei

evocate, nu pot constitui suport legal al lipsirii Deciziei nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale, de efectele conferite prin art. 147 alin. (1) din

Constituția României, respectiv nu pot constitui izvor al dreptului reclamat în

speță, în condițiile în care în legislația internă se află în vigoare o

reglementare distinctă, reprezentată de Decretul-lege nr. 118/1990, a cărei

edictare a avut ca scop, asigurarea unor asemenea despăgubiri.

Prin urmare, ca efect

al încetării efectelor dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, ca urmare a declarării lor neconstituționale, prin Decizia nr. 1358

din 2010 a Curții Constituționale, se impune respingerea acțiunii reclamantei

ca nefondată.

Instanța de apel a

apreciat că, față de considerarea ca fondat a acestui motiv de apel de ordine

publică, nu se mai impune analizarea celorlalte motive, legate de reducerea sau

majorarea cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanță.

Împotriva deciziei

nr. 45/ A din 10 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a

civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală a declarat, în termen

legal, recurs reclamanta S.S., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art.

304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în sensul că hotărârea atacată este rezultatul

interpretării greșite a actului juridic dedus judecății fiind lipsită de temei

legal, dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

S-a susținut că

soluția pronunțată de instanța de apel a ignorat dispozițiile Legii nr.

221/2009, care prevăd posibilitatea acordării de daune morale atât pentru

persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât și pentru cele

care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

Reclamanta a arătat

că, în privința proceselor deja declanșate la momentul publicării în M. Of. a

deciziilor Curții Constituționale, aceste decizii nu sunt aplicabile, iar

prevederile art. 147 alin. (4) din Constituția României trebuie interpretate în

sensul că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, doar pentru acele

raporturi juridice care nu au fost deduse judecății încă.

În dezvoltarea

criticilor sale, reclamanta a susținut că, a considera că efectele deciziilor

Curții Constituționale își produc efectele și în această speță, cu consecința

respingerii acțiunii, ar însemna să se accepte ingerința statului, în dreptul

de acces al acestuia la o instanță judecătorească.

Recurenta-reclamantă

susține că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii, care trebuie

interpretată în favoarea acesteia, dat fiind caracterul de reparație și de

îndreptare, pe cât posibil, a măsurilor abuzive luate, prin încălcarea

drepturilor fundamentale ale omului.

Se invocă și că

nelegalitatea deciziei atacate constă în ignorarea prevederilor art. 5, 6 și 14

din C.E.D.O. și Rezoluția nr. 1096 din 1996 a C.E.D.O.

Astfel,

recurenta-reclamantă consideră că decizia Curții Constituționale, referitoare

la art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 este in contradicție

cu prevederile forurilor internaționale. Prin aceasta decizie se încalcă

prevederile europene (C.E.D.O.) și internaționale (Declarația Universală a

Drepturilor Omului), nerespectându-se principiul liberului acces la justiție,

egalitatea de șanse și proporționalitatea, existând și o discriminare, având în

vedere că pentru persoane aflate în aceeași situație au fost aplicate reguli

diferite.

Se arată că decizia

Curții Constituționale nu poate avea incidență în prezenta cauză, având în

vedere că la data pronunțării acesteia, acțiunea pe care a formulat-o reclamanta,

se afla pe rolul instanțelor și astfel, nu putea fi aplicat un tratament

distinct persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în

funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre

definitivă si irevocabilă, deși cererile au fost depuse în același timp și au

urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009.

Examinând criticile

invocate prin motivele de recurs ale reclamantei, raportat la motivele de

nelegalitate invocate, Înalta Curte va constata că acesta este nefondat pentru

considerentele ce succed:

Dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate cauzei supuse

soluționării, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale

printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României

nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Potrivit

dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în

vigoare își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea în M. Of. al

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval reclamantul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen, respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul art. 31 din Legea nr.

47/1992, referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu

modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege, prin decizie a Curții

Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și

acțiunilor în curs, sau numai situației celor care nu au formulat, încă, o

cerere.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul

legii publicată în M.OF. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată la care

a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 330 alin. (4) C. proc.

civ. Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data

publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată

era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv.

Nu se poate reține

că, întrucât acțiunea era promovată la un moment la care erau în vigoare

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, efectele acestui

text de lege s-ar întinde pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional, guvernat de

regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba de o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității.

Întrucât norma

tranzitorie cuprinsă în art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă,

de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi înlăturată,

deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă

efecte juridice, ceea ce legea fundamentală refuză în mod categoric.

În speță, reclamanta

nu este titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să

îi fi confirmat dreptul.

În cauză nu se poate

constata că ar fi vorba de o intervenție a legiuitorului, ci a Curții

Constituționale, care potrivit statutului său, este o autoritate publică

independentă și al cărei scop îl constituie garantarea supremației

Constituției.

Curtea va reține,

totodată, că problema de drept examinată a fost dezlegată prin Decizia nr. 12

din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că

Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Pentru considerentele

expuse se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă, în temeiul

art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarata de reclamanta S.S. împotriva deciziei nr. 45/ A

din 10 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi 10 ianuarie 2012.