ÎCCJ, decizie (scj.ro #222107)

A) Cheltuieli de judecată. Onorariu de expert parte

B) Cale de atac formulată de expert

împotriva încheierii prin care a fost stabilit onorariul de expertiză. Lipsa calității de parte în proces

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Hotărârile judecătorești

Drept procesual civil. Căile de atac

Index alfabetic: cheltuieli de judecată

expert parte

onorariu

culpă procesuală

dreptul de acces la instanță

expert

subiectele căilor de atac

C.proc.civ., art. 55,  art. 330 alin. (5), art. 444 alin. (3),  art. 453,

art. 458, art. 488 alin. (1) pct. 5

O.G. nr. 2/2000, art. 17, art. 18 alin. (4), art. 23

A)

Dispozițiile art. 453 alin. (2) C.proc.civ. nu disting între tipurile de cheltuieli prevăzute cu onorariile experților, având în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 330 alin. (5) din același cod, numirea unui expert consilier ales de parte este încuviințată de instanță la solicitarea acesteia.

Odată ce a fost încuviințat expertul parte, munca acestuia este valorificată în instanță, de vreme ce i se atribuie și competența de a întocmi, alături de a formula întrebări și observații, dacă e cazul, și un raport separat cu privire la obiectivele expertizei.

În privința onorariului expertului parte, dispozițiile art. 18 alin. (4) din O.G. nr. 2/2000 prevăd că: „Un exemplar original al documentului care face dovada relațiilor contractuale dintre parte și expertul tehnic judiciar sau specialistul care participă la efectuarea expertizei în condițiile prevăzute la alin. (1), precum și a sumelor datorate acestuia va fi depus la dosarul cauzei cu cel puțin 5 zile înainte de termenul stabilit pentru depunerea raportului de către expertul tehnic judiciar sau specialistul numit”, rațiunea acestei norme fiind aceea ca partea să își poată recupera și aceste cheltuieli, în cazul în care va câștiga procesul, prin aplicarea dispozițiilor art. 453 C.proc.civ.

Ca atare, cheltuielile făcute cu onorariul expertului parte, încuviințat de instanță, au un regim juridic identic cu cele efectuate cu onorariul expertului desemnat potrivit art. 331 alin. (1) C.proc.civ., fiind susceptibile de a fi recuperate dacă partea adversă a căzut în pretenții. Acestea sunt, deci, cheltuieli legate de proces, în legătură cu care este incident același criteriu al culpei procesuale a celui care a căzut în pretenții.

B)

Expertul este un participant la procesul civil care este chemat să valideze aspecte tehnice ale cauzei deduse judecății relevate în administrarea unui mijloc de probă propus de părțile între care există un raport juridic litigios, pentru a sprijini instanța în îndeplinirea obligației de a stabili adevărul judiciar. Normele care reglementează proba cu expertiză și aspectele procedurale ce țin de conduita experților, prevăzute de dispozițiile art. 330 și urm. C.proc.civ. coroborate cu cele ale art. 17 și urm. din O.G. nr.2/2000, nu recunosc acestora o altă calitate și nu reglementează expres dreptul de a exercita vreo cale de atac în cauzele în care sunt desemnați să întocmească un raport de expertiză.

În dreptul pozitiv există garanții care asigură expertului un tratament echitabil în activitatea de sprijin a autorității judiciare. În acest sens, instanța care desemnează expertul este obligată să stabilească un onorariu provizoriu, ținând cont de estimările acestuia, ce poate fi majorat și un onorariu definitiv, în funcție de criteriile prevăzute în art. 23 alin. (1) din O.G. nr.2/2000,  pe baza devizului și a deconturilor pe care expertul desemnat le depune, dar această împrejurare și această calitate nu dă dreptul, în lipsa unei dispoziții exprese a legii, ca acesta să intervină în proces și să dobândească calitate de parte prin declararea unei căi de atac, acesta putând să formuleze doar cereri argumentate în fața instanței care a dispus administrarea probei.

Cum dispozițiile referitoare la apel ori recurs nu indică în mod expres calitatea expertului judiciar de a promova o astfel de cale de atac, împrejurarea că art. 444 alin. (3) C.proc.civ. acordă în mod expres posibilitatea expertului să formuleze o cerere de completare a hotărârii, constituie o situație derogatorie de la normele de drept comun enunțate anterior, de strictă interpretare și aplicare.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 1407 din 23 mai 2024

1.

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 27.10.2017, reclamanții Municipiul Suceava, prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Suceava au chemat-o în judecată pe pârâta Societatea A. S.A. Suceava, solicitând obligarea acesteia să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie bunurile imobile și mobile enumerate la pct. I și II, precum și instalațiile și echipamentele aferente acestora, ce fac parte din Sistemul de alimentare centralizată cu energie termică - SACET și asigură realizarea serviciului de transport și distribuție a agentului termic pe raza unității administrativ teritoriale.

Pârâta, reprezentată de lichidator judiciar X S.P.R.L., a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția de netimbrare a cererii de chemare în judecată, excepția necompetenței materiale a Secției a II-a civile a Tribunalului Suceava și trimiterea cauzei, spre competentă soluționare, la Secția de contencios administrativ a acestei instanțe, excepția inadmisibilității acțiunii și excepția prescripției dreptului material la acțiune. A solicitat suspendarea soluționării cauzei pe motiv că se află în procedura falimentului, în baza art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței. A cerut suspendarea judecării prezentului dosar până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/86/2014*, aflat în faza recursului, pe rolul Curții de Apel Suceava, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. 1 pct. 1 C.proc.civ.. A invocat excepția tardivității formulării și depunerii acțiunii și exercitării dreptului de opțiune și constatarea decăderii din dreptul de opțiune de preluare a bunurilor aflate în proprietatea A. SA, necesare funcționării SACET, drept ce trebuia exercitat în termen de 30 de zile anterior datei de încetare a contractului de concesiune încheiat între părți. A invocat prezumția autorității de lucru judecat, în ceea ce privește terenul situat pe amplasamentul Centralei Termice din municipiul Suceava, conform titlului de proprietate seria M03 nr. 6727 din 8.08.2001, emis pe numele Societății B. S.A. – S.E., în suprafață de 20.118 mp, care a fost înscris în cartea funciară având ca proprietar Societatea A. S.A., conform încheierii O.C.P.I. Suceava nr.1848/2004, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, excepția lipsei calității procesuale pasive a Societății A. S.A. în ceea ce privește terenurile și clădirile pentru care reclamanții au înscris dreptul de proprietate la cartea funciară.

Societatea A. S.A. a formulat și cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea pârâților la plata următoarelor sume: 174.279.000 lei, reprezentând contravaloarea bunurilor revendicate, la care se adaugă dobânda legală și actualizarea în raport cu indicele de inflație; 251.522.269 lei, reprezentând daune-interese; 32.267.377 lei (compusă din 18.806.816 lei, constând în contravaloarea lucrărilor de investiții pentru modernizare și 13.460.561 lei, reprezentând contravaloare lucrări de reparații și întreținere), reprezentând contravaloarea reparațiilor și investițiilor făcute asupra bunurilor revendicate, sumă ce urmează a fi actualizată cu dobânda legală și cu indicele de inflație, urmare a cheltuielilor necesare și utile efectuate de pârâta proprietar de bună-credință.

Prin încheierea din 19.01.2018, Tribunalul Suceava a scos de pe rol cauza și a înaintat-o Tribunalului Botoșani, urmare a admiterii, de către Curtea de Apel Suceava, a cererii de strămutare formulată de pârâtă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Botoșani - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal care, prin sentința civilă nr. 208 din 2.03.2018, a admis excepția necompetenței funcționale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Secției I civile din cadrul acestei instanțe.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Botoșani - Secția I civilă la data de 15.03.2018.

Prin încheierea din 20.03.2018, s-a admis excepția necompetenței funcționale a Secției I civile în soluționarea cauzei. A fost declinată competența de soluționare a acesteia în favoarea Secției a II-a civile, de contencios administrativ și fiscal din cadrul Tribunalului Botoșani. Constatându-se ivit conflictul negativ de competență, dosarul a fost înaintat Curții de Apel Suceava pentru soluționarea acestuia.

Prin sentința civilă nr. 23 din 27.03.2018, Curtea de Apel Suceava a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Secției I civile a Tribunalului Botoșani.

În fața Tribunalului Botoșani, Societatea C. S.R.L. a formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea pârâtei - reclamante Societatea A. S.A., reprezentată de lichidatorii judiciari, X SPRL.

În ședința publică din 8.06.2018, tribunalul a respins excepția de netimbrare, prin raportare la decizia nr. 391 din 26.04.2012 a Curții Constituționale și la art. 30 alin. 1 din O.U.G. nr. 80/2013; a luat act că nu se mai susține excepția inadmisibilității acțiunii; a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, reținând că acțiunea în revendicare este imprescriptibilă, conform art. 563 alin. 2 C.civ. În privința cererii de suspendare a judecății, în raport cu art. 36 din Legea nr. 85/2006, instanța a constatat că doar cererile prin care se urmărește realizarea unei creanțe asupra debitoarei aflate în insolvență se suspendă, spre deosebire de cererile care nu pot să ducă, în mod direct, la realizarea creanței și acțiunile reale asupra cărora nu intervine suspendarea; a respins cererea de suspendare a cauzei până la soluționarea dosarului nr. x/86/2014*, aflat în recurs pe rolul Curții de Apel Suceava; a prorogat pronunțarea asupra cererii de suspendare până la soluționarea dosarului nr. x/86/2015 al Tribunalului Botoșani până după depunerea unor înscrisuri relevante; cu privire la tardivitate, a reținut că excepția a fost invocată ca o apărare de fond, pe care a calificat-o corespunzător, în baza art. 22 alin. 4 - 5 C.proc.civ., urmând a fi analizată odată cu fondul cauzei; a respins, ca lipsită de obiect, excepția autorității de lucru judecat; a stabilit că excepția inadmisibilității reprezintă o apărare de fond pe care a calificat-o corespunzător, în baza art. 22 alin. 4 – 5 C.proc.civ., urmând a fi analizată odată cu fondul cauzei; a stabilit că excepția lipsei calității procesuale active este o chestiune de fond; a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Societatea A. S.A.

Prin încheierea din data de 28.06.2018, în baza art. 22 alin. 4 C.proc.civ., s-au calificat precizările formulate de reclamantul Municipiul Suceava la data de 23.05.2019, ca fiind de modificare a obiectului acțiunii, fiind respinse, ca tardive.

Prin încheierea din data de 2.04.2021, tribunalul a respins cererea de recuzare a expertului Y., formulată de pârâta Societatea A. S.A.; a respins, ca netimbrată, cererea de recuzare a expertului parte Z., formulată de reclamanții Municipiul Suceava și Consiliul Local Suceava și a comunicat expertului W. cererea de contestare a onorariului, formulată de pârâta Societatea A. S.A. pentru a formula un răspuns cu privire la perioada de timp alocată întocmirii raportului de expertiză.

Prin încheierea din 21.05.2021, tribunalul a revenit cu adresă la expertul Y. pentru comunicarea decontului final aferent noului raport de expertiză în specialitatea termoenergetică și a respins obiecțiunile formulate de pârâtă.

Prin încheierea din 28.05.2021, Tribunalul Botoșani – Secția I civilă a stabilit onorariul definitiv de expertiză în cuantum de 97.500 lei, pentru expertul W. I-a pus în vedere pârâtei A. S.A., reprezentată de lichidatori judiciari, să depună la dosar dovada achitării diferenței de onorariu, în cuantum de 92.500 lei, pentru expertul W.

Prin încheierea din 18.06.2021, Tribunalul Botoșani – Secția I civilă a respins cererea formulată de pârâta A. S.A. și de intervenienta Societatea C. S.R.L. privind încuviințarea efectuării unei noi expertize, în specialitatea termoenergetică. A stabilit onorariul definitiv de expertiză în cuantum de 99.420 lei, pentru expertul Y. I-a pus în vedere reclamantului-pârât Municipiul Suceava să depună la dosar dovada achitării diferenței de onorariu, în cuantum de 94.420 lei, pentru acest expert.

Prin sentința nr.1432 din 9.11.2021, Tribunalul Botoșani – Secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată prin întâmpinare de pârâtă. A admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții Municipiul Suceava, prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Suceava, în contradictoriu cu pârâta Societatea A. S.A. și cu intervenienta accesorie C. S.R.L., în susținerea intereselor pârâtei A. S.A. A obligat-o pe pârâtă să lase în liniștită posesie și deplină proprietate bunurile menționate la pct. I în cererea de chemare în judecată, constând în terenuri în suprafață totală de 1.554.636 m

2

și clădirile aferente, respectiv: 447 m

2

, nr. cadastral 3211; 363 m

2

, cu nr. cadastral 32019; 519010 m

2

, cu nr. cadastral 32018, clădiri A1.1-A1.35; 8467 m

2

, cu nr. cadastral 32024; 18738 m

2

, cu nr. cadastral 39430; 395 m

2

, cu nr. cadastral 42194; 124191 m

2

, cu nr. cadastral 42195, clădiri A1.1-A1.20; 469567 m

2

, cu nr. cadastral 3023; 4 m

2

., cu nr. cadastral 7991; 10 m

2

, cu nr. cadastral 7992, clădire A1.1; 1206 m

2

, cu nr. cadastral 7989 , dig apărare; 16 m

2

, cu nr. cadastral 7990; 7 m

2

, cu nr. cadastral 7988, platformă; 7 m

2

, cu nr. cadastral 7987; 990 m

2

, cu nr. cadastral 7986; 85748 m

2

, cu nr. cadastral 3214; 3268 m

2

, cu nr. cadastral 3213, dig apărare; 11469 m

2

, cu nr. cadastral 3212, dig apărare, estacadă beton; 31500 m

2

, cu nr. cadastral 3210; 1674 m

2

, cu nr. cadastral 4603, clădire C1; 553 m

2

, cu nr. cadastral 4604, clădire C1; 674 m

2

, cu nr. cadastral 4605; 652 m

2

, cu nr. cadastral 4644; 272344 m

2

, cu nr. cadastral 32331, clădirile A1.1-A1.20; 3336 m

2

, cu nr. cadastral 3022 și a respins, ca nefondată, acțiunea în revendicare formulată pentru bunurile indicate la pct. II în cererea de chemare în judecată. A admis, în parte, cererea reconvențională, formulată de pârâta Societatea A. SA.  L-a obligat pe reclamantul Municipiul Suceava la plata sumei de 1.506.172,49 lei către pârâta A. S.A., reprezentând cheltuieli necesare efectuate asupra bunurilor revendicate și la plata dobânzii legale, calculate potrivit art. 3 alin. 2 din O.G. nr.13/2011, de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la achitarea integrală a debitului. A respins, ca nefondate, restul pretențiilor formulate pe cale reconvențională privind contravaloarea investițiilor, a bunurilor revendicate și a daunelor interese. A admis, în parte, cererea de intervenție accesorie formulată de C. S.R.L. L-a obligat pe reclamantul Municipiul Suceava la plata sumei de 186.040 lei către pârâta A. S.A., reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței nr.1432 din 9.11.2021 pronunțate de Tribunalul Botoșani – Secția I civilă, au declarat apel reclamanții Municipiul Suceava, prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Suceava, pârâta A. S.A., intervenienta a C. S.R.L.

Împotriva încheierii din 28.05.2021 a formulat apel expertul W., iar împotriva încheierii din 18.06.2021 a declarat apel expertul Y.

Prin încheierea nr. 4 din 5.05.2022, Curtea de Apel Suceava – Secția a II-a civilă a luat act de admiterea cererii de strămutare a dosarului, dispusă prin încheierea nr. 831/2022 și a înaintat cauza la Curtea de Apel Târgu Mureș.

- Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal

Prin încheierea nr. 133/A din 20.06.2022, Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței funcționale și a declinat, în favoarea

Secției I civile, competența de soluționare a cauzei.

6.

Hotărârea Curții de Apel Târgu Mureș

-

Secția I civilă

Prin decizia nr. 969/A din 18.11.2022, Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția I civilă a respins excepția inadmisibilității formulării căii de atac de către experții judiciari Y. și W., invocată de reclamantul Municipiul Suceava. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a celor doi experți în formularea apelului, invocată de pârâta Societatea A. S.A. și de intervenienta Societatea C. S.R.L. A respins apelul formulat de expertul judiciar Y. împotriva încheierii din 18.06.2021, pronunțată de Tribunalul Botoșani. A respins apelul formulat de expertul judiciar W. împotriva încheierii din 28.05.2021 pronunțată de Tribunalul Botoșani.

A respins apelul formulat de reclamanții Municipiul Suceava, prin Primar, și Consiliul Local al Municipiului Suceava împotriva sentinței civile nr. 1432/2021 și împotriva încheierilor din 28.05.2021 și din 18.06.2021, pronunțate de Tribunalul Botoșani.

A respins apelurile formulate de pârâta Societatea A. S.A., reprezentată de lichidatori judiciari X. SPRL, și de intervenienta accesorie C. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1432/2021 și a încheierilor din 8.06.2018, 2.04.2021, 21.05.2021, 28.05.2021 și 18.06.2021, pronunțate de Tribunalul Botoșani.

Împotriva deciziei nr. 969/A din 18.11.2022, pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția I civilă au declarat recurs reclamanții Municipiul Suceava, prin Primar, și Consiliul Local al Municipiul Suceava, pârâta Societatea A. S.A. și experții Y. și W.

7.1 Recursul reclamanților Municipiul Suceava, prin Primar și Consiliul Local al Municipiul Suceava

Recurenții - reclamanți au solicitat admiterea recursului și casarea, în parte, a deciziei atacate, în ceea ce privește soluția pronunțată asupra excepției inadmisibilității formulării căii de atac de către experții judiciari, precum și a soluției de respingere a apelului pe care aceștia l-au declarat împotriva sentinței civile nr. 1432 din 19.11.2021 și a încheierilor de ședință din 28.05.2021 și 18.06.2021 pronunțate de Tribunalul Botoșani.

i) Invocând dispozițiile art. 488 alin.1 pct. 8 C.proc.civ., au arătat că soluția de respingere a apelului este consecința aplicării greșite a dispozițiilor de drept material aplicabile în cauză, respectiv a celor care definesc sistemul de alimentare centralizată cu energie termică (HG nr. 104/2002 privind transmiterea unor centrale electrice de termoficare din domeniul privat al statului și din patrimoniul Societății Comerciale C. SA în domeniul public al unor unități administrativ-teritoriale și în administrarea consiliilor locale ale acestora, Legea nr. 326/2001 a serviciilor publice de gospodărie comunală, O.G. nr. 73/2002 privind organizarea și funcționarea serviciilor de alimentare cu energie termică și Legea nr.325/2006 a serviciului public de alimentare cu energie termică).

Au arătat că bunurile mobile - imobile prin destinație (indicate la pct.II al acțiunii în revendicare) sunt parte integrantă indivizibilă a SACET - sistemul de alimentare centralizată cu energie termică - și au fost dobândite în aceeași modalitate ca și bunurile imobile propriu-zise, respectiv prin efectul legii - HG nr. 104/2002 care a aprobat transmiterea fără plată a centralei electrice de termoficare din mun. Suceava, din domeniul privat al statului și din patrimoniul societății comerciale C. S.A. Suceava, în domeniul public al municipiului Suceava și în administrarea Consiliului Local al Municipiului Suceava.

Au apreciat că, în chestiunea litigioasă ce formează obiectul prezentului dosar, este esențial a se constata că legiuitorul însuși definește acest sistem integrat de alimentare centralizată cu energie termică și stabilește și cine este proprietarul acestuia.

Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. 1 și 2 din Legea nr. 326/2001 a serviciilor publice de gospodărie comunală, serviciile publice de gospodărie comunală se realizează prin intermediul unui ansamblu de construcții, instalații tehnologice, echipamente funcționale și dotări specifice, denumite în continuare sisteme publice de gospodărie comunală. Aceste sisteme fac parte integrantă din infrastructura edilitară a localităților. Sistemele publice de gospodărie comunală, inclusiv terenurile aferente, fiind de folosință, interes sau utilitate publică, aparțin, prin natura lor sau potrivit legii, domeniului public și/sau privat al unităților administrativ-teritoriale.

Conform art. 3 alin. 1-3 din OG nr. 73/2002 privind organizarea și funcționarea serviciilor de alimentare cu energie termică, sistemele energetice de interes local fac parte din infrastructura tehnico - edilitară a localităților și aparțin proprietății publice a unităților administrativ-teritoriale, sunt amplasate, de regulă, pe terenuri aparținând domeniului public și/sau privat al unităților administrativ-teritoriale și reprezintă un ansamblu tehnologic și funcțional unitar, alcătuit din construcții, instalații tehnologice, echipamente și dotări specifice.

Aceste prevederi legale au fost preluate și în Legea nr. 325/2006 a serviciului public de alimentare cu energie termică, care la art. 2 alin. 2 și 3 statuează că serviciul public de alimentare cu energie termică în sistem centralizat se realizează prin intermediul infrastructurii tehnico-edilitare specifice, aparținând domeniului public sau privat al autorității administrației publice locale ori asociației de dezvoltare comunitară, ce formează sistemul de alimentare centralizată cu energie termică al localității sau al asociației de dezvoltare comunitară (SACET).

Recurenții-reclamanți au apreciat că se impune a se observa că instanța de apel s-a raportat, în motivarea deciziei sale, exclusiv la dispozițiile OG nr.73/2002, fără a mai analiza succesiunea de acte normative aplicabile în materie, argumentând doar că acest act normativ nu este aplicabil în cauză, în condițiile în care Societatea A. S.A. a fost înființată la o dată anterioară intrării în vigoare a ordonanței menționate și că, astfel, devine incident principiul neretroactivității legii civile.

Din succesiunea actelor normative enunțate rezultă că, în cauză, se discută despre un sistem

tehnologic ce poate fi exploatat doar ca un ansamblu unitar, care nu poate fi divizat sau fracționat, întrucât și-ar pierde funcționalitatea, sistem reglementat printr-un cadru legal încă înainte de înființarea societății pârâte, cu incidență incontestabilă în speța dedusă judecății.

Au solicitat să se rețină că, deși instanța de apel s-a raportat la dispozițiile art. 65 din Legea nr. 31/1990, raționamentul și soluția sunt infirmate de considerentele deciziei civile nr. 712/2012, pronunțate în dosarul nr. x/86/2010 de Înalta Curte de Casație și Justiție, într-un litigiu purtat între aceleași părți.

Relevantă pentru cauza de față este observația potrivit căreia, prin decizia menționată, Înalta Curte de Casație și Justiție a analizat situația unor bunuri imobile care, potrivit reglementărilor legale enunțate anterior și care vizează SACET fac parte integrantă din acesta.

Prin urmare, curtea de apel a interpretat și aplicat greșit legea în privința modului de soluționare a celui de-al doilea capăt de cerere din acțiunea în revendicare, referitor la bunurile mobile, făcând o partajare nepermisă unui ansamblu tehnologic unitar, cu consecința lipsei de funcționalitate a serviciului public de interes major, deși există același izvor juridic al dobândirii lor și sunt supuse aceluiași regim juridic derivat din reglementarea legală detaliată în precedent.

ii) Cu privire la soluția dată motivului de apel referitor la admiterea parțială a cererii reconvenționale, au arătat că aceasta este rezultatul încălcării dispozițiilor legale privind concesionarea serviciului public de termoficare și a aplicării greșite a unor norme generale statuate în art. 578 alin. 3 lit. a C.civ.

Au arătat că au criticat în apel faptul că instanța de fond a admis, eronat, capătul trei al cererii reconvenționale, dispunând obligarea Municipiului Suceava la plata către A. S.A. Suceava a sumei de 1.506.172,49 lei, cu titlu de cheltuieli necesare efectuate asupra bunurilor revendicate, precum și la plata dobânzii legale, calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii, până la achitarea integrală a debitului, pe motiv că nu există probe din care să rezulte că reparațiile s-au realizat din veniturile obținute prin exploatare, și nu din surse financiare proprii.

Au susținut că sunt relevante prevederile cap.VI din contractul de concesiune încheiat între

municipalitate și A. S.A., în sensul că eventualele reparații urmau a fi realizate din veniturile obținute prin exploatarea bunurilor concesionate. Câtă vreme sursa de finanțare pentru aceste lucrări de reparații era expres prevăzută în contractul ce reprezintă legea părților, în măsura în care s-au utilizat alte surse de finanțare în acest scop, această decizie este rezultatul opțiunii concesionarului și nu poate fi imputată concedentului, cu consecința admiterii unor asemenea pretenții.

Ca atare este greșită soluția de respingere a criticii menționate întemeiată pe dispozițiile art. 578 alin. 3 lit. a C.civ. privind categoriile de lucrări, în contextul în care normele Codului civil au caracter general în raport cu cele ale contractului de concesiune încheiat între părți, ce se aplică cu prioritate în virtutea principiului

specialia generalibus derogant.

iii) Referitor la soluția dată motivului de apel ce a vizat cheltuielile de judecată, recurenții - reclamanți au arătat că este rezultatul aplicării eronate a dispozițiilor art. 453 alin. 2 C.proc.civ..

Au susținut că, prin cererea de apel, s-a criticat soluția instanței de fond, care a apreciat că nu le pot fi acordate cheltuieli de judecată, întrucât admiterea parțială a cererii de chemare în judecată atrage culpa procesuală a ambelor părți.

Contrar acestui raționament, instanța de fond a dispus obligarea recurenților-reclamanți la plata onorariului expertului parte al pârâtei, cu motivarea că expertiza termoenergetică a fost administrată preponderent pentru capătul al doilea al cererii de chemare în judecată, motivare ce nu are relevanță în condițiile în care judecătorul fondului a subliniat caracterul indivizibil al unora dintre cheltuielile de judecată, iar expertiza viza sistemul de alimentare centralizată cu energie termică (SACET) în integralitatea sa, fără a putea fi realizată vreo distincție între bunurile din SACET, în privința cărora a fost admisă acțiunea, și celelalte bunuri în legătură cu care a fost dispusă soluția respingerii acțiunii. Au susținut că, în contextul menționat, nu se putea concluziona diferit sau nuanțat nici în privința onorariului expertului, ce are în mod incontestabil caracter indivizibil, neputând fi fracționat în funcție de relevanța concluziilor privind cele două categorii de bunuri revendicate.

Au arătat că, prin cererea de apel, s-a criticat soluția instanței de fond în privința modului de acordare a cheltuielilor de judecată aferente cererii reconvenționale.

Deși tribunalul a stabilit că nu pot fi acordate cheltuieli de judecată recurenților - reclamanți, întrucât admiterea parțială a cererii de chemare în judecată atrage culpa procesuală a ambelor părți, acesta nu a aplicat același raționament și în cazul cererii reconvenționale care, deși a fost admisă în parte, a generat obligația reclamanților-pârâți de a plăti integral cheltuielile de judecată.

Dacă admiterea parțială a cererii principale denotă culpa procesuală a ambelor părți, aceeași concluzie - a culpei procesuale comune - se impunea a fi reținută și în cazul cererii reconvenționale, care a fost admisă sub un singur aspect dintre cele pretinse, astfel încât nu puteau fi acordate cheltuieli de judecată nici pârâtei-reclamante.

Simpla trimitere la dispozițiile art. 566 alin. 3 C.civ. nu este de natură a demonstra că prevederile art. 453 alin. 2 C.proc.civ. au fost aplicate corespunzător.

Recurenții-reclamanți au afirmat că, prin cererea de apel, au criticat și faptul că instanța de fond a inclus în categoria cheltuielilor de judecată, în mod nejustificat, onorariile expertului contabil și a celui evaluator, aleși de pârâta-reclamantă.

Fără a contesta că asistarea sau reprezentarea părților de către experți consilieri reprezintă o garanție procesuală reală a dreptului la apărare și a unei proceduri echitabile, au apreciat că, în cauza de față, cheltuielile cu experții parte nu se justifică, fiind excesive și inutile, în condițiile în care exact aceleași expertize au fost efectuate la solicitarea pârâtei-reclamante într-un alt dosar vizând aceleași părți, având aceeași problemă litigioasă - dosarul nr. x/86/2015, soluționat definitiv prin decizia civilă nr. 344/2020 a Curții de Apel Iași.

iv) Recurenții - reclamanți au criticat și soluția dată cererii de apel în privința cuantumului excesiv al onorariilor experților judiciari stabilit prin încheierile de ședință pronunțate la 28.05.2021 și 18.06.2021, ca fiind rezultatul aplicării greșite a dispozițiilor art. 23 alin. 1 din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară.

Au susținut că onorariile experților Y. și W. excedează limitelor prevăzute de legiuitor, astfel încât, se impunea reducerea acestora prin raportare la dispozițiile art.23 alin.1 din O.G. nr.2/2000.

v) Recurenții-reclamanți au atacat și soluția dată asupra excepției inadmisibilității formulării căii de atac de către experții judiciari, arătând că au fost aplicate greșit dispozițiile art. 458 coroborate cu cele ale art. 55 C.proc.civ..

În cauză, deși recurenții reclamanți au invocat inadmisibilitatea căii de atac formulate de experții judiciari (în condițiile în care nu au calitatea de părți, așa cum sunt acestea definite prin dispozițiile art. 55 C.proc.civ.), instanța de apel a respins excepția, cu motivarea că experții au un interes limitat la realizarea drepturilor bănești constând în onorariu.

În susținerea excepției menționate, recurenții - reclamanți au invocat dispozițiile art. 466 alin. 4 C.proc.civ., potrivit cărora împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel. Câtă vreme experții judiciari nu au atacat fondul litigios al cauzei, neavând un interes în acest sens, instanța de apel a respins în mod nelegal excepția invocată, prin aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente în cauză.

7.2 Recursul pârâtei Societatea A. S.A.

Prin cererea de recurs, pârâta Societatea A. S.A., invocând dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5, 6, 7 și 8 C.proc.civ., a solicitat casarea, în parte, a deciziei recurate și trimiterea cauzei Curții de Apel Târgu Mureș pentru rejudecarea apelului pe care l-a formulat împotriva sentinței civile nr. 1432 din 9.11.2021 și a încheierilor de ședință din 8.06.2018, 2.04.2021, 21.05.2021, 28.05.2021, 18.06.2021 pronunțate de Tribunalul Botoșani.

i) Sub un prim aspect, a învederat că instanța de apel a respins, ca nefondate, apelurile formulate

de expertul judiciar - specialitate contabilitate - W. împotriva încheierii din 28.05.2021 a Tribunalului Botoșani și de către expertul judiciar contabil Y. împotriva încheierii din 18.05.2021 a Tribunalului Botoșani, deși prin întâmpinarea la aceste apeluri a invocat excepția lipsei calității procesuale active a celor doi experți, în ceea ce privește exercitarea căii de atac a apelului.

Recurenta - pârâtă a considerat că, în mod nelegal, a respins instanța de apel excepția invocată, cu încălcarea prevederilor art. 458 C.proc.civ..

Deși curtea și-a fundamentat soluția pe dreptul accesului liber la justiție, consacrat de Constituția României și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, recurenta a arătat că acest drept nu este absolut și trebuie aplicat și în funcție de legislația națională.

Cu privire la aplicarea acestui principiu în cadrul proceselor civile, recurenta a făcut referire la decizia nr. 321/2021 a Curții Constituționale (paragr.22), precum și la statuările din cuprinsul altor decizii ale acestei instanțe de contencios constituțional, prin care s-a apreciat asupra accesului liber la justiție, a instituirii regulilor de desfășurare a procesului și a reglementării căilor de atac.

A menționat recurenta că un expert nu are calitatea de parte în proces, motiv pentru care nu poate avea nici calitatea de subiect în exercitarea căilor de atac.

Deosebit de aceasta, potrivit art. 464 alin. 4 C.proc.civ., a susținut că, împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel. Or, cei doi experți au declarat apel împotriva a două încheieri, fără a formula apel și împotriva sentinței prin care s-a dispus cu privire la fondul cauzei, demersul judiciar fiind, astfel, inadmisibil.

ii) A considerat, totodată, că onorariile acordate celor doi experți sunt nejustificate, soluția instanței de apel cu privire la acest aspect fiind nelegală și dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 331 alin. 3, art. 339 alin. 2, art. 22 și art. 23 din O.G. nr. 2/2000.

Expertul contabil a depus o notă de fundamentare, în care au fost indicate operațiuni ce nu se regăsesc în raportul de expertiză, iar numărul de ore este exagerat și nejustificat.

A arătat că aceleași argumente sunt valabile și pentru onorariul definitiv, în cuantum de 99.420 lei, stabilit pentru expertul în specialitatea termoenergie, Y.

Prin încheierea din data de 22.01.2021, instanța de fond a anulat raportul de expertiză întocmit de acest expert și i-a pus în vedere acestuia să refacă raportul, cu respectarea dispozițiilor legale.

Expertul a depus noul raport, la dosarul cauzei, pentru termenul de judecată din 2.04.2021, ceea ce înseamnă că raportul a fost întocmit în aproximativ 60 de zile, astfel că nu poate justifica o activitate de 880 de ore. Instanța a stabilit onorariul definitiv în valoare de 99.420 lei, prin raportare la activitatea expertului, desfășurată și pentru un raport de expertiză anulat, pentru care nu ar fi trebuit să fie solicitată și achitată nicio sumă. Expertul a solicitat, în mod nejustificat, decontarea unor cheltuieli efectuate, depunând bonuri fiscale pentru anumite bunuri și servicii pentru care nu ar fi putut obține o decontare.

iii) Recurenta-pârâtă a criticat hotărârea instanței de apel și din perspectiva faptului că a reținut, în mod greșit, autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 712 din 15.02.2012 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/86/2010, în sensul că problema aducerii ca aport în natură a dreptului de proprietate asupra terenurilor și construcțiilor ar fi fost definitiv tranșată, în sensul că proprietarul bunurilor este Municipiului Suceava.

Recurenta a susținut că, prin decizia nr. 712/2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că Municipiul Suceava nu a câștigat niciun drept, iar instanța nu a statuat nici asupra fondului, nici asupra unei excepții sau a altui incident care să se impună, cu autoritate de lucru judecat, în prezentul dosar.

A arătat că, prin această decizie a fost menținută sentința nr. 3780/2010 a Tribunalului Suceava, astfel că o eventuală autoritate de lucru judecat ar putea fi invocată cu privire la hotărârea care este definitivă, adică a sentinței Tribunalului Suceava. Aceasta deoarece hotărârea instanței de recurs, care modifică hotărârea instanței de apel și menține hotărârea instanței de fond, nu poate fi reținută ca hotărâre judecătorească definitivă ce nu se poate concilia, întrucât hotărârile date în căile de atac au rolul de a confirma hotărârile instanțelor ierarhice inferioare.

A solicitat să se constate că, prin decizia nr. 712/2012, nu au fost constituite drepturi în favoarea Municipiului Suceava, deoarece, în litigiul soluționat prin decizie, Municipiul Suceava a avut calitatea de pârât.

În ceea ce privește cauza și obiectul litigiului, a susținut că dosarul nr. x/86/2010 a avut ca obiect o acțiune în constatare, care a fost respinsă, astfel încât Municipiul Suceava nu poate opune anumite drepturi care ar fi fost acordate într-un litigiu în care a figurat ca pârât.

În prezenta cauză se pune problema unei acțiuni în realizarea dreptului (de revendicare), în care instanța învestită face o analiză comparativă a titlurilor de proprietate opuse de părțile în litigiu, fiind obligată să le analizeze așa cum acestea au fost invocate de părți.

A susținut că nu poate fi reținut efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, deoarece nu există identitate de chestiune litigioasă, probatoriul administrat în cauză precum și situația de fapt dovedită fiind diferite. Efectul pozitiv are în vedere partea care a câștigat procesul care se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea inițială într-o nouă cauză, ceea ce nu este cazul, Mun. Suceava necâștigând niciun drept.

Consideră că a valida cele reținute de Înalta Curte prin decizia nr. 712/2012 conform căreia, „din actul constitutiv al societății nu rezultă care sunt bunurile aduse de acționarul unic și cu ce titlu”, ar însemna să se admită că societatea nu a fost legal înființată, prin raportare la art. 56 și art. 46 din Legea nr. 31/1990.

Fiind dispusă înmatricularea societății de către judecătorul delegat, actul constitutiv a fost considerat ca fiind valabil, inclusiv în ceea ce privește arătarea aporturilor. Așadar, decizia nr. 712/2012 nu se impune, cu autoritate de lucru judecat, în acest litigiu.

iv) Susține că instanța de apel a validat soluția de admitere a acțiunii în revendicare fără a indica titlul de proprietate al Municipiului Suceava asupra bunurilor imobile, astfel că nu putea trece la compararea de titluri, cu atât mai mult cu cât reclamanții sunt autorii care au transferat din patrimoniul lor bunurile în patrimoniul pârâtei. Bunurile au trecut din domeniul public în domeniul privat al municipiului având ca finalitate, potrivit legislației speciale menționate, transferarea acestora către societatea nou înființată, A. SA, astfel că și proprietatea bunurilor imobile a fost aportată în natură la capitalul social.

Recurenta a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1 din H.G. nr. 104/2002 și H.C.L. Suceava nr. 84/2002, dar și H.G. nr. 140/2009, prin care acționarul unic, în raport de hotărârea nr. 64/2002 și hotărârea nr. 80/2002, a stabilit că, la data înființării Societății A. S.A., Municipiul Suceava nu a adus ca aport în natură dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 1.554.636 m.p. și Adunarea Generală a Acționarilor a Societății A. S.A., întrunită în ședința din 9 iulie 2009 și a luat act de prevederile H.C.L. nr. 140/2009, constatând că, la data înființării Societății A. S.A., Municipiul Suceava, în calitate de acționar unic nu a adus ca aport în natură dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 1.554.636 m.p.

La art. 2 din această hotărâre, se propunea, de principiu, transmiterea, în condițiile legii, din proprietatea Municipiul Suceava în proprietatea Societății A. S.A. a terenurilor în suprafață de 1.554.636 mp, a căror contravaloare urma a fi stabilită prin raport de evaluare.

A arătat că, în cazul de față, nu există titluri care provin de la autori diferiți, ci este incidentă

ipoteza în care reclamanții au deținut, la un moment dat, în proprietate bunurile revendicate, însă ulterior au transferat în mod valabil dreptul asupra acestora către Societatea A. S.A., astfel încât nu se impune compararea titlurilor.

Curtea trebuia să verifice dacă reclamanții dețin un titlu de proprietate asupra bunurilor aflate în

litigiu, prin raportare la titlul de proprietate indicat prin cererea de chemare în judecată, fiind ținută de

respectarea principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, reglementat de art. 9 alin. 2 și art. 22 alin. 6 C.proc.civ..

Instanța de apel a reținut că nici O.G. nr. 73/2002 și nici Legea nr. 325/2006 nu reprezintă un mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile revendicate, întrucât legea civilă nu retroactivează, iar aceste acte normative au intrat în vigoare după anul înființării Societății A. S.A., în 2002, știut fiind că, potrivit art. 16 alin. 2 din Constituția României, legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.

Această situație se răsfrânge și asupra bunurilor mobile indicate în acțiune care au același regim juridic cu cel al bunurilor imobile.

H.C.L. nr. 64 din 22.04.2002 și nr. 80/2002 au fost adoptate de Consiliul Local al Municipiului Suceava în baza legislației speciale care a prevăzut transferul bunurilor aflate în patrimoniul Societății C. SA Sucursala Suceava în domeniul public al municipiului Suceava, apoi din domeniul public al municipiului Suceava în domeniul privat și, în final, în patrimoniul Societății A. S.A.

Conform legii, din momentul în care bunurile trec din domeniul public în domeniul privat, dobândesc regimul juridic de drept comun, după cum prevede art.123 alin. 2 din Legea nr. 215/2001, în forma în vigoare la data înființării Societății A. S.A. În același sens sunt și prevederile art. 553 alin. 4 C.civ., iar, prin raportare la dispozițiile art. 1 din H.G. nr. 104/2002, art. 1, 2 și 3 din O.U.G. nr. 78/2002 reiese că bunurile predate din domeniul privat al Statului și din patrimoniul Societății C. S.A. în domeniul public al municipiului Suceava au fost transmise în vederea constituirii unor societăți comerciale a centralelor termice și electrice de termoficare. Legiuitorul nu a permis municipiului Suceava să despartă bunurile preluate conform evidențelor contabile la 31.05.2002, în sensul constituirii societății de termoficare cu o parte din bunurile preluate în baza H.G. nr.104/2002, în condițiile în care dispozițiile art. 1 și 2 din O.U.G. nr.78/2002 sunt clare și nu lasă loc altor interpretări.

Acesta este și motivul pentru care, în considerarea art. 65 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, prin H.C.L. nr. 80/2002 nu s-a făcut vreo stipulație cu privire la bunurile aportate în capitalul social al A. S.A. în condițiile în care bunurile ce au fost predate în temeiul H.G. nr. 104/2002 erau destinate constituirii acestei societăți, neputându-se admite teza „împroprietăririi” municipiului Suceava cu terenul înscris în certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. 6726 din 2.02.2001.

Deși instanța de apel a admis că toate bunurile aportate la capitalul social al Societății A. S.A. au același regim juridic și au făcut obiectul acelorași acte juridice de transfer, în mod inexplicabil, a reținut că proprietatea bunurilor imobile indicate la pct. I în cererea de chemare în judecată nu a fost aportată în natură la capitalul social societății, în considerarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat al deciziei nr. 712/2012.

Recurenta a invocat dispozițiile art. 65 din Legea nr. 31/1990, care au fost apreciate că vin să consfințească faptul că, de la momentul pronunțării încheierii nr. 2479 din 5.06.2002 de către judecătorul delegat la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Suceava în dosarul nr. x/2002, prin care a fost soluționată cererea nr. 11298 din 3.06.2002 și a fost înființată și înmatriculată Societatea A. S.A., bunurile aportate la capitalul social au devenit proprietatea acesteia, prin efectul legii.

În ceea ce privește titlul de proprietate al Societății A. S.A., cu privire la bunurile revendicate, recurenta a arătat că acesta este reprezentat de actul constitutiv, aprobat prin HCL Suceava nr. 80 din 12.05.2002, dar și de dispozițiile art. 65 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, care produc efecte din momentul înmatriculării societății, în lipsă de stipulație contrară.

Actele menționate nu au fost contestate sau anulate, fiind producătoare de efecte juridice și consfințind dreptul de proprietate al Societății A. S.A. asupra bunurilor în litigiu.

Recurenta a apreciat că legalitatea acestor acte nu poate fi analizată în dosarul

pendinte

, dreptul

de proprietate asupra bunurilor fiind transmis benevol de către Municipiul Suceava, prin Consiliul Local, către societatea nou - înființată, prin intermediul HCL nr.80/12.05.2002, Actului adițional la protocol nr.170/03.06.2003 și Actului constitutiv al Societății A. S.A., hotărârea de consiliu local fiind valabilă și opozabilă

erga omnes

, cu atât mai mult emitentului său.

Prin transmiterea dreptului de proprietate către societatea nou - înființată, Municipiul Suceava a pierdut calitatea de proprietar asupra bunurilor, neîntrunind condiția esențială cerută pentru introducerea acțiunii în revendicare.

Deci deși actul constitutiv atașat cererii nr. 11298 din 3.06.2002 era semnat de acționar, acesta nu era apt să conducă la transferul dreptului de proprietate al bunurilor aportate în patrimoniul Societății A. S.A., ci era necesar ca cererea de înmatriculare a societății să fie admisă de judecătorul delegat la ORC Suceava.

În actul constitutiv al societății nu există vreo stipulație contrară în accepțiunea art. 65 din Legea nr. 31/1990, astfel încât în cazul A. SA a avut loc transferul proprietății bunurilor aportate, contrar susținerilor neîntemeiate ale reclamanților.

A făcut referire la decizia nr. 649/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/99/2012, prin care a fost soluționată o acțiune în revendicare similară celei din prezentul dosar. În acel dosar s-a reținut că reclamantul a înțeles să conteste doar legalitatea actelor administrative prin care imobilele au fost aduse ca aport în societate, iar nu și actul constitutiv al societății pârâte (fiind necesar să se facă distincția între actul de aportare - prin HCL nr.133/2002, nr.136/2002 și actul constitutiv, în care se face vorbire despre valoarea bunurilor aportate la capitalul social), în contextul expunerii motivelor de fapt și de drept care, în opinia sa, l-ar conduce la obținerea unei soluții favorabile în acțiunea în revendicare. În condițiile în care ambele părți se prevalează de titluri valabile, neanulate în cadrul altor proceduri desfășurate pe cale separată și necontestate în cauză, soluționarea acțiunii în revendicare se va face pornind de la această premisă, a titlurilor valabile invocate de părți. Prin urmare, curtea, confirmând soluția tribunalului, a pornit de la premisa greșită că poate verifica, în cadrul acțiunii în revendicare, valabilitatea titlului său de proprietate, cu consecința înlăturării acestuia și acordării preferabilității titlului de proprietate al reclamanților, constând în HG nr.104/2002.

v) În  ceea ce privește soluția de obligare a reclamantului Municipiul Suceava la plata sumei de 1.506.172,49 lei către Societatea A. S.A., reprezentând cheltuieli necesare efectuate asupra bunurilor revendicate și la plata dobânzii legale calculate potrivit art. 3 alin. 2 din O.G. nr. 13/2011, de la data rămânerii definitive a hotărârii, până la achitarea integrală a debitului, recurenta a considerat că este nelegală în ceea ce privește data de la care s-a stabilit că este datorată dobânda legală, decizia fiind pronunțată cu încălcarea normelor de drept material.

Prin obligarea reclamantului la plata unei sume ce reprezintă contravaloarea cheltuielilor efectuate de pârât, care au fost clasificate de prima instanță ca fiind cheltuieli necesare, conform art. 566 alin. 3 C.civ. (aspect necontestat în apel), creanța devine certă și lichidă, iar exigibilitatea sa intervine la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești. Aceasta rezultă și din interpretarea

per a contrario

a deciziei de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 2/1972.

A apreciat că instanța trebuia să dispună obligarea reclamanților la plata dobânzii legale calculate potrivit art. 3 alin. 2 din O.G. nr.13/2011, de la data la care recurenta - pârâtă a avansat sumele pentru reparații, conform raportului de expertiză contabilă sau, cel puțin de la data introducerii acțiunii și până la achitarea integrală a debitului, iar nu de la data rămânerii definitive a hotărârii, până la achitarea integrală a debitului, cum s-a menționat în sentința primei instanțe.

De la data depunerii cererii de chemare în judecată, debitorul este încunoștințat despre cuantumul prejudiciului cauzat, astfel încât de la această dată este dator să suporte prejudiciul. În cauză, dobânda legală este datorată de la data depunerii cererii reconvenționale la instanță, iar nu de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Interpretarea în sensul că dobânda legală trebuie acordată de la data rămânerii definitive a hotărârii, deoarece creanța devine certă de la acest moment, înseamnă încălcarea normelor de drept material, conform cărora punerea în întârziere se face prin cererea de chemare în judecată, respectiv prin formularea cererii reconvenționale în cazul de față.

Potrivit dispozițiilor art. 1536 C.civ., în cazul altor obligații decât cele având ca obiect plata unei sume de bani, executarea cu întârziere dă întotdeauna dreptul la daune-interese egale cu dobânda legală, calculată de la data la care debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al obligației, cu excepția cazului în care s-a stipulat o clauză penală ori creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea obligației.

Dacă pentru obligațiile de a face, dobânda este datorată de la data punerii în întârziere, cu atât mai mult pentru o obligație de a da dobânda este datorată de la acest moment.

7.3 Recursul expertului W.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul W., invocând dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., a solicitat admiterea recursului și casarea, în parte, a deciziei instanței de apel, în sensul admiterii apelului și stabilirii onorariului definitiv pentru expertiza contabilă efectuată în cauză la suma de 245.115 lei și a decontului de cheltuieli în sumă de 11.018,68 lei, privind deplas