ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1371/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La 13 februarie 2001, reclamantul T.N.

a chemat în judecată Serviciul Român de Informații, Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București, prin Primarul General,

pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâților

de a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în

Șoseaua București-Ploiești, (compus din teren în suprafață de 13.800 mp și

construcțiile aflate pe acesta, precum și în subsidiar, evacuarea din acest

imobil a pârâtului Serviciul Român de Informații.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că imobilul în litigiu a aparținut autoarei sale, T.E., al cărei unic

moștenitor este și a fost preluat abuziv de stat prin Ordinul de rechiziție nr.

8559 din 31 octombrie 1947, în prezent aflându-se în administrarea Serviciului

Român de Informații.

Investit cu soluționarea cauzei,

Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, prin

sentința civilă nr. 215 din 27 martie 2001, a respins acțiunea ca inadmisibilă,

reținând în esență că reclamantul nu a urmat procedura prealabilă instituită

prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, aplicabile în speță.

Apelul declarat de reclamant

împotriva acestei hotărâri a fost admis de Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, care, prin decizia nr. 568 din 21 noiembrie 2001, a anulat

sentința și a reținut cauza spre rejudecare.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de control judiciar a reținut în esență că acțiunea în revendicare

întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., a fost promovată de reclamant la

13 februarie 2001, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ale cărei

dispoziții nu pot retroactiva și ca atare nu sunt aplicabile cererilor de

restituire formulate anterior intrării sale în vigoare.

Recursul declarat de Serviciul Român

de Informații împotriva acestei hotărâri intermediare a fost respins ca

inadmisibil prin decizia nr. 3601 din 22 octombrie 2002 a Curții Supreme de

Justiție, secția civilă.

Rejudecând cauza, Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 850 din 12 mai 2004, a

respins acțiunea ca nefondată, reținând că terenul ce a aparținut autoarei

reclamantului, care se află, în cea mai mare parte, în administrarea

Serviciului Român de Informații, face parte din domeniul public al statului și

ca atare, potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 nu

poate fi restituit în natură, moștenitorul fostului proprietar având

posibilitatea de a solicita măsuri reparatorii în echivalent, potrivit

prevederilor acestei legi speciale.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamantul T.N. care,

invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ., critică

hotărârea dată în apel după cum urmează:

- instanța a ignorat dispozițiile

Legii nr. 139/1940 și ale Legii nr. 439/1945, potrivit cărora rechiziționarea

de către stat a imobilelor nu se putea face decât cu titlu de folosință și nu

putea conduce la o schimbare a titularului dreptului de proprietate.

- titlul de preluare a imobilului nu

îl reprezintă legea (Decretul nr. 218/1960) așa cum în mod greșit s-a reținut,

ci actul de aplicare a legii, prin care imobilul a fost individualizat și

preluat de către stat.

- Decretul nr. 218/1960 invocat ca

temei legal al dobândirii imobilului de către stat, încălca flagrant

prevederile constituționale și tratatele internaționale la care România era

parte.

Recursul se privește ca fondat,

urmând a fi admis, în considerarea argumentelor ce succed.

Probele administrate în cauză

atestă, fără putință de tăgadă, faptul că autoarea reclamantului, E.D.T., a

fost proprietara imobilului revendicat, pe care l-a dobândit prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7368 din 17 iunie 1941.

S-a făcut de asemenea dovada că,

prin Ordinul nr. 8559 din 31 octombrie 1947 al Primăriei Municipiului București,

Serviciul Central de Rechiziții și Cartiruiri, imobilul a fost rechiziționat,

în baza Legii nr. 439/1945 (f. 3-6, dosar 1271/2001 al Tribunalului București,

secția a V-a civilă și de contencios administrativ).

Împrejurarea, care este de esența

litigiului, dacă acest ordin de rechiziție și respectiv Decretul nr. 218/1960,

invocat ca temei al preluării, constituie sau nu titlu valabil al statului,

presupune luarea în considerare a prevederilor art. 6 alin. (1) din Legea nr.

213/1998, care condiționează validitatea titlului statului de respectarea, la

data preluării, a Constituției, legilor în vigoare și respectiv tratatelor

internaționale la care România era parte.

Or, chiar actele normative în

vigoare la acea dată, care reglementau condițiile rechiziției și cartiruirii de

persoane, stipulau că „imobilele nu se pot rechiziționa decât în folosință”, art.

6 teza finală, Legea nr. 139/1940, și respectiv că rechiziționarea implică doar

o preluare temporară, pentru un interval determinat, Legea nr. 439 din 5 iunie

1945.

Ca atare, potrivit acestor acte

normative, rechiziția nu putea conduce la o preluare definitivă a imobilului de

către stat.

În consecință, bunul rechiziționat a

rămas tot timpul în proprietatea E.T., și cum Statul Român era un detentor

precar nu l-a putut dobândi nici prin efectul Decretului nr. 218/1960 și

respectiv al Decretului nr. 712/1966, acte normative de altfel, profund

neconstituționale și care contraveneau flagrant art. 17 din Declarația

Universală a Drepturilor Omului, ratificată de România în decembrie 1955.

Cum, titlul opus de stat în ce

privește imobilul litigios, nu poate reprezenta un titlu valabil de preluare,

în înțelesul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1988, rezultă că autoarea

reclamantului nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului

revendicat, care s-a transmis astfel în mod valabil, pe cale succesorală.

Tot astfel, în considerarea

acelorași dispoziții legale, imobilul în litigiu nu a aparținut niciodată

domeniului public al statului, putând fi revendicat de moștenitorii

proprietarului originar.

Fără suport, în condițiile în care

acțiunea s-a întemeiat pe dispozițiile dreptului comun, sunt și trimiterile instanței

la prevederile art. 16 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, text care de altfel a

primit o nouă redactare, urmare modificărilor aduse prin Legea nr. 247 din 22

iulie 2005, potrivit căreia foștilor proprietari li se pot restitui în natură

și imobilele ocupate de instituții publice, cu condiția menținerii

afectațiunii, pe o perioadă determinată.

Așa fiind, recursul urmează a se

admite cu consecința modificării deciziei atacate în sensul admiterii acțiunii,

astfel cum a fost precizată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamantul T.N. împotriva deciziei civile nr. 850 din 12 mai 2004 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică decizia atacată, în sensul

că, rejudecând cauza, admite acțiunea reclamantului, astfel cum a fost

precizată și obligă pârâții să-i lase acestuia în deplină proprietate și

posesie imobilul situat în șoseaua București-Ploiești nr. 155, compus din teren

în suprafață de 11.691 mp și construcțiile edificate pe acesta, astfel cum a

fost individualizat prin raportul de expertiză efectuat în cauză.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 februarie 2006.