ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5923/2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5923/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1483 din 9

iulie 2004, Tribunalul Cluj a respins excepția lipsei calității procesuale

active a reclamantei, invocată de reprezentanta intervenientei SC I.E. SRL.

S-a admis excepția nulității

absolute a certificatului de moștenitor nr. 12 din 13 februarie 2002 eliberat

de B.N.P. V.L.

A fost respinsă acțiunea completată,

formulată de reclamanta M.E., în contradictoriu cu pârâții Primarul

municipiului Cluj Napoca și Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca, având

ca obiect anularea dispozițiilor nr. 3268 din 29 octombrie 2003 și nr. 3269 din

29 octombrie 2003 emise de Primarul municipiului Cluj-Napoca.

S-au admis cererile de intervenție

accesorie, în interesul pârâților, formulate de intervenienții Uniunea Artiștilor

Plastici, Filiala Interjudețeană Cluj-Bistrița-Zalău, și SC I.E. SRL și s-a

respins cererea formulată de intervenienta SC I.E. SRL privitoare la

cheltuielile de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut că reclamanta a formulat două cereri pentru anularea

dispozițiilor prin care i-au fost respinse notificările privitoare la imobilele

proprietatea numitei V.M., sora bunicului său, susținând că și-a dovedit

calitatea de moștenitor legal a fostei proprietare cu certificatul de

moștenitor nr. 12 din 13 februarie 2002, emis de Notarul Public V.L.

În proces au intervenit, în

interesul pârâților, Uniunea Artiștilor Plastici, Filiala Interjudețeană

Cluj-Bistrița-Zalău, și SC I.E. SRL, iar intervenienta SC I.E. SRL a invocat

excepțiile nulității certificatului de moștenitor și lipsei calității

procesuale active.

Motivul care a stat la baza

respingerii notificărilor a fost acela că recunoașterea paternității mamei

reclamantei făcută de P.O., decedat la 1 martie 1931, printr-o declarație dată

la 8 septembrie 1931, face ca legătura de rudenie dintre notificatoare și fosta

proprietară tabulară a imobilului „să fie susceptată”.

Excepția nulității absolute a

certificatului de moștenitor nr. 12/2002 este întemeiată. Prin acest certificat

s-a stabilit calitatea reclamantei de moștenitoare legală a mamei sale,

defuncta A.P.E.E., dar și a defunctei A.P.E.E. de succesoare după defuncta V.M.,

decedată la data de 31 august 1952.

Mama reclamantei s-a născut la data

de 23 septembrie 1919 și, conform extrasului din registrul stării civile pentru

născuți pe anul 1919, a fost copil născut în afara căsătoriei. Potrivit

rubricii „observații” din acest extras, paternitatea acesteia a fost

recunoscută de P.O., tatăl natural, la data de 8 septembrie 1931, însă copia

certificatului de deces aflată la fila 62 atestă faptul că decesul numitului P.O.

s-a produs la data de 1 martie 1931.

Prin urmare, succesiunea defunctului

P.O. s-a deschis la data de 1 martie 1931, când art. 654-658 C. civ. stabileau

două condiții pe care trebuia să le întrunească o persoană pentru a moșteni, la

care literatura juridică a adăugat-o pe aceea de a avea vocația la moștenire,

recunoscută persoanelor care sunt în legătură de rudenie cu defunctul.

Chemarea la moștenire a fost

reglementată diferit în timp, iar la data de 1 martie 1931 când s-a deschis

succesiunea defunctului P.O. drepturile copilului din afara căsătoriei și ale

descendenților acestuia erau reglementate prin dispozițiile C. civ., modificate

în anul 1949 prin adoptarea Decretului nr. 130/1949.

Conform art. 304-306 C. civ., texte

abrogate ulterior prin Decretul nr. 130/1949, copiii naturali (născuți sau

concepuți în afara căsătoriei) puteau fi legitimați numai prin căsătoria

părinților, încheiată ulterior nașterii lor. Mama reclamantei și-a păstrat însă

statutul de copil natural, pentru că părinții săi nu s-au căsătorit, iar

conform art. 677 C. civ., în redactarea inițială, copiii naturali succed mamei

lor, ascendenților și colateralilor mamei ca și copiii legitimi.

Această prevedere a fost modificată

prin art. 17 din Decretul nr. 130/1949, în sensul că s-a prevăzut pentru

copilul natural care și-a stabilit filiația față de tată prin recunoaștere

voluntară, precum și pentru descendenții lui legitimi că au în succesiunea

tatălui aceleași drepturi ca și copiii legitimi și descendenții lor.

Modificarea a intervenit însă ulterior deschiderii succesiunii defunctului P.O.

și prin interpretarea

per a contrario

mama reclamantei era înlăturată de

la moștenirea tatălui și a rudelor sale.

De aceea, mama reclamantei nu avea

vocație nici la moștenirea lăsată de tatăl natural și nici la moștenirea

rudelor sale.

Împrejurarea că prin sentința civilă

nr. 9153 din 17 decembrie 2001, Judecătoria Sibiu a stabilit că mama

reclamantei, născută la data de 23 septembrie 1919, are ca tată pe numitul P.O.

nu-i conferă vocație la succesiunea tatălui și a rudelor acestuia, pentru că

chiar dacă peternitatea era stabilită, statutul numitei N.E.E. este de copil

născut din afara căsătoriei.

În speță, nu sunt aplicabile

prevederile art. 18 din Decretul nr. 130/1949, deoarece decesul numitului P.O.

s-a produs anterior intrării în vigoare a acestui decret.

De aceea, V.M., sora defunctului P.O.,

nu putea să transmită drepturi succesorale unei persoane care nu avea vocație

succesorală.

În privința excepției lipsei

calității procesuale active pentru formularea celor două plângeri împotriva

dispozițiilor emise de primar, se reține că nu este întemeiată, pentru că

dispozițiile atacate având ca obiect notificările prin care se revendică

imobilul situat în Cluj-Napoca, evidențiat în C.F. Cluj, nr. top 14/1 și 14/2,

reclamanta este îndreptățită să le conteste.

Pe fond, se reține că cererile nu

sunt întemeiate, întrucât corect s-a constatat de către entitatea investită cu

soluționarea notificărilor că între reclamantă și proprietarul tabular al

imobilului nu există legătură de rudenie care să-i confere calitatea de

persoană îndreptățită, în sensul prevederilor art. 3 și art. 4 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001.

Apelul declarat de reclamantă

împotriva acestei sentințe a fost respins prin decizia civilă nr. 676/A din 22

iunie 2005 a Curții de Apel Cluj.

Instanța de apel a reținut că art.

17 alin. (2) din Decretul nr. 130/1949, invocat de apelantă, a modificat art.

677 C. civ., în sensul că recunoaște copilului natural care și-a stabilit

filiația față de tată, precum și descendenților săi legitimi, aceleași drepturi

în succesiunea tatălui ca și copiilor legitimi și descendenților lor.

Decretul nr. 130/1949 asimilează

situația juridică a copilului născut din afara căsătoriei cu cea a copilului

legitim doar în privința succesiunii tatălui său nu și a rudelor acestuia.

De aceea, la data deschiderii

succesiunii mătușii mamei reclamantei (colateral privilegiat al tatălui

acesteia), mama reclamantei fiind copil nelegitim nu era chemată la moștenirea

rudelor tatălui său.

Vocația succesorală legală a

copilului născut din afara căsătoriei, cu privire la moștenirea rămasă după

rudele tatălui, a fost recunoscută prin art. 63 C. fam., pus în aplicare prin

Decretul nr. 32/1954, însă la data deschiderii succesiunii proprietarei

tabulare V.M. (31 august 1952), copilul natural cu paternitatea recunoscută nu

avea vocație succesorală la moștenirea rudelor tatălui.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs reclamanta care, invocând art. 304 pct. 8, 9, 10 C. proc. civ.,

formulează următoarele critici.

Hotărârea atacată este dată cu

încălcarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) C. proc. civ., prin raportare la

art. 298 C. proc. civ., pentru că nu rezultă care sunt motivele de fapt și de

drept pentru care s-au înlăturat cererile apelantei.

Soluționarea excepției privitoare la

nulitatea absolută a certificatului de moștenitor nu era de natură să înlăture

cercetarea în fond a pricinii și s-au încălcat dispozițiile art. 127 C. proc.

civ., pentru că apelanta nu a avut posibilitatea să pună concluzii pentru

susținerea motivelor de apel. Judecata apelului a avut loc fără să se asigure

contradictorialitatea dezbaterilor, fără a-i da posibilitatea apelantei să

dovedească cele două plângeri și fără a se asigura exercitarea dreptului la

apărare pe fond.

Greșit s-a admis excepția nulității

absolute a certificatului de moștenitor, deoarece vocația succesorală a mamei

reclamantei se face prin raportare la momentul deschiderii succesiunii

defunctei V.M. și față de această defunctă și nu față de O.P., tatăl natural al

mamei recurentei.

Or, art. 19 din Decretul nr.

130/1949, aplicabil la data deschiderii succesiunii defunctei V.M., prevedea că

recunoașterile voluntare de paternitate naturală produc efectele prevăzute de

art. 13, fără prejudiciul dispozițiunilor alin. final al art. 20. Articolul 13

alin. (1) prevedea că „la data când hotărârea în declararea paternității a

devenit irevocabilă, copilul natural are față de tată situația legală a unui

copil legitim”, iar art. 20 alin. final cuprindea prevederea „copilul natural

care și-a stabilit filiațiunea față de tată nu poate pretinde dreptul la

moștenire legală la succesiunile deschise înainte de intrarea în vigoare a

decretului de față”.

Susține recurenta, că nu invocă

drepturile succesorale după bunicul său, iar art. 659 C. civ. a recunoscut

vocația succesorală a mamei sale în calitate de nepoată din frate a defunctei V.M.

Conform extrasului din registrul

stării civile pentru născuți pe anul 1919, recunoașterea filiației copilului E.E.,

de către O.P., a avut loc în anul 1919, iar la data deschiderii succesiunii

defunctei V.M., 31 august 1952, aplicabil era art. 659 C. civ., care recunoștea

vocația succesorală legală mamei recurentei, în calitate de rudă colaterală.

Articolul 1.6 din H.G. nr. 498 din

18 aprilie 2003 recunoaște pentru titularul notificării dreptul de a ataca

decizia de respingere a notificării, iar art. 4 alin. (2) și (3) privește două

categorii de persoane: moștenitorii persoanei îndreptățite și succesibilii care

după data de 6 martie 1945 nu au acceptat moștenirea și care sunt repuși în

termenul de acceptare.

Or, cu certificatul de moștenitor și

sentința civilă nr. 9153/2001 a Judecătoriei Sibiu s-a dovedit calitatea de

moștenitor, iar calitatea de succesibil se raportează la data deschiderii

succesiunii defunctei V.M. și legea atunci aplicabilă, art. 13 din Decretul nr.

130/1949 și art. 659 C. civ.

Recurenta arată care sunt actele

depuse la dosar și susține că admiterea excepției și respingerea contestației

este contrară art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din

Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, fiindu-i îngrădit accesul liber la

justiție.

La termenul de judecată din data de

1 iunie 2006, după expirarea termenului pentru motivarea recursului,

recurenta-reclamantă a invocat și motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct.

3 și 5 C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârile

pronunțate în cauză sunt nule, pentru că excepția nulității absolute a fost

invocată de intervenienta SC I.E. SRL pe cale incidentală, iar instanța a admis

excepția cu încălcarea art. 88 din Legea nr. 36/1995. În raport cu prevederile

acestui text certificatul de moștenitor nu poate fi ignorat prin simpla lui

negare pe cale incidentală, deoarece un asemenea act face dovada calității de

moștenitor până la anularea lui prin hotărâre judecătorească. Articolul 88 din

Legea nr. 36/1995 derogă de la prevederile art. 2 din Decretul nr. 167/1958 și

de la prevederile art. 17 C. proc. civ.

Arată recurenta, că în sprijinul

susținerii că nulitatea certificatului de moștenitor nu poate fi cerută decât

pe cale directă vine și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și

faptul că în doctrină excepția nulității unui act juridic nu este inclusă în

excepțiile procesuale.

Nulitatea putând fi invocată numai

pe calea acțiunii, conform art. 1 pct. 1 C. proc. civ., competentă material să

soluționeze acțiunea în nulitate, în primă instanță, este judecătoria.

De aceea, tribunalul a soluționat

această cerere cu încălcarea normelor imperative de procedură privind

competența materială a instanțelor și este incident art. 304 pct. 3 C. proc.

civ.

Intimatele Primăria municipiului

Cluj-Napoca și SC I.E. SRL au formulat întâmpinări, prin care au cerut să se

respingă recursul declarat de reclamantă, iar cu privire la motivele de recurs

invocate de recurentă la termenul din 1 iunie 2006, intimata SC I.E. SRL a

susținut că motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 5 C. proc. civ. nu

este de ordine publică.

Analizând recursul, în limita

motivelor de nelegalitate invocate care fac posibilă încadrarea în art. 304

pct. 3, 5, 7 și 9 C. proc. civ., se constată că nu este fondat.

Motivul de recurs prevăzut de art.

304 pct. 5 C. proc. civ., invocat cu depășirea termenului legal, nu este de

ordine publică.

Art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

privește situațiile în care instanța a încălcat formele de procedură prevăzute

sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., iar art. 105

alin. (2) se referă la actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau

de un funcționar necompetent, care se vor declara nule dacă prin aceasta s-a

pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.

În prezenta cauză, recurenta a

susținut că, potrivit art. 88 din Legea nr. 36/1995, nulitatea certificatului

de moștenitor, act care produce efecte până la anularea lui, poate fi invocată

numai pe cale de acțiune, nu și pe cale de excepție în condițiile art. 2 din

Decretul nr. 167/1958.

Or, fiind de principiu că orice act

juridic produce efecte depline până la anularea lui prin hotărâre

judecătorească, sub acest aspect, art. 88 din Legea nr. 36/1995 nu conține

dispoziții derogatorii de la dreptul comun.

De aceea, prin aplicarea de către

tribunal a prevederilor art. 2 din Legea nr. 167/1958, în raport cu care

nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, „fie

pe cale de excepție”, nu a fost încălcată o normă de procedură cu caracter

imperativ, sancționată cu nulitatea absolută, pentru ca sancțiunea nulității să

poată fi invocată oricând, chiar pentru prima dată înaintea instanței de recurs

și după expirarea termenului pentru formularea motivelor de recurs.

Prin urmare, motivul de recurs

întemeiat pe art. 304 pct. 5 C. proc. civ., fiind invocat cu depășirea

termenului prevăzut de art. 303 C. proc. civ., susținerile pe care recurenta

și-a întemeiat acest motiv de recurs nu vor fi analizate.

Motivul de recurs, de ordine

publică, prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., nu este întemeiat, deoarece

nulitatea certificatului de moștenitor fiind invocată pe cale de excepție,

competent să soluționeze excepția este, conform art. 137 C. proc. civ.,

tribunalul căruia îi aparține competența soluționării acțiunii formulate de

reclamantă și nu judecătoria.

Neîntemeiate sunt și celelalte

critici formulate de recurentă.

Hotărârea atacată cuprinde motivele

de fapt și de drept pe care instanța de apel și-a întemeiat soluția respingerii

apelului, iar instanța, reținând lipsa vocației succesorale a mamei

recurentei-reclamante la succesiunea defunctei V.M., fosta proprietară a imobilului

care face obiectul pricinii, nu era obligată să cerceteze în fond cererea

privitoare la acordarea de măsuri reparatorii pentru acest imobil, deoarece, în

raport cu prevederile art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001, pentru stabilirea

dreptului notificatorului la măsuri reparatorii este esențială dovada faptului

că acesta se încadrează în una din cele două categorii de persoane

îndreptățite; foștii proprietari ai imobilelor la momentul preluării în mod

abuziv sau moștenitorii acestora.

Instanța de apel nu a încălcat

prevederile art. 127 C. proc. civ., așa cum susține recurenta.

Articolul 156 alin. (1) C. proc.

civ. prevede că instanța va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare,

temeinic motivată, iar în alin. (2) textul prevede că atunci când refuză

amânarea judecății pentru acest motiv, instanța va amâna „la cererea părții”

pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise.

În prezenta cauză, au fost

respectate prevederile textului citat, deoarece, la cererea

apelantei-reclamante, prin reprezentant, la primul termen de judecată, 20

decembrie 2004, instanța a acordat un nou termen, amânând judecata cauzei

pentru ziua de 31 ianuarie 2005.

La 31 ianuarie 2005, în ziua

termenului de judecată, apelanta reclamantă a înregistrat o cerere prin care au

fost recuzați toți judecătorii Curții de Apel Cluj, iar instanța, în raport cu

prevederile art. 31 alin. (3) C. proc. civ., a suspendat judecata până la

soluționarea cererii de recuzare.

După respingerea cererii de recuzare

de către Înalta Curte de Casație și Justiție, la data de 18 aprilie 2005, s-a

formulat cerere de repunere pe rol, fixându-se termen pentru ziua de 8 iunie

2005, însă la data de 7 iunie 2005 apelanta-reclamantă prin reprezentant a

formulat o nouă cerere de amânare, iar instanța de apel, admițând-o, a amânat

judecata cauzei pentru ziua de 22 iunie 2005.

În preziua acestui termen, la 21

iunie 2005, apelanta prin avocat a cerut să se amâne procesul, pentru că a

formulat cerere de strămutare a cauzei, fără să solicite ca în caz de respingere

a cererii de amânare a judecății să se amâne pronunțarea.

Față de faptul că nu s-a ordonat

suspendarea judecății pricinii, în condițiile art. 40 alin. (2) C. proc. civ.,

instanța de apel a respins cererea de amânare. Prin respingerea ultimei cereri

de amânare nu s-a încălcat vreo prevedere legală, iar susținerea recurentei,

care a formulat mai multe cereri de amânare și nu s-a prezentat în instanță la

termenele acordate, că au fost încălcate principiile dreptului la apărare și al

contradictorialității nu este întemeiată.

Sentința pronunțată de tribunal

cuprinde ample referiri la succesiunea defunctului P.O. (bunicul recurentei),

însă instanța de apel a analizat vocația succesorală a mamei

recurentei-reclamante (în raport cu care se stabilește dreptul recurentei),

prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la data de 31 august 1952 când

s-a produs decesul fostei proprietare a imobilelor - V.M. și la succesiunea

acestei defuncte și nu la succesiunea bunicului-reclamantei (fratele defunctei V.M.).

Așa cum corect s-a reținut prin

decizia atacată, potrivit prevederilor Codului civil și ale Decretului nr.

130/1949, la data deschiderii succesiunii defunctei V.M., mama recurentei

reclamante nu avea chemare la moștenirea acesteia.

Mama recurentei a avut condiția

juridică de copil natural al defunctului P.O. (fratele defunctei V.M.), decedat

la data de 1 martie 1931, iar în privința copilului natural, până la intrarea

în vigoare a Decretului nr. 130, publicat în Buletinul Oficial nr. 15 din 2

aprilie 1949, erau aplicabile prevederile Codului civil. Or, potrivit art. 652

și art. 677 C. civ., copiii naturali aveau dreptul numai la moștenirea mamei

lor și a familiei acesteia.

Articolul 677 C. civ. a fost

modificat prin art. 17 din Decretul nr. 130/1949, iar în noua redactare, textul

avea următorul conținut „Copiii naturali, chiar când căsătoria ar fi prohibită

între mamă și tată, succed mamei și rudelor acesteia ca și copiii legitimi.

Copilul natural care și-a stabilit filiațiunea față de tată prin recunoașterea

voluntară sau prin acțiune în cercetarea paternității, precum și descendenții

lui, au în succesiunea tatălui, aceleași drepturi ca și copiii legitimi și

descendenții lor”.

Potrivit acestui text, în vigoare la

data deschiderii succesiunii defunctei V.M., copilul natural a cărui filiațiune

a fost stabilită față de tată prin recunoaștere voluntară, cum este cazul mamei

recurentei, avea dreptul la moștenirea mamei și a rudelor acesteia.

În privința tatălui, legea a acordat

dreptul copilului natural doar la succesiunea acestuia, nu și a rudelor lui.

Întrucât defuncta V.M. era mătușa

mamei recurentei (sora tatălui acesteia), la data decesului, 31 august 1952,

când s-a deschis succesiunea, mama recurentei-reclamante nu avea vocația de a

culege moștenirea lăsată de aceasta.

Prevederile art. 19 și art. 20 din

Decretul nr. 130/1949 nu-i conferă copilului natural dreptul la succesiunea

rudelor tatălui.

Articolul 19 din decret prevedea că

recunoașterile voluntare de paternitate naturală produceau efectele prevăzute

de art. 13 fără prejudiciul dispozițiilor aliniatului final al art. 20 care

prevedea în mod expres, în alin. final, că nu se poate pretinde de către

copilul natural dreptul la moștenire legală în succesiunile deschise înainte de

intrarea în vigoare a decretului, iar art. 13 stabilea că față de tată copilul

natural avea situațiunea legală a unui copil legitim.

Textele citate priveau însă

raporturile copilului natural cu tatăl și nu cu rudele acestuia, cum este cazul

în speță.

Nici prin art. 659 C. civ. nu era

prevăzut dreptul mamei recurentei-reclamante la succesiunea mătușii sale,

deoarece textul cuprindea la data deschiderii succesiunii defunctei V.M.

prevederea că „succesiunile sunt deferite copiilor și descendenților

defunctului, ascendenților și rudelor colaterale în ordinea și după regulile

mai jos determinate (Cod civil art. 652, art. 661 urm., art. 669 urm., 672

urm., art. 680)”.

Textul citat făcând trimitere la

art. 672 și urm. C. civ., la data de 31 august 1952 succesiunile puteau fi

culese după regulile stabilite și de art. 677 C. civ., în raport de care mama

reclamantei, în calitate de copil natural al defunctului P.O., nu avea vocație

la succesiunea defunctei V.M. (sora lui P.O., predecedat).

Mama reclamantei neavând vocație

succesorală, recurenta reclamantă nu poate avea calitatea de succesibil al

defunctei V.M., în sensul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, așa cum

corect s-a reținut prin hotărârea atacată.

Soluția admiterii excepției și

respingerii contestației fiind rezultatul stabilirii lipsei calității

recurentei reclamante de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în raport

cu prevederile Codului civil, ale Decretului nr. 130/1949 și ale Legii nr.

10/2001, este neîntemeiată și susținerea recurentei că prin pronunțarea acestei

soluții s-au încălcat prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție.

Recurenta a invocat și motivele de

recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 10 C. proc. civ., însă nu a formulat

critici care să facă posibilă încadrarea în acest text.

Pentru considerentele expuse,

recursul declarat de reclamantă va fi respins, iar, conform art. 274 C. proc.

civ., recurenta va fi obligată să plătească intimatei SC I.E. SRL cheltuielile

de judecată efectuate în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamanta M.E.

împotriva deciziei nr. 676 A din 22 iunie 2005 a Curții de Apel Cluj, secția

civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Obligă pe recurentă la 1800,8 RON

cheltuieli de judecată către intimata SC I.E. SRL

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie 2006.