ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 242/2012

Asupra conflictului negativ de competență; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Soluțiile instanțelor care au declanșat conflictul negativ de competență Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui, reclamantul D.M. a chemat în judecată pe pârâta Universitatea S.H. solicitând obligarea acesteia la eliberarea diplomei de licență, ca urmare a studiilor universitare efectuate, finalizate prin susținerea și promovarea examenului de licență din 2009 organizat de către Facultatea de Științe Juridice și Administrative, facultate acreditată în cadrul pârâtei. În motivarea acțiunii reclamantul a susținut că în luna iulie 2010 aceasta ar fi trebuit să-i elibereze diploma de licență și suplimentele la aceasta, ca urmare a studiilor universitare efectuate între anii 2006-2009 la facultatea menționată, după ce, anterior i-a fost eliberată o adeverință care a intrat în circuitul civil și a produs efecte.

Deși termenul de 12 luni de valabilitate a licenței a expirat, pârâta refuză să-i elibereze diploma. Pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a M.E.C.T.S., prin care a solicitat obligarea acestuia la tipărea formulatelor tipizate pentru diplomele de absolvire. Chematul în garanție a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii motivat de faptul că a avizat achiziționarea de formulare tipizate pentru actele de studii destinate absolvenților din promoțiile 2008-2010, astfel că este lipsită de obiect cererea de chemare în garanție.

Tribunalul Vaslui, prin Sentința civilă nr. 260 din 06 iunie 2011 și-a declinat competența de soluționarea a cauzei în favoarea Curții de Apel Iași, considerând că pârâta este o persoană juridică de utilitate publică asimilată unei autorități publice centrale, întrucât serviciul public prestat acoperă tot teritoriul țării, în acest sens fiind și jurisprudența Înalta Curte de Casație Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, transpusă în Decizia nr. 5269/2009. Investită cu soluționarea cauzei, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 264 din 5 septembrie 2011 a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Vaslui.

A constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație si Justiție pentru a pronunța regulatorul de competență. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a apreciat că pârâta, deși este o persoană juridică de utilitate publică, nu poate fi asimilată unei autorități publice centrale, ci doar locale, existând o multitudine de alte persoane juridice similare care desfășoară aceleași activități în marea majoritate a orașelor din țară. S-a statuat că întrucât prezenta acțiune în justiție privește obligarea unei instituții de interes public la efectuarea unei operațiuni materiale, asimilată unei autorităților publice locale, potrivit art. 10 din Legea nr. 554/ 2004, competența de soluționare a cauzei revine tribunalului, fiind aplicabil criteriul rangului autorității emitente.

Se menționează în acest sens și jurisprudența instanței supreme, respectiv Decizia nr. 4102 din 14 septembrie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 1093/89/2011. În ceea privește cererea de chemare în garanție formulată în contradictoriu cu M.E.C.T.S., Curtea a constatat că, deși această cerere ar atrage competența în primă instanță a curții de apel, potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004, datorită rangului chematului în garanție, în cauză operează prorogarea legală de competență potrivit art. 17 C. proc. civ., competența revenind instanței sesizată cu cererea principală. În privința competenței teritoriale, în condițiile în care domiciliul reclamantului este situat în județul Vaslui, iar acesta a optat pentru instanța de la domiciliul său, potrivit art. 10 alin. (3) teza 1 Curtea a reținut că este competent din punct de vedere teritorial, Tribunalul Vaslui.

2. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca regulator de competență Înalta Curte, reține că în raport de dispozițiile art. 20 C. proc. civ., în cauză există conflict de competență. Pentru soluționarea conflictului negativ de competență, se reține că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie obligarea pârâtei Universitatea S.H. de a-i elibera reclamantului diploma de licență și a suplimentelor la aceasta, urmare a absolvirii Facultății de Drept, promoția 2009, acesta înscriindu-se în sfera dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, fapt care atrage competența instanțelor de contencios administrativ . Universitatea S.H.

din București a fost înființată ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului de învățământ, cu sediul în Municipiul București, potrivit art. 1 din Legea nr. 443 din 5 iulie 2002, iar prin actul de înființare au fost menționate și facultățile și specializările acreditate ale acesteia potrivit art. 2 din aceeași lege.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. b), m) și r) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, noțiunile de „autoritate publică”, „serviciu public” și „interes legitim public” au următoarea semnificație: „autoritate publică - orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică”; lit. m) „serviciu public - activitatea organizată sau, după caz, autorizată de o autoritate publică, în scopul satisfacerii unui interes legitim public” și lit. r) „interes legitim public - interesul care vizează ordinea de drept și democrația constituțională, garantarea drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenței autorităților publice”.

Conform acestor ultime dispoziții, se constată că legiuitorul a înțeles să procedeze la o ficțiune juridică, asimilând „autorităților publice” și structurile care sunt de sorginte privată, dar care sunt atrase, fie printr-o dispoziție expresă a legii, fie printr-o autorizație dată de autoritatea administrației publice competente, în baza legii, la prestarea diferitelor servicii publice, cu aceleași efecte juridice ca autoritățile publice. Prin urmare, intră în categoria autorităților publice și persoanele juridice de drept privat care, prin lege sau hotărâre a Guvernului au dobândit statut de utilitate publică. Serviciul public prestat este în scopul satisfacerii unui interes legitim public, astfel cum această noțiune a fost definită de legiuitor prin art. 2 alin. (1) lit. r) menționat anterior.

În consecință, în conformitate cu dispozițiile legale menționate anterior rezultă că Universitatea S.H., ca persoană juridică de drept privat este asimilată unei autorități publice autorizată să presteze un serviciu public, în regim de putere publică. Întrucât în cauză se solicită obligarea pârâtei, ca autoritate publică, să elibereze reclamantului diploma de licență și a suplimentelor la aceasta, se va stabili competența materială și teritorială de soluționare a cauzei în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) și (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel“.

Rezultă din cuprinsul acestor dispoziții că, în ceea ce privește competența materială de fond, aceasta se stabilește în funcție de două criterii:poziția, rangul autorității publice și criteriul valoric. Pentru stabilirea competenței materiale în cauza dedusă judecății, este necesar a se stabili rangul autorității publice pârâte, respectiv dacă aceasta se încadrează în categoria autorităților publice centrale sau locale. Pe de o parte, în doctrina de specialitate și în jurisprudența constantă a Secției de contencios administrativ și fiscal a Î.C.C.J. s-a statuat că rangul central sau local al unei autorității/ instituții publice este dat de nivelul competenței teritoriale a autorității/ instituției publice, respectiv întinderea teritorială a serviciului public prestat.

Competența teritorială desemnează limitele teritoriale ale acțiunii organelor administrației publice, respectiv ale unei autorități publice, adică limitele în spațiu, în care pot fi exercitate atribuțiile conferite de lege. Astfel, s-a argumentat că dacă autoritatea/instituția are competență pe întreg teritoriul țării este vorba de o autoritate/ instituție centrală, iar dacă competența este limitată la un anumit teritoriu, este vorba de o autoritate/ instituție locală. Cu alte cuvinte, dacă serviciul public prestat acoperă teritoriul unei localități sau unui județ, competența va reveni tribunalului, iar dacă el este un serviciu public național, realizat fără limite teritoriale, competența aparține curții de apel.

Potrivit Legii nr. 443/2002, de înființare a autorității publice pârâte, se constată că acesteia i-a fost conferită competența de a presta un serviciu public național. Întrucât aceasta nu-și exercită atribuțiile într-un cadru teritorial determinat, în limite restrânse, prestând un serviciu public care acoperă întreg teritoriul țării, fapt de altfel necontestat, rezultă că se încadrează în categoria autorităților publice centrale. Pe de altă parte, rangul unei autorității/instituții publice este dat și de nivelul sau tipul serviciului public prestat. Conform legislației incidentă la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamant, respectiv art. 1 și 2 din Legea nr. 84/1995, a învățământului (în prezent abrogată), „(1) Prezenta lege reglementează organizarea și funcționarea sistemului național de învățământ.

(2) În România învățământul constituie prioritate națională”. Potrivit art. 103 alin. (2) din aceeași lege „Instituțiile și unitățile de învățământ particulare acreditate fac parte din sistemul național de învățământ și educație...”. De asemenea, și în prezent, potrivit Legii nr. 1/2011 a educației naționale, conform art. 1 „Prezenta lege asigură cadrul pentru exercitarea sub autoritatea statului român a dreptului fundamental la învățătură pe tot parcursul vieții. Legea reglementează structura, funcțiile, organizarea și funcționarea sistemului național de învățământ de stat, particular și confesional. ”, iar potrivit art. 10 alin. (1) din „În România, învățământul este serviciu de interes public și se desfășoară, în condițiile prezentei legi, în limba română, precum și în limbile minorităților naționale și în limbi de circulație internațională”.

În raport de dispozițiile art. 114 alin. (2) și (3) din Legea nr. 1/2011 „(2) Învățământul superior este organizat în universități, academii de studii, institute, școli de studii superioare și altele asemenea, numite în continuare instituții de învățământ superior sau universități. (3) Instituțiile de învățământ superior pot fi de stat, particulare sau confesionale. Aceste instituții au personalitate juridică, au caracter nonprofit, sunt de interes public și sunt apolitice”. Din cuprinsul dispozițiilor legale enunțate rezultă că învățământul, ca serviciu de interes public este de importanță națională, fiind organizat la nivel național. Pârâta face parte din categoria instituțiilor de învățământ superior, ca parte din sistemul național de învățământ și educație, care prestează un serviciu public, respectiv în domeniul destinat învățământului superior, organizat la nivel național.

În concluzie, aceasta este persoană juridică de drept privat, acreditată să realizeze un serviciu public de interes național în domeniul învățământului, respectiv învățământului superior, fără limite teritoriale, care este asimilată unei autorități publice centrale, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, căreia îi este conferită prin lege competența de a emite acte în regim de drept public. În altă ordine, caracterul de autoritate publică centrală al pârâtei este determinat și de actul de înființare, respectiv Legea nr. 443/2002, emisă de Parlamentul României, aceasta nefiind înființată printr-un act emis de o autoritate a administrației publice locale pentru a fi caracterizată ca o autoritate publică locală.

De altfel, și instanța supremă prin deciziile pronunțate a reținut calitatea de autoritate publică centrală a Universității S.H. (exemplu fiind Deciziile nr. 5269 din 20 noiembrie 2009, nr. 5656 din 24 noiembrie 2011). Față de toate considerentele expuse, avându-se în vedere că prezentul litigiu are ca obiect obligarea Universității S.H. la emiterea diplomei de studii - de licență - și a anexelor acesteia, că pârâta este o autoritate publică centrală, în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, art. 3 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că revine competența materială și de soluționare a prezentei cauze Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal.

În ceea ce privește competența teritorială, potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, aceasta revine aceleiași instanțe, deoarece reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul acestuia. Referitor la cererea de chemare în garanție a M.E.C.T.S., potrivit art. 17 din C. proc. civ., competența revene instanței legal sesizată cu cererea principală. În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 22 pct. 5 C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul D.M., pârâta Universitatea S.H. și chematul în garanție M.E.C.T.S. în favoarea Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 ianuarie 2012.