ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 188/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, – sub nr. 6630/86 din 26 octombrie 2009, reclamanta SC G.A. SA București, în contradictoriu cu pârâții Primăria comunei Marginea – prin primar și Consiliul Local al comunei Marginea, județul Suceava – prin primar, a solicitat, în temeiul dreptului de regres, obligarea acestora la plata sumei de 157.976,47 lei reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de societatea reclamantă în baza asigurării facultative CASCO, plata dobânzii legale calculată de la data pronunțării sentinței executorii până la data plății integrale, precum și plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea prezentului litigiu.

În drept, a invocat dispozițiile art. 998, art. 999 și art. 1106 C. civ., art. 22 din Legea nr. 136/1995 și art. 128 alin. (1) lit. a) și b) din O.U.G. nr. 195/2002, H.G. nr. 949/2006 și Anexa, iar în dovedire a depus înscrisuri la dosar. Prin întâmpinarea formulată, Primăria comunei Marginea a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. Pe cale de excepție, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive atât a pârâtei Primăria comunei Marginea cât și a pârâtului Consiliul Local al comunei Marginea. Totodată, comuna Marginea a formulat cerere de chemare în garanție a Direcției Silvice Suceava solicitând ca, în cazul în care va cădea în pretenții, să fie despăgubită de aceasta cu suma de 157.976,47 lei, a dobânzilor legale și a cheltuielilor de judecată aferente.

La data de 25 ianuarie 2010, reclamanta a depus la dosar o cerere precizatoare, prin care solicită judecarea litigiului în contradictoriu cu pârâtele comuna Marginea (Primăria comunei Marginea) – prin primar și comuna Marginea – prin Consiliul Local Marginea.

Tribunalul Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2428 din 5 iulie 2010, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, ca nefondată; a admis cererea și a obligat pârâții comuna Marginea – Primăria Marginea – prin Primar și comuna Marginea – prin Consiliul Local al comunei Marginea județul Suceava – prin primar, la plata către reclamantă a sumei de 157.976,47 lei, cu titlu de daune, la care se adaugă dobânda legală calculată asupra acestei sume de la data prezentei și până la plata efectivă; a respins, ca nefondată, cererea de chemare în garanție a Direcției Silvice Suceava; totodată a obligat pârâtele și la plata sumei de 4.775,53 lei către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că, din adresa I.P.J. nr. 415.486 din 1 noiembrie 2006 coroborată cu planșele foto rezultă că la data de 22 iulie 2006, în timp ce se deplasa pe drumul comunal Soarec (Pietrele Muierii) din comuna Marginea, autovehiculul cu nr. marca Scania aparținând SC V.C. a trecut peste un pod din acea zonă, care a cedat, producându-se mai multe avarii. Din factura fiscală nr. 6120912 din 8 februarie 2007, coroborată cu O.P. nr. 277 din 20 octombrie 2006 instanța a constatat că reclamanta, la care autovehiculul în cauză avea asigurare tip CASCO la momentul accidentului, a achitat contravaloarea reparațiilor efectuate în cuantum de 157.976,47 lei. De asemenea, s-a avut în vedere că prin H.G.

nr. 949 din 26 iulie 2006 s-a dispus, la art. 1, transmiterea unor drumuri forestiere și a unor sectoare de drumuri forestiere, din anexă, din domeniul public al statului și din administrarea R.N.P.R., în domeniul public al unor comune din județul Suceava și în administrarea consiliilor locale ale acestora și că la art. 5 din anexă este prevăzut D.A.F. Pietrele Muierii, cu o lungime de 5 km, în proprietatea comunei Marginea și în administrarea Consiliului Local al comunei Marginea, județul Suceava. Prin protocolul de predare – primire din 25 august 2006 s-a procedat la predarea – primirea D.A.F. Pietrele Muierii, în lungime de 4,3 km, iar prin hotărârea Consiliului Local al comunei Marginea din 25 mai 2006 (fila 10) s-a acceptat trecerea drumului forestier auto Pietrele Muierii pe o lungime de 5 km din domeniul public al statului, în domeniul public al comunei Marginea și administrarea Consiliului Local Marginea.

S-a mai reținut că, deși pârâta a invocat faptul că podul în cauză nu face parte din cei 4,3 km aflați în proprietatea sa, ci din diferența de până la 5 km, nu a produs dovezi în acest sens, sarcina probei revenindu-i în baza art. 1169 C. civ. Instanța de fond nu a avut în vedere probele solicitate prin concluziile scrise, întrucât, în acel moment, dezbaterile erau încheiate. A apreciat tribunalul că împrejurarea invocată de pârâtă nici nu are relevanță, din moment ce întreaga suprafață de 5 km drum forestier se află în proprietatea comunei Marginea (chiar dacă predarea – primirea s-a făcut doar pentru 4,3 km). Instanța a luat în considerare dispozițiile art. 128 alin. (1) lit. a) din O.U.G.

nr. 195/2002 în conformitate cu care autoritățile administrației publice locale au atribuția să ia măsuri pentru menținerea permanentă în stare tehnică bună a drumurilor pe care le administrează, conform legi, precum și dispozițiile art. 999 C. civ., în sensul cărora omul este răspunzător nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa. Având în vedere că asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării, contra celor răspunzători de producerea pagubei s-a considerat că, în speță, sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale a comunei Marginea și a Consiliului Local al comunei Marginea față de SC V.C.

S.R.L., respectiv: fapta ilicită (neluarea măsurilor legale pentru menținerea drumului în cauză în stare tehnică bună), prejudiciul (avarierea autoturismului), vinovăția pârâtului (sub forma omisiunii) și legătura evidentă de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Cum calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului și titularul obligației corelative dreptului dedus judecății (care în speță este dată), prima instanță a respins excepția invocată de pârâte, ca nefondată. Apelul declarat de pârâții Primăria comunei Marginea și Consiliul Local Marginea a fost admis prin decizia nr. 9 din 11 februarie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, care a schimbat în parte sentința în sensul că a respins ca nefondată acțiunea, menținând celelalte dispoziții ale sentinței, care nu sunt contrare deciziei.

Reclamanta – intimată a fost obligată să plătească apelantei suma de 2.385 lei reprezentând cheltuieli de judecată din apel. În considerentele deciziei, instanța de apel a reținut că, deși au fost indicate ca temei juridic al acțiunii dispozițiile art. 998-999 C. civ., acestea reglementează cadrul general al răspunderii civile delictuale, pe când datele concrete ale speței duc la concluzia că, în cauză, este incidentă răspunderea civilă pentru daunele produse prin ruina edificiului, reglementată de art. 1002 C. civ., potrivit căruia „proprietarul unui edificiu este responsabil pentru prejudiciul cauzat prin ruina edificiului, când ruina este urmarea lipsei de întreținere sau a unui viciu de construcție”.

Instanța a argumentat că pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală trebuie dovedită nu numai existența prejudiciului și a legăturii de cauzalitate dintre ruina edificiului și prejudiciu dar și faptul că ruina edificiului a fost cauzată de lipsa de întreținere ori de un viciu de construcție și că, potrivit dispozițiilor art. 1169 C. civ., sarcina probei aparținea reclamantei, aceasta nu a făcut nici o probă cu privire la existența elementelor răspunderii civile menționate mai sus. Pe de altă parte, s-a constat că pârâții au dovedit faptul că ruina podului s-a produs din culpa exclusivă a conducătorului auto prin declarația martorului audiat în cauză, respectiv că podul respectiv nu era destinat traficului greu, existând două indicatoare prin care era interzis accesul vehiculelor cu o greutate mai mare de 5 tone, iar mașinile cu tonaj mai mare foloseau o variantă ocolitoare, prin albia pârâului.

Instanța a mai reținut că autoutilitara avea o greutate proprie de 4930 kg, iar cum din probele administrate în cauză rezultă că la momentul producerii accidentului autoutilitara era încărcată cu prundiș este evident că greutatea acesteia depășea cu mult limita de 5 tone, concluzionând că surparea podului s-a produs din cauza conducătorului auto care a circulat pe pod cu ignorarea indicatoarelor de limitare a greutății.

De asemenea, s-a apreciat că, și în situația în care cauza ar fi fost analizată prin prisma dispozițiilor legale invocate de către reclamantă, respectiv cele ale răspunderii pentru fapta proprie, că reclamanta nu a făcut dovada existenței unei fapte ilicite a pârâților, nici a legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciul produs și nicio altă probă din care să rezulte că podul s-a dărâmat din cauza lipsei de întreținere, simpla sa afirmație nefiind suficientă pentru a se reține că a existat o faptă ilicită constând în omisiunea de a întreține podul, așa cum a reținut prima instanță. Împotriva deciziei, reclamanta SC G.A. SA a declarat recurs prin care a susținut următoarele critici, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.: 1. Decizia instanței de apel a fost dată cu aprecierea greșită a probatoriului administrat în cauză. Referitor la administrarea probei cu martori administrată în cauză, recurenta susține că declarațiile date în instanță nu corespund realității și arătă că, în fața instanței de apel, a apreciat și a susținut inutilitatea acestei probe și faptul că singurii martori credibili ce au fost la fața locului sunt agenții constatatori. De asemenea, se arată că – din planșele foto – s-a constată că nu există indicatoare rutiere de limitare de tonaj. Referitor la obligația și procedura de amplasare a indicatoarelor rutiere, recurenta face trimitere la dispozițiile art. 128 din O.U.G.

nr. 195/2002 conform cu care, autorităților administrației publice locale le revin atribuții de luare a măsurilor: pentru menținerea permanentă în stare tehnică bună a drumurilor pe care le administrează, pentru instalarea, aplicarea și întreținerea mijloacelor de semnalizare rutieră și a echipamentelor destinate siguranței circulației, precum și de stabilire a reglementărilor referitoare la regimul de acces și circulație, staționare și parcare pentru diferite categorii de vehicule, cu avizul poliției rutiere. Sub acest aspect se susține că, prezumând că pârâta a dispus montarea indicatoarelor rutiere, aceasta avea obligația de a produce probe scrise cum ar fi: avizul poliției, extras din evidența indicatoarelor deținute de pârâtă ori hotărârea Consiliului Local de amplasare a indicatoarelor.

Ori, în contextul în care chiar pârâta comuna Marginea a susținut că nu avea în administrare acest pod și, implicit, a recunoscut că nu a dispus semnalizarea podului nu mai era utilă și nici concludentă proba cu martorul, care a declarat că podul era semnalizat. 2. Instanța de apel a aplicat greșit legea, cu ignorarea prezumției legale de culpă a unității administrativ teritoriale în calitate de proprietar, respectiv administrator. Recurenta susține că prezenta cauză nu poate fi analizată decât prin prisma dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 215/2001 și ale H.G. nr. 949/2006 din care rezultă obligația unității administrativ teritoriale de întreținerea drumului, respectiv răspunderea acesteia ce se subscrie cadrului general al răspunderii delictuale.

Din această perspectivă, recurenta consideră că instanța de fond a reținut în mod corect, întrunirea în cauză a condițiilor răspunderii civile delictuale a comunei Marginea și a Consiliului Local Marginea, mai ales că pârâta comuna Marginea a recunoscut neluarea măsurilor de întreținere a drumului prin invocarea culpei R., care nu a realizat nicio reparație din anul 1964, fiind evident că surparea podului s-a datorat lipsei de întreținere astfel că nu se poate reține vreo culpă a persoanei păgubite, iar răsturnarea prezumției de culpă pentru neluarea măsurilor legale de întreținere și semnalizare a podului revenea pârâtelor.

Recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Prin primul motiv de recurs se invocă o greșită apreciere a probelor, susținându-se în esență că declarațiile martorilor audiați în cauză nu corespund realității și că, mai mult, proba nu era utilă cauzei, raportat la alte probe cum ar fi planșele fotografice și răspunsul la conciliere emis de comuna Marginea. Înalta Curte reamintește că rolul instanței de recurs este limitat strict la controlul de nelegalitate al hotărârilor pentru motivele reglementate de art. 304 lit. 1-9 C. proc. civ., nefiindu-i permis a reanaliza probele administrate în fazele procesuale anterioare, nici a aprecia asupra utilității ori concludenței probelor administrate și nici a stabili o altă situație de fapt atribuții ce cad în sarcina instanței de apel, în virtutea caracterului devolutiv al căii de atac a apelului, motiv pentru care criticile ce vizează aceste aspecte vor fi înlăturate.

În ceea ce privește invocarea dispozițiilor art. 128 din O.U.G. nr. 195/2002 și că în raport de acestea se impunea ca pârâta să producă probe din care să rezulte că a dispus montarea indicatoarelor rutiere, recurenta omite a avea în vedere că art. 1169 C. civ. instituie regula conform căreia sarcina probei incumbă reclamantului, în sensul că cel care face o afirmație în fața instanței trebuie să o probeze. În cauza dedusă judecății, instanța de apel și-a fundamentat soluția tocmai pe lipsa oricărei probe din care să rezulte îndeplinirea condițiilor răspunderii civile întemeiate pe dispozițiile art. 1002 C. civ.

Nici critica prin care se susține aplicarea greșită a art. 21 din Legea nr. 215/2001 (republicată), care ar institui o prezumție legală de culpă în sarcina unității administrativ teritoriale, nu poate fi primită în condițiile în care pârâta a probat că ruina podului s-a produs din culpa exclusivă a conducătorului auto, instanța de apel reținând că podul nu era destinat traficului greu, că acesta era semnalizat prin două indicatoare, care interziceau accesul vehiculelor cu o greutate mai mare de 5 tone și că greutatea autoutilitarei și încărcătura acesteia depășeau această greutate. În consecință, pentru argumentele expuse, criticile recurentei sunt nefondate motiv pentru care Înalta Curte va respinge recursul ca atare conform art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC G. ROMÂNIA A.R.A. SA BUCUREȘTI împotriva deciziei nr. 9 din 11 februarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 ianuarie 2012.