ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 188/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 188/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, – sub nr. 6630/86 din 26 octombrie 2009, reclamanta SC

G.A. SA București, în contradictoriu cu pârâții Primăria comunei Marginea – prin

primar și Consiliul Local al comunei Marginea, județul Suceava – prin primar, a

solicitat, în temeiul dreptului de regres, obligarea acestora la plata sumei de

157.976,47 lei reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de societatea

reclamantă în baza asigurării facultative CASCO, plata dobânzii legale

calculată de la data pronunțării sentinței executorii până la data plății

integrale, precum și plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea

prezentului litigiu.

În drept, a invocat dispozițiile

art. 998, art. 999 și art. 1106 C. civ., art. 22 din Legea nr. 136/1995 și art.

128 alin. (1) lit. a) și b) din O.U.G. nr. 195/2002, H.G. nr. 949/2006 și Anexa,

iar în dovedire a depus înscrisuri la dosar.

Prin întâmpinarea formulată,

Primăria comunei Marginea a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Pe cale de excepție, a invocat

excepția lipsei calității procesuale pasive atât a pârâtei Primăria comunei

Marginea cât și a pârâtului Consiliul Local al comunei Marginea.

Totodată, comuna Marginea a

formulat cerere de chemare în garanție a Direcției Silvice Suceava solicitând

ca, în cazul în care va cădea în pretenții, să fie despăgubită de aceasta cu

suma de 157.976,47 lei, a dobânzilor legale și a cheltuielilor de judecată

aferente.

La data de 25 ianuarie 2010,

reclamanta a depus la dosar o cerere precizatoare, prin care solicită judecarea

litigiului în contradictoriu cu pârâtele comuna Marginea (Primăria comunei

Marginea) – prin primar și comuna Marginea – prin Consiliul Local Marginea.

Tribunalul Suceava, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2428 din 5

iulie 2010, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, ca

nefondată; a admis cererea și a obligat pârâții comuna Marginea – Primăria Marginea

– prin Primar și comuna Marginea – prin Consiliul Local al comunei Marginea

județul Suceava – prin primar, la plata către reclamantă a sumei de 157.976,47

lei, cu titlu de daune, la care se adaugă dobânda legală calculată asupra

acestei sume de la data prezentei și până la plata efectivă; a respins, ca

nefondată, cererea de chemare în garanție a Direcției Silvice Suceava; totodată

a obligat pârâtele și la plata sumei de 4.775,53 lei către reclamantă, cu titlu

de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța

astfel, tribunalul a reținut că, din adresa I.P.J. nr. 415.486 din 1 noiembrie

2006 coroborată cu planșele foto rezultă că la data de 22 iulie 2006, în timp

ce se deplasa pe drumul comunal Soarec (Pietrele Muierii) din comuna Marginea,

autovehiculul cu nr. marca Scania aparținând SC V.C. a trecut peste un pod din

acea zonă, care a cedat, producându-se mai multe avarii.

Din factura fiscală

nr. 6120912 din 8 februarie 2007, coroborată cu O.P. nr. 277 din 20 octombrie

2006 instanța a constatat că reclamanta, la care autovehiculul în cauză avea

asigurare tip CASCO la momentul accidentului, a achitat contravaloarea

reparațiilor efectuate în cuantum de 157.976,47 lei.

De asemenea, s-a avut

în vedere că prin H.G. nr. 949 din 26 iulie 2006 s-a dispus, la art. 1,

transmiterea unor drumuri forestiere și a unor sectoare de drumuri forestiere,

din anexă, din domeniul public al statului și din administrarea R.N.P.R., în

domeniul public al unor comune din județul Suceava și în administrarea

consiliilor locale ale acestora și că la art. 5 din anexă este prevăzut D.A.F.

Pietrele Muierii, cu o lungime de 5 km, în proprietatea comunei Marginea și în

administrarea Consiliului Local al comunei Marginea, județul Suceava.

Prin protocolul de

predare – primire din 25 august 2006 s-a procedat la predarea – primirea D.A.F.

Pietrele Muierii, în lungime de 4,3 km, iar prin hotărârea Consiliului Local al

comunei Marginea din 25 mai 2006 (fila 10) s-a acceptat trecerea drumului

forestier auto Pietrele Muierii pe o lungime de 5 km din domeniul public al

statului, în domeniul public al comunei Marginea și administrarea Consiliului

Local Marginea.

S-a mai reținut că, deși pârâta a

invocat faptul că podul în cauză nu face parte din cei 4,3 km aflați în

proprietatea sa, ci din diferența de până la 5 km, nu a produs dovezi în acest

sens, sarcina probei revenindu-i în baza art. 1169 C. civ.

Instanța de fond nu a avut în

vedere probele solicitate prin concluziile scrise, întrucât, în acel moment,

dezbaterile erau încheiate.

A apreciat tribunalul că

împrejurarea invocată de pârâtă nici nu are relevanță, din moment ce întreaga

suprafață de 5 km drum forestier se află în proprietatea comunei Marginea

(chiar dacă predarea – primirea s-a făcut doar pentru 4,3 km).

Instanța a luat în considerare dispozițiile

art. 128 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 195/2002 în conformitate cu care

autoritățile administrației publice locale au atribuția să ia măsuri pentru

menținerea permanentă în stare tehnică bună a drumurilor pe care le

administrează, conform legi, precum și dispozițiile art. 999 C. civ., în sensul

cărora omul este răspunzător nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa,

dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa.

Având în vedere că asigurătorul

este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului

asigurării, contra celor răspunzători de producerea pagubei s-a considerat că,

în speță, sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale a comunei

Marginea și a Consiliului Local al comunei Marginea față de SC V.C. S.R.L.,

respectiv: fapta ilicită (neluarea măsurilor legale pentru menținerea drumului

în cauză în stare tehnică bună), prejudiciul (avarierea autoturismului),

vinovăția pârâtului (sub forma omisiunii) și legătura evidentă de cauzalitate între

faptă și prejudiciu.

Cum calitatea procesuală pasivă

presupune existența unei identități între persoana pârâtului și titularul

obligației corelative dreptului dedus judecății (care în speță este dată),

prima instanță a respins excepția invocată de pârâte, ca nefondată.

Apelul

declarat de pârâții Primăria comunei Marginea și Consiliul Local Marginea a

fost admis prin decizia nr. 9 din 11 februarie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, care a schimbat în parte

sentința în sensul că a respins ca nefondată acțiunea, menținând celelalte

dispoziții ale sentinței, care nu sunt contrare deciziei.

Reclamanta – intimată a fost

obligată să plătească apelantei suma de 2.385 lei reprezentând cheltuieli de

judecată din apel.

În considerentele deciziei,

instanța de apel a reținut că, deși au fost indicate ca temei juridic al

acțiunii dispozițiile art. 998-999 C. civ., acestea reglementează cadrul

general al răspunderii civile delictuale, pe când datele concrete ale speței

duc la concluzia că, în cauză, este incidentă răspunderea civilă pentru daunele

produse prin ruina edificiului, reglementată de art. 1002 C. civ., potrivit

căruia „proprietarul unui edificiu este responsabil pentru prejudiciul cauzat

prin ruina edificiului, când ruina este urmarea lipsei de întreținere sau a

unui viciu de construcție”.

Instanța

a argumentat că pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală trebuie

dovedită nu numai existența prejudiciului și a legăturii de cauzalitate dintre

ruina edificiului și prejudiciu dar și faptul că ruina edificiului a fost

cauzată de lipsa de întreținere ori de un viciu de construcție și că, potrivit

dispozițiilor art. 1169 C. civ., sarcina probei aparținea reclamantei, aceasta

nu a făcut nici o probă cu privire la existența elementelor răspunderii civile

menționate mai sus.

Pe de altă parte, s-a constat că

pârâții au dovedit faptul că ruina podului s-a produs din culpa exclusivă a

conducătorului auto prin declarația martorului audiat în cauză, respectiv că

podul respectiv nu era destinat traficului greu, existând două indicatoare prin

care era interzis accesul vehiculelor cu o greutate mai mare de 5 tone, iar

mașinile cu tonaj mai mare foloseau o variantă ocolitoare, prin albia pârâului.

Instanța a mai reținut că

autoutilitara avea o greutate proprie de 4930 kg, iar cum din probele

administrate în cauză rezultă că la momentul producerii accidentului

autoutilitara era încărcată cu prundiș este evident că greutatea acesteia

depășea cu mult limita de 5 tone, concluzionând că surparea podului s-a produs

din cauza conducătorului auto care a circulat pe pod cu ignorarea

indicatoarelor de limitare a greutății.

De asemenea, s-a apreciat că, și

în situația în care cauza ar fi fost analizată prin prisma dispozițiilor legale

invocate de către reclamantă, respectiv cele ale răspunderii pentru fapta

proprie, că reclamanta nu a făcut dovada existenței unei fapte ilicite a

pârâților, nici a legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciul produs

și nicio altă probă din care să rezulte că podul s-a dărâmat din cauza lipsei

de întreținere, simpla sa afirmație nefiind suficientă pentru a se reține că a

existat o faptă ilicită constând în omisiunea de a întreține podul, așa cum a

reținut prima instanță.

Împotriva

deciziei, reclamanta SC G.A. SA a declarat recurs prin care a susținut

următoarele critici, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

1.

Decizia instanței de apel a fost dată cu aprecierea greșită a probatoriului

administrat în cauză.

Referitor la

administrarea probei cu martori administrată în cauză, recurenta susține că

declarațiile date în instanță nu corespund realității și arătă că, în fața

instanței de apel, a apreciat și a susținut inutilitatea acestei probe și

faptul că singurii martori credibili ce au fost la fața locului sunt agenții

constatatori.

De asemenea, se arată

că – din planșele foto – s-a constată că nu există indicatoare rutiere de

limitare de tonaj.

Referitor la obligația

și procedura de amplasare a indicatoarelor rutiere, recurenta face trimitere la

dispozițiile art. 128 din O.U.G. nr. 195/2002 conform cu care, autorităților

administrației publice locale le revin atribuții de luare a măsurilor: pentru

menținerea permanentă în stare tehnică bună a drumurilor pe care le

administrează, pentru instalarea, aplicarea și întreținerea mijloacelor de

semnalizare rutieră și a echipamentelor destinate siguranței circulației,

precum și de stabilire a reglementărilor referitoare la regimul de acces și

circulație, staționare și parcare pentru diferite categorii de vehicule, cu

avizul poliției rutiere.

Sub acest aspect se

susține că, prezumând că pârâta a dispus montarea indicatoarelor rutiere,

aceasta avea obligația de a produce probe scrise cum ar fi: avizul poliției,

extras din evidența indicatoarelor deținute de pârâtă ori hotărârea Consiliului

Local de amplasare a indicatoarelor.

Ori, în contextul în

care chiar pârâta comuna Marginea a susținut că nu avea în administrare acest

pod și, implicit, a recunoscut că nu a dispus semnalizarea podului nu mai era

utilă și nici concludentă proba cu martorul, care a declarat că podul era

semnalizat.

aplicat greșit legea, cu ignorarea prezumției legale de culpă a unității administrativ

teritoriale în calitate de proprietar, respectiv administrator.

Recurenta susține că

prezenta cauză nu poate fi analizată decât prin prisma dispozițiilor art. 21

din Legea nr. 215/2001 și ale H.G. nr. 949/2006 din care rezultă obligația

unității administrativ teritoriale de întreținerea drumului, respectiv

răspunderea acesteia ce se subscrie cadrului general al răspunderii delictuale.

Din această

perspectivă, recurenta consideră că instanța de fond a reținut în mod corect,

întrunirea în cauză a condițiilor răspunderii civile delictuale a comunei

Marginea și a Consiliului Local Marginea, mai ales că pârâta comuna Marginea a

recunoscut neluarea măsurilor de întreținere a drumului prin invocarea culpei R.,

care nu a realizat nicio reparație din anul 1964, fiind evident că surparea

podului s-a datorat lipsei de întreținere astfel că nu se poate reține vreo

culpă a persoanei păgubite, iar răsturnarea prezumției de culpă pentru neluarea

măsurilor legale de întreținere și semnalizare a podului revenea pârâtelor.

Recursul este

nefondat pentru următoarele considerente:

Prin primul motiv de

recurs se invocă o greșită apreciere a probelor, susținându-se în esență că

declarațiile martorilor audiați în cauză nu corespund realității și că, mai

mult, proba nu era utilă cauzei, raportat la alte probe cum ar fi planșele

fotografice și răspunsul la conciliere emis de comuna Marginea.

Înalta Curte reamintește că rolul

instanței de recurs este limitat strict la controlul de nelegalitate al

hotărârilor pentru motivele reglementate de art. 304 lit. 1-9 C. proc. civ.,

nefiindu-i permis a reanaliza probele administrate în fazele procesuale

anterioare, nici a aprecia asupra utilității ori concludenței probelor

administrate și nici a stabili o altă situație de fapt atribuții ce cad în

sarcina instanței de apel, în virtutea caracterului devolutiv al căii de atac a

apelului, motiv pentru care criticile ce vizează aceste aspecte vor fi

înlăturate.

În ceea ce privește invocarea

dispozițiilor art. 128 din O.U.G. nr. 195/2002 și că în raport de acestea se

impunea ca pârâta să producă probe din care să rezulte că a dispus montarea

indicatoarelor rutiere, recurenta omite a avea în vedere că art. 1169 C. civ.

instituie regula conform căreia sarcina probei incumbă reclamantului, în sensul

că cel care face o afirmație în fața instanței trebuie să o probeze.

În cauza dedusă judecății,

instanța de apel și-a fundamentat soluția tocmai pe lipsa oricărei probe din

care să rezulte îndeplinirea condițiilor răspunderii civile întemeiate pe dispozițiile

art. 1002 C. civ.

Nici critica prin care se susține

aplicarea greșită a art. 21 din Legea nr. 215/2001 (republicată), care ar

institui o prezumție legală de culpă în sarcina unității administrativ

teritoriale, nu poate fi primită în condițiile în care pârâta a probat că ruina

podului s-a produs din culpa exclusivă a conducătorului auto, instanța de apel

reținând că podul nu era destinat traficului greu, că acesta era semnalizat

prin două indicatoare, care interziceau accesul vehiculelor cu o greutate mai

mare de 5 tone și că greutatea autoutilitarei și încărcătura acesteia depășeau

această greutate.

În consecință, pentru argumentele

expuse, criticile recurentei sunt nefondate motiv pentru care Înalta Curte va

respinge recursul ca atare conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamanta SC G. ROMÂNIA A.R.A. SA BUCUREȘTI împotriva

deciziei nr. 9 din 11 februarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția

comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

25 ianuarie 2012.