ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 242/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 242/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

conflictului negativ

de competență;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

conflictul negativ de competență

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Vaslui, reclamantul D.M. a chemat în judecată pe pârâta

Universitatea S.H. solicitând obligarea acesteia la eliberarea diplomei de

licență, ca urmare a studiilor universitare efectuate, finalizate prin

susținerea și promovarea examenului de licență din 2009 organizat de către

Facultatea de Științe Juridice și Administrative, facultate acreditată în

cadrul pârâtei.

În motivarea acțiunii

reclamantul a susținut că în luna iulie 2010 aceasta ar fi trebuit să-i

elibereze diploma de licență și suplimentele la aceasta, ca urmare a studiilor

universitare efectuate între anii 2006-2009 la facultatea menționată, după ce,

anterior i-a fost eliberată o adeverință care a intrat în circuitul civil și a

produs efecte.

Deși termenul de 12

luni de valabilitate a licenței a expirat, pârâta refuză să-i elibereze

diploma.

Pârâta a formulat

cerere de chemare în garanție a M.E.C.T.S., prin care a solicitat obligarea

acestuia la tipărea formulatelor tipizate pentru diplomele de absolvire.

Chematul în garanție

a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii motivat de

faptul că a avizat achiziționarea de formulare tipizate pentru actele de studii

destinate absolvenților din promoțiile 2008-2010, astfel că este lipsită de

obiect cererea de chemare în garanție.

Tribunalul Vaslui,

prin Sentința civilă nr. 260 din 06 iunie 2011 și-a declinat competența de soluționarea

a cauzei în favoarea Curții de Apel Iași, considerând că pârâta este o persoană

juridică de utilitate publică asimilată unei autorități publice centrale,

întrucât serviciul public prestat acoperă tot teritoriul țării, în acest sens fiind

și jurisprudența Înalta Curte de Casație Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, transpusă în Decizia nr. 5269/2009.

Investită cu

soluționarea cauzei, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și

fiscal, prin Sentința nr. 264 din 5 septembrie 2011 a admis excepția

necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a acțiunii

în favoarea Tribunalului Vaslui. A constatat ivit conflictul negativ de

competență și a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație si Justiție pentru a

pronunța regulatorul de competență.

Pentru a pronunța

această soluție, Curtea de apel a apreciat că pârâta, deși este o persoană

juridică de utilitate publică, nu poate fi asimilată unei autorități publice

centrale, ci doar locale, existând o multitudine de alte persoane juridice

similare care desfășoară aceleași activități în marea majoritate a orașelor din

țară.

S-a statuat că

întrucât prezenta acțiune în justiție privește obligarea unei instituții de

interes public la efectuarea unei operațiuni materiale, asimilată unei

autorităților publice locale, potrivit art. 10 din Legea nr. 554/ 2004,

competența de soluționare a cauzei revine tribunalului, fiind aplicabil

criteriul rangului autorității emitente.

Se menționează în

acest sens și jurisprudența instanței supreme, respectiv Decizia nr. 4102 din 14

septembrie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 1093/89/2011.

În ceea privește

cererea de chemare în garanție formulată în contradictoriu cu M.E.C.T.S.,

Curtea a constatat că, deși această cerere ar atrage competența în primă

instanță a curții de apel, potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004, datorită

rangului chematului în garanție, în cauză operează prorogarea legală de

competență potrivit art. 17 C. proc. civ., competența revenind instanței

sesizată cu cererea principală.

În privința

competenței teritoriale, în condițiile în care domiciliul reclamantului este

situat în județul Vaslui, iar acesta a optat pentru instanța de la domiciliul

său, potrivit art. 10 alin. (3) teza 1 Curtea a reținut că este competent din

punct de vedere teritorial, Tribunalul Vaslui.

Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca

regulator de competență

Înalta Curte, reține

că în raport de dispozițiile art. 20 C. proc. civ., în cauză există conflict de

competență.

Pentru soluționarea

conflictului negativ de competență, se reține că obiectul cererii de chemare în

judecată îl constituie obligarea pârâtei Universitatea S.H. de a-i elibera

reclamantului diploma de  licență și a suplimentelor la aceasta, urmare a absolvirii

Facultății de Drept, promoția 2009, acesta înscriindu-se în sfera dispozițiilor

art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările

ulterioare, fapt care atrage competența instanțelor de contencios administrativ

.

Universitatea S.H.

din București a fost înființată ca instituție de învățământ superior, persoană

juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului de

învățământ, cu sediul în Municipiul București, potrivit art. 1 din Legea nr. 443

din 5 iulie 2002, iar prin actul de înființare au fost menționate și

facultățile și specializările acreditate ale acesteia potrivit art. 2 din

aceeași lege.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. b), m) și r) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările

ulterioare, noțiunile de „autoritate publică”, „serviciu public” și „interes

legitim public” au următoarea semnificație: „autoritate publică - orice organ

de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează, în regim

de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt

asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice

de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică

sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere

publică”; lit. m) „serviciu public - activitatea organizată sau, după caz,

autorizată de o autoritate publică, în scopul satisfacerii unui interes legitim

public” și lit. r) „interes legitim public - interesul care vizează ordinea de

drept și democrația constituțională, garantarea drepturilor, libertăților și

îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, satisfacerea nevoilor comunitare,

realizarea competenței autorităților publice”.

Conform acestor

ultime dispoziții, se constată că legiuitorul a înțeles să procedeze la o

ficțiune juridică, asimilând „autorităților publice” și structurile care sunt

de sorginte privată, dar care sunt atrase, fie printr-o dispoziție expresă a

legii, fie printr-o autorizație dată de autoritatea administrației publice

competente, în baza legii, la prestarea diferitelor servicii publice, cu

aceleași efecte juridice ca autoritățile publice.

Prin urmare, intră în

categoria autorităților publice și persoanele juridice de drept privat care,

prin lege sau hotărâre a Guvernului au dobândit statut de utilitate publică.

Serviciul public

prestat este în scopul satisfacerii unui interes legitim public, astfel cum

această noțiune a fost definită de legiuitor prin art. 2 alin. (1) lit. r)

menționat anterior.

În consecință, în

conformitate cu dispozițiile legale menționate anterior rezultă că

Universitatea S.H., ca persoană juridică de drept privat este asimilată unei

autorități publice autorizată să presteze un serviciu public, în regim de

putere publică.

Întrucât în cauză se

solicită obligarea pârâtei, ca autoritate publică, să elibereze reclamantului

diploma de licență și a suplimentelor la aceasta, se va stabili competența

materială și teritorială de soluționare a cauzei în raport de dispozițiile art.

10 alin. (1) și (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu

modificările și completările ulterioare.

Potrivit art. 10 alin.

(1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și

completările ulterioare „Litigiile privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care

privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale

acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele

administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai

mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios

administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială

nu se prevede altfel“.

Rezultă din cuprinsul

acestor dispoziții că, în ceea ce privește competența materială de fond,

aceasta se stabilește în funcție de două criterii:poziția, rangul autorității

publice și criteriul valoric.

Pentru stabilirea

competenței materiale în cauza dedusă judecății, este necesar a se stabili

rangul autorității publice pârâte, respectiv dacă aceasta se încadrează în

categoria autorităților publice centrale sau locale.

Pe de o parte, în

doctrina de specialitate și în jurisprudența constantă a Secției de contencios

administrativ și fiscal a Î.C.C.J. s-a statuat că rangul central sau local al

unei autorității/ instituții publice este dat de nivelul competenței

teritoriale a autorității/ instituției publice, respectiv întinderea

teritorială a serviciului public prestat.

Competența

teritorială desemnează limitele teritoriale ale acțiunii organelor

administrației publice, respectiv ale unei autorități publice, adică limitele

în spațiu, în care pot fi exercitate atribuțiile conferite de lege.

Astfel, s-a

argumentat că dacă autoritatea/instituția are competență pe întreg teritoriul

țării este vorba de o autoritate/ instituție centrală, iar dacă competența este

limitată la un anumit teritoriu, este vorba de o autoritate/ instituție locală.

Cu alte cuvinte, dacă

serviciul public prestat acoperă teritoriul unei localități sau unui județ,

competența va reveni tribunalului, iar dacă el este un serviciu public

național, realizat fără limite teritoriale, competența aparține curții de apel.

Potrivit Legii nr. 443/2002,

de înființare a autorității publice pârâte, se constată că acesteia i-a fost

conferită competența de a presta un serviciu public național.

Întrucât aceasta

nu-și exercită atribuțiile într-un cadru teritorial determinat, în limite

restrânse, prestând un serviciu public care acoperă întreg teritoriul țării,

fapt de altfel necontestat, rezultă că se încadrează în categoria autorităților

publice centrale.

Pe de altă parte,

rangul unei autorității/instituții publice este dat și de nivelul sau tipul

serviciului public prestat.

Conform legislației

incidentă la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamant,

respectiv art. 1 și 2 din Legea nr. 84/1995, a învățământului (în prezent

abrogată), „(1) Prezenta lege reglementează organizarea și funcționarea

sistemului național de învățământ. (2) În România învățământul constituie

prioritate națională”.

Potrivit art. 103 alin.

(2) din aceeași lege „Instituțiile și unitățile de învățământ particulare

acreditate fac parte din sistemul național de învățământ și educație...”.

De asemenea, și în

prezent, potrivit Legii nr. 1/2011 a educației naționale, conform art. 1

„Prezenta lege asigură cadrul pentru exercitarea sub autoritatea statului român

a dreptului fundamental la învățătură pe tot parcursul vieții. Legea

reglementează structura, funcțiile, organizarea și funcționarea sistemului

național de învățământ de stat, particular și confesional. ”, iar potrivit art.

10 alin. (1) din „În România, învățământul este serviciu de interes public și

se desfășoară, în condițiile prezentei legi, în limba română, precum și în

limbile minorităților naționale și în limbi de circulație internațională”.

În raport de

dispozițiile art. 114 alin. (2) și (3) din Legea nr. 1/2011 „(2) Învățământul

superior este organizat în universități, academii de studii, institute, școli

de studii superioare și altele asemenea, numite în continuare instituții de

învățământ superior sau universități. (3) Instituțiile de învățământ superior

pot fi de stat, particulare sau confesionale. Aceste instituții au

personalitate juridică, au caracter nonprofit, sunt de interes public și sunt

apolitice”.

Din cuprinsul

dispozițiilor legale enunțate rezultă că învățământul, ca serviciu de interes

public este de importanță națională, fiind organizat la nivel național.

Pârâta face parte din

categoria instituțiilor de învățământ superior, ca parte din sistemul național

de învățământ și educație, care prestează un serviciu public, respectiv în

domeniul destinat învățământului superior, organizat la nivel național.

În concluzie, aceasta

este persoană juridică de drept privat, acreditată să realizeze un serviciu

public de interes național în domeniul învățământului, respectiv învățământului

superior, fără limite teritoriale, care este asimilată unei autorități publice

centrale, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004,

cu modificările și completările ulterioare, căreia îi este conferită prin lege

competența de a emite acte în regim de drept public.

În altă ordine,

caracterul de autoritate publică centrală al pârâtei este determinat și de

actul de înființare, respectiv Legea nr. 443/2002, emisă de Parlamentul

României, aceasta nefiind înființată printr-un act emis de o autoritate a

administrației publice locale pentru a fi caracterizată ca o autoritate publică

locală.

De altfel, și

instanța supremă prin deciziile pronunțate a reținut calitatea de autoritate

publică centrală a Universității S.H. (exemplu fiind Deciziile nr. 5269 din 20

noiembrie 2009, nr. 5656 din 24 noiembrie 2011).

Față de toate

considerentele expuse, avându-se în vedere că prezentul litigiu are ca obiect

obligarea Universității S.H. la emiterea diplomei de studii - de licență - și a

anexelor acesteia, că pârâta este o autoritate publică centrală, în raport de

dispozițiile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, cu

modificările și completările ulterioare, art. 3 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte

apreciază că revine competența materială și de soluționare a prezentei cauze Curții

de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal.

În ceea ce privește

competența teritorială, potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004,

cu modificările și completările ulterioare, aceasta revine aceleiași instanțe,

deoarece reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul acestuia.

Referitor la cererea

de chemare în garanție a M.E.C.T.S., potrivit art. 17 din C. proc. civ.,

competența revene instanței legal sesizată cu cererea principală.

În raport de toate

aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 22 pct. 5 C. proc. civ., va

stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Iași, secția

contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei privind pe reclamantul D.M., pârâta Universitatea S.H. și

chematul în garanție M.E.C.T.S. în favoarea Curții de Apel Iași, secția

contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 ianuarie 2012.