ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 382/2006

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 382/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 6 mai 2004, reclamanta SC O.E.M. SRL București a solicitat anularea deciziei

nr. 96 din 31 martie 2004, emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Agenția

Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor

și pe cale de consecință, să se constate nulitatea absolută a acestei decizii

(ca fiind emisă de o autoritate necompetentă) și să se anuleze procesul-verbal

de control din 4 septembrie 2002, întocmit de comisarii Gărzii Financiare Centrale,

prin care s-a solicitat obligarea sa la plata obligațiilor către stat,

reprezentând: 2.999.737.247 lei impozit suplimentar pe profit pentru trimestrul

II/2002, 1.109.977.505 lei impozit suplimentar pe profit pentru trimestrul

II/2002, 152.986.589 lei majorări și penalități de întârziere aferente acestor

impozite, 428.501.873 lei impozit pe venitul persoanelor juridice nerezidente

realizat din România, compus din 358.924.363 lei diferența de impozit și

69.577.510 lei majorări de întârziere și penalități aferente acesteia.

Totodată, reclamanta a solicitat exonerarea de la plata sumei totale de

4.688.203.214 lei, precum și suspendarea executării silite pentru suma

respectivă.

În motivarea acțiunii sale,

reclamanta a arătat că actele atacate sunt netemeinice și nelegale. În opinia

reclamantei, un prim motiv este acela că, deși prin procesul-verbal din 28

august 2002, Garda Financiară Centrală a apreciat că activitatea societății

este una de comision (prestări servicii internaționale), aplicând dispozițiile art.

4 pct. 3 alin. (3) din O.G. nr. 18/1994, ulterior, prin procesul-verbal de

control din 4 septembrie 2002, aceleași organe de control, verificând aceeași

perioadă de derulare (aprilie - august 2002), a operațiunilor comerciale, și-au

reconsiderat aprecierea, în sensul că operațiunile efectuate nu sunt dovedite

ca prestări servicii, ci vânzări-cumpărări, fără a avea în vedere că natura

relațiilor comerciale rezultă nu numai din titulatura sau existența unui

contract, ci și din modul de desfășurare a acestei acțiuni.

S-a mai arătat că s-a dovedit că

asociații celor două societăți, SC M.M. Ltd. și reclamanta nu au fost comuni la

data derulării operațiunilor comerciale, neexistând nici o altă legătură, decât

cea strict comercială. Totodată, reclamanta a precizat că a avut cu I.T. Co., un

contract de comision, iar faptul că pe unele dintre facturi, SC M.M. Ltd. a

indicat ca sediu, punctul de lucru al reclamantei, nu poate constitui argument

juridic în susținerea relațiilor de asociere dintre acestea și SC O.E.M. SRL

București.

Neexistând în opinia reclamantei,

nici o relație de asociere sau vreun interes comun între cele două societăți, SC

O.E.M. SRL București și SC M.M. Ltd., veniturile acestora sunt diferite, iar nu

comune, aplicarea cotei de impozitare urmând a se face în raport cu natura

activității, respectiv prestări servicii la export, precum și cu faptul că

cealaltă societate fiind nerezidentă în România, nu poate fi dublu impozitată.

Societatea reclamantă a susținut că,

dat fiind că operațiunile comerciale s-au derulat în afara țării, este evident

că SC O.E.M. SRL București a efectuat o activitate de comerț internațional, în

conformitate cu Normele Băncii Naționale a României nr. V.4.5, fiind aplicabilă,

astfel, cota de import de 5% (art. 7 din O.G. nr. 70/1994), majorată prin art. 2

alin. (4) din Legea nr. 414/2002, la 6% și că toți beneficiarii sunt parteneri

străini, astfel încât și veniturile sunt 100% realizate din prestarea

serviciilor la extern.

Cu privire la impozitul pe venitul persoanelor

nerezidente, reclamanta a arătat, pe de o parte, că firma transportatoare din

Turcia nu a obținut veniturile din România, ci din Iran, și având în vedere și

prevederile art. 8 din Decretul nr. 331/1986, aceasta nu poate fi impozitată și

în România, cu atât mai mult, cu cât plata transportului reprezintă o

cheltuială, și nu un venit. Pe de altă parte, reclamanta a arătat că anul

fiscal nu se terminase la data efectuării controlului, iar depunerea

certificatului de rezidență fiscală, la data de 7 noiembrie 2002,, nu poate

duce la nevalabilitatea acestuia în raport cu dispozițiile art. 1-4 din Ordinul

Ministerului Finanțelor nr. 635/2002. În opinia reclamantei, impozitarea firmei

transportatoare este legal realizată numai în țara de origine, având în vedere

și Convenția de evitare a dublei impuneri dintre România și Turcia (art. I.9),

precum și dispozițiile art. 12 alin. (5) din O.U.G. nr. 217/1999.

În plus, reclamanta a precizat că

măsura autorităților de control este excesivă, întrucât potrivit H.G. nr. 859/2002

(Cap. II) și art. 27 alin. (4) din Legea contabilității, erorile de calcul

constatate în contabilitate pot fi corectate după închiderea exercițiului

fiscal, respectiv aprobarea și depunerea situațiilor anuale [art. 6 pct. 4 lit.

k) din O.G. nr. 62/2002].

Un ultim motiv de anulare a

procesului-verbal din 4 septembrie 2002, invocat de reclamantă, este acela că a

fost întocmit cu încălcarea Ordinului Ministerului Finanțelor nr. 2267/2001,

nefiind redactat pe formularul tipizat și în exemplarele prevăzute.

Prin încheierea de ședință din 27

mai 2004, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ

și fiscal, a respins motivat, ca inadmisibilă, cererea de suspendare a

executării silite.

Aceeași instanță, prin sentința civilă

nr. 132 din 20 ianuarie 2005, a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța în sensul

arătat, instanța de fond a reținut că decizia atacată a fost corect emisă în

raport cu dispozițiile O.U.G. nr. 13/2001 și cu faptul că procesul-verbal a

fost întocmit de Garda Financiară Centrală, iar aspectele de formă invocate de

reclamantă, cu privire la procesul-verbal de control nu reprezintă motive de

nulitate, în condițiile în care unul din exemplarele acestuia a fost comunicat

reclamantei, prin administratorul său, care a semnat de primire.

Totodată, instanța de fond a reținut

că atât impozitul pe profit suplimentar, cât și impozitul pe venitul

persoanelor juridice nerezidente au fost corect stabilite de autoritățile de

control și menținute prin decizia atacată, în raport cu situația de fapt și cu

dispozițiile legale incidente pricinii, respectiv art. 2 și 27 din Legea nr. 414/2002,

precum și cele ale art. 2 lit. d) din O.G. nr. 83/2002.

Împotriva acestei sentințe a declarat

recurs în termen legal, reclamanta SC O.E.M. SRL București, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie și invocând dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs

se susține, pe de o parte, că motivarea instanței de fond, referitor la respingerea

excepției de competență materială, și la invocarea viciului de formă a

procesului-verbal, ca fiind motiv de nulitate (pe care l-a învederat doar

pentru a atrage atenția că la cel de-al treilea control nu numai conținutul,

dar și forma au fost afectate de nelegalitate), nu sunt corecte.

Pe de altă parte, motivele de recurs

vizează fondul cauzei și rezumativ se referă la faptul că instanța de fond a

pronunțat hotărârea dată, fără a verifica temeinic toate apărările susținute de

argumente legale și de înscrisurile depuse la dosar.

În acest sens, recurenta a arătat că

premisa de la care au pornit intimatele și care a fost însușită de către

instanță, conform căreia SC O.E.M. SRL București și SC M.M. Ltd. sunt întreprinderi

asociate, în sensul art. 27 din Legea nr. 414/2002, este nefondată, pentru

următoarele argumente: faptul că facturile comerciale emise de către furnizorii

turci și bulgari, pentru SC M.M. Ltd., rezidentă în Insle Of Man, poartă adresa

din București, B-dul I.C.B., sector 3, nu reprezintă nici un argument juridic

în susținerea acestei teze. Potrivit art. 5.6 din Decretul nr. 26/1976 (B. Of.

nr. 13/13.02.1976), prin care s-a ratificat Convenția privind evitarea dublei

impuneri cu Regatul Marii Britanii, „nu se consideră că o întreprindere a unui

stat contractant are un sediu permanent în celălalt stat contractant, numai

pentru faptul că aceasta își desfășoară activitatea în acel stat, printr-un

intermediar, un comisionar general sau oricare alt reprezentat cu statul

independent, cu condiția că aceste persoane să acționeze în cadrul activității

lor obișnuite”.

De asemenea și H.G. nr. 402/2002, în

art. 1 alin. (1) lit. b), prevede: „persoanele juridice străine devin subiect

al impunerii, atunci când își desfășoară activitatea integral sau parțial, prin

intermediul unui sediu permanent autorizat să funcționeze în România, numai

după înmatricularea acestuia la Registrul Comerțului și după înregistrarea la organele fiscale teritoriale.

Din economia textelor de lege

rezultă în mod indubitabil faptul că SC M.M. Ltd. nu a avut un sediu permanent

în România și ca atare, nu poate fi subiect al impunerii”.

Pe de altă parte, în preluarea

necenzurată a acestei premise, instanța nu a avut în vedere înscrisurile depuse

de către recurentă, din care rezultă că între cele două societăți nu puteau

exista relațiile comerciale dintre mamă - fiică: adresa nr. NS 2674/P/Isle Of

Man, din care rezultă că, începând cu data de 16 martie 2002, principalul

acționar al societății SC M.M. Ltd., este M.A., fișa firmei cuprinzând

componența acționarilor.

Așa fiind, premisa nu are nici un

temei faptic și juridic, astfel încât raporturile dintre ele două societăți nu

au altceva în comun, decât derularea unor operațiuni comerciale.

Cu privire la nereținerea de către

instanță, ca argument de netemeinicie a calificării societății comerciale, ca

fiind de prestări servicii, recurenta arată că, deși se menționează „fapt de

necontestat stabilit în procesul-verbal de sancționare din 28 august 2002”, totuși, instanța însușindu-și concluziile intimatelor, recalifică această activitate, ca fiind

de vânzare-cumpărare; înlăturarea apărărilor privitor la acest aspect, este

nemotivată.

Recurenta susține că atât în

contestație, cât și în concluziile orale și scrise pe fondul cauzei, a arătat

faptul că, întrucât controlul G.F.C. finalizat prin procesul-verbal din 28

august 2002, acceptă activitatea sa, ca fiind de prestări servicii

internaționale și o sancționează ca atare, este imposibil ca pentru aceeași

perioadă și aceleași operațiuni comerciale, activitatea să fie recalificată și

să se aplice alte dispoziții legale. În opinia recurentei, dacă instanța de

fond recunoaște „faptul de necontestat”, înseamnă că, prin acceptarea

recalificării naturii activității, se contrazice.

Cu privire la facturile emise de

către SC O.E.M. SRL și I.T., recurenta susține că în mod nelegal instanța

reține că acestea sunt contracte de vânzare-cumpărare care au fost tardiv

înregistrate la Administrația Finanțelor Publice a sectorului 2 și nu au fost

înregistrate în Registrul jurnal al societății.

Însăși intimata G.F.C. a arătat că

neînregistrarea la Administrația Finanțelor Publice a sectorului 2 se referă la

contractele de prestări servicii nr. EO5715 din 23 martie 2002 și, respectiv,

de vânzare-cumpărare nr. B230590/C003/2002, iar nu la facturile emise între

aceste societăți.

Pe de altă parte, arată recurenta, aceste

contracte nu trebuiau înregistrate la autoritățile fiscale, deoarece în cauză

sunt aplicabile dispozițiile art. 4 din Ordinul Ministerului Finanțelor Publice

nr. 181 din 19 februarie 2001, (M. Of. nr. 109/5.03.2001), conform art. 1,

„persoana juridică română, beneficiara unor lucrări de construcții, de montaj,

de activități de supraveghere, de consultanță, de asistență tehnică și de alte

activități similare executate de către persoane fizice sau juridice

nerezidente, va prezenta organului fiscal în a cărui rază teritorială își are

sediul, contractul tradus în limba română și legalizat, încheiat cu partenerii

străini. Contractul va fi înregistrat și restituit persoanei juridice

respective. În același mod se va proceda și în cazul în care se aduc unele

amendamente la contractul inițial încheiat între părți”:

Mai arată recurenta că, potrivit art.

4 din același act normativ, „datele înscrise în registrul menționat vor fi

analizate de către structurile menționate la pct. 3, în vederea verificării

modului de stabilire a dreptului de impunere în România a veniturilor realizate

de către persoane fizice nerezidente, ca urmare a activităților desfășurate în

România, în baza contractelor încheiate cu persoane fizice române”.

În opinia recurentei, din economia

textelor de lege rezultă indubitabil că obligația înregistrării contractelor

rezultă numai dacă activitățile s-au desfășurat în România.

În speță, arată recurenta, însăși

organele de control au constatat că activitățile comerciale s-au desfășurat în

afara teritoriului României, motiv pentru care considerentul instanței este

nelegal și netemeinic.

Recurenta mai susține că în ceea ce

privește motivația instanței conform căreia aceste contracte nu au fost

înregistrate în Registrul jurnal al societății, instanța nu a verificat

susținerile sale și înscrisurile de la dosar.

În opinia recurentei, aceste

înscrisuri dovedesc faptul că SC O.E.M. SRL a încasat într-un cont bancar din

România, diferența de la acreditivul deschis și cel cesionat în conformitate cu

Normele Băncii Naționale a României nr. 3/1997 N.R.V. 4 pct. 5.1. și 5.2 (M. Of.

nr. 395/31.12.1997); O.G. nr. 70/1994, modificată prin O.U.G. nr. 217/1999, art.

7 și, respectiv, Legea nr. 414/2002, art. 2 alin. (4).

Printr-o altă critică, se susține că

motivația instanței, conform căreia nu s-a probat la dosar, rolul contului

bancar deschis la B.N.G., sucursala București, este superficială și contrazisă

de înscrisurile aflate în dosar. Astfel: chiar în procesul-verbal seria D nr. 0178761

din 28 august 2002, organul de control menționează că societatea a fost

sancționată contravențional, în baza art. 4 pct. 3 alin. (3) din O.G. nr. 18/1994

și art. 15 din Regulamentul nr. 3/1997, cu amendă în cuantum de 345.547.018 lei,

reținându-se nerepatrierea valutei în termen, pentru servicii prestate la

export.

Totodată, la dosar sunt depuse și avizele

de încasare a sumelor menționate în acreditive și cuvenite SC O.E.M. SRL (mai

puțin plata furnizorului și a transportatorului), a căror plată a fost

menționată și s-a făcut distinct.

În privința valorii probatorii a raportului

de expertiză efectuat în cauza penală, recurenta arată că nu a contestat

niciodată autoritatea de lucru judecat a acestuia; a arătat, însă, faptul că

acest raport, bazat exclusiv pe documente și acte normative aplicabile, poate

să constituie un ajutor dat instanței, cu atât mai mult, cu cât soluția dată în

procesul penal nu a fost susținută, iar unul din obiectivele expertizei s-a

referit la stabilirea legăturilor comerciale dintre societăți, modalitățile de

plată și încasarea sumelor de bani, cuvenite fiecărui participant la afacere.

Faptul că în cadrul acestui proces, intimatele nu au solicitat efectuarea unui

nou raport de expertiză contabilă, ar putea duce la concluzia achiesării tacite

de către acestea, întrucât argumentele pe care le-au formulat, nu combat

juridic și faptic susținerile expertizei.

Recurenta mai susține că, în ceea ce

privește calcularea cotei de impozit de 15% privind impunerea veniturilor

realizate din România, de persoane fizice și juridice nerezidente, potrivit art.

1 din O.G. nr. 83/1998, „impozitul datorat de nerezidenți pentru veniturile din

România se calculează, se reține și se varsă de către plătitorii de venituri,

prin aplicarea următoarelor cote de impozit: art. 2 alin. (1) lit. d) prevede: „15%

pentru veniturile plătite nerezidenților, provenite din transporturi

internaționale, aeriene, navale, rutiere și feroviare cu următoarele mențiuni”

(i) „impozitul se percepe numai de la beneficiarii de venit care au sediul

conduceri efective în statele care impun veniturile similare obținute din acele

state de către întreprinderile române de transport; (ii) veniturile realizate

din România de beneficiarii care au sediul conducerii efective în state, care

aplică companiilor române de transport, o cotă de impozit mai redusă de 15%, se

vor impune cu cote de impozit la nivelul celor percepute de acele state”.

În speță, arată recurenta, achitarea

transportului a fost efectuată conform acreditivelor de la B.S. Athena, conform înscrisurilor prezentate.

De asemenea, recurenta apreciază că

rezultă indubitabil că veniturile firmei transportatoare nu sunt realizate din

România, fiind plătite de către beneficiarul mărfii și transportului prin B.S.

din Atena, în sensul actului normativ invocat, având în vedere și Convenția de evitare

a dublei impozitări cu Turcia, nr. 331/1986, potrivit căreia veniturile acestei

firme nu pot fi impozitate conform legislației române, contrar soluției

instanței de fond.

Mai arată recurenta că

„reconsiderarea evidențelor” ar însemna în speță implicit intrarea mărfurilor

în gestiune, ceea ce presupune: vămuirea și corespunzător, întocmirea D.V.I.,

emiterea N.I.R., fișa de magazie, o notă predare marfă și întocmirea de facturi

interne, precum și vămuirea la extern; de asemenea, nu trebuie omis faptul că

vămuirea mărfurilor la intrare în țară implică și plata T.V.A., cu Ordin de Plată

către buget. Ori toate aceste acte care atrag și aplicarea altor obligații

legale, nu pot fi efectuate, întrucât mărfurile respective, nu numai că nu au

intrat în România și implicit, nici în gestiunea SC O.E.M. SRL, dar, nici cel

puțin nu au tranzitat teritoriul României, așa cum rezultă din graficul în care

sunt transpuse prevederile din contractul nr. E05715 din 23 martie 2002. Mai

mult, arată recurenta, abilitățile legale acordate organelor fiscale nu le pot

conferi dreptul de a reconsidera o contabilitate în contradicție cu starea de

fapt și chiar neconformă acesteia; ar atrage drept consecințe, încălcarea altor

dispoziții din Legea nr. 82/1991, a contabilității, și chiar fapte penale.

Prin întâmpinare, Garda Financiară -

Comisariatul General (fostă Garda Financiară Centrală, până la intrarea în

vigoare a H.G. nr. 1538/2003), a solicitat respingerea recursului, pe de o

parte, pentru un motiv formal, respectiv nerespectarea dispozițiilor art. 302

1

lit. a) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, pentru argumentele arătate în

actele de control și corect reținute de instanța de fond. Astfel, arată

intimata, prin actul de control financiar dedus judecății s-a constatat că, în

perioada aprilie - august 2002, SC M.M. Ltd., persoană juridică rezidentă în

Insula Man (Isle of Man), a achiziționat de la diverși furnizori din Turcia și

Bulgaria, subansamble de piese auto, în baza a 11 facturi externe. S-a reținut

că valoarea mărfurilor achiziționate cu aceste facturi a fost de 992.270 dolari

SUA, ceea ce, în monedă națională, la cursul de schimb leu - dolar de la data

facturării, înseamnă 32.941.176.053 lei.

Organul de control arată că

ulterior, aceste subansamble de piese auto au fost livrate de SC M.M. Ltd.,

către reclamanta SC O.E.M. SRL, la un preț aproape dublu față de cel de

achiziție, întocmindu-se în acest scop 8 facturi externe, consemnate, de

asemenea, în procesul-verbal de control. Mai mult, prețul plătit de SC O.E.M.

SRL, pentru marfa achiziționată de la SC M.M. Ltd., în baza celor 8 facturi externe, a fost de 1.458.240 dolari SUA, echivalentul a 48.619.648.832 lei,

calculat la cursul de schimb leu - dolar de la data facturării.

Garda Financiară arată că la rândul

său, SC O.E.M. SRL a livrat această marfă către SC I.T. din Iran, întocmindu-se

în acest scop 9 facturi externe menționate în actul de control atacat, a căror

valoare este de 1.548.288 dolari SUA, echivalentul a 51.499.379.697 lei,

calculat la cursul de schimb leu - dolar, valabil la data emiterii facturilor.

Garda Financiară susține că aceste

tranzacții au avut loc numai formal căci, în realitate, subansamblele auto au

fost transportate de la furnizorii din Bulgaria și Turcia, direct în Iran,

către SC I.T., mărfurile neurmând traseul indicat în documente - Insula Man,

apoi România și de aici în Iran, la beneficiarul final.

În opinia organului de control,

pentru subansamblele auto (obiectul acestor operațiuni comerciale) nu s-au

întocmit documente specifice activității de import-export (declarații vamale de

import, declarații vamale de export sau declarații de încasare valutară), iar

expediția mărfurilor s-a efectuat direct în Iran, prin firma de transport S.I. Ltd.,

care a emis, către SC O.E.M. SRL, facturile externe (menționate în procesul-verbal

de control), în baza cărora societatea din Turcia a prestat transportul

mărfurilor.

Tot în opinia intimatei Garda

Financiară, în realitate, prin intermediul acestor operațiuni comerciale,

reclamanta nu a urmărit altceva decât să exporte profitul din România, într-un

paradis fiscal, cu scopul eludării legilor fiscale românești.

De asemenea, Ministerul Finanțelor Publice

- Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare, solicitând

respingerea recursului.

Înalta Curte, examinând, în

prealabil, excepția privind aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 302

1

C. proc. civ., constată că, prin Decizia nr. 176 din 24 martie 2005 (M. Of. nr. 356/27.04.2005),

Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 302

1

alin. (1) lit. a) C. proc. civ., iar decizia

fiind definitivă și general obligatorie, textul de lege respectiv nu mai poate

fi invocat ca argument juridic pentru susținerea excepției.

Examinând cauza, în raport cu toate

criticile aduse sentinței atacate, cu probele administrate, precum și cu

dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi

expuse în continuare.

Referitor la motivul de recurs

privind excepția necompetenței materiale a Agenției Naționale de Administrare Fiscală,

de a soluționa contestația și la viciile de formă ale actului de control

contestat se reține că în mod corect a reținut instanța de fond, pe de o parte,

competența autorității centrale, în raport cu emitentul actului de control din

4 septembrie 2002, respectiv Garda Financiară Centrală.

Pe de altă parte, se constată că

nici viciul invocat de recurenta-reclamantă nu este de natură a lovi de

nulitate procesul-verbal de control; aceasta, cu atât mai mult, cu cât unul din

exemplarele procesului-verbal a fost comunicat administratorului recurentei-reclamante,

care a și semnat de primire.

Cu privire la impozitul suplimentar

pe profit și majorările de întârziere aferente pentru trimestrul II/2002, se

constată, contrar celor susținute de recurenta-reclamantă, că, în mod corect,

organul de control a dispus recalcularea impozitului suplimentar pe profit, în

situația în care SC O.E.M. SRL și SC M.M. Ltd. sunt întreprinderi asociate în

sensul art. 27 alin. (3) din Legea nr. 414/2002 privind impozitul pe profit.

De altfel, instanța de fond a

reținut în mod corect situația de fapt, cu atât mai mult, cu cât cu ocazia

verificărilor efectuate la sediul social al SC O.E.M. SRL, s-a mai constatat că

unul dintre asociații acesteia, B.P. este asociat și la SC M.M. Ltd. și că această societate, deși persoană juridică de piese auto emise de

furnizorii din Turcia și Bulgaria, are adresa punctului de lucru al SC O.E.M.

SRL din București, B-dul I.C.B., adresa la care s-a făcut și controlul.

Este de reținut că facturile dintre

reclamantă și I.T. au fost calificate în mod corect, ca fiind contracte de

vânzare-cumpărare, și nu de prestări-servicii, acestea fiind înregistrate de

către reclamantă, la Administrația Finanțelor Publice a sectorului 2, la o dată ulterioară perioadei verificate și a datei controlului (4 septembrie 2002)

și nu au fost înregistrate în registrul - jurnal al societății.

Totodată, Înalta Curte constată că,

avându-se în vedere datele existente la momentul controlului, în mod legal, a

fost reconsiderată valoarea mărfurilor achiziționate de recurenta-reclamantă de

la SC M.M. Ltd. și livrate către SC I.T., pornindu-se de la prețul curent de

vânzare, cu aplicarea cotei de 25% pentru calculul impozitului pe profit, în

conformitate cu dispozițiile art. 2 din Legea nr. 414/2002.

În plus, recurenta-reclamantă nu se

încadrează în situația de a beneficia de cota de 6% pentru profitul impozabil

aferent acestor exporturi, întrucât nu a depus probe din care să rezulte rolul

contului bancar deschis la B.N.G., sucursala București, în sensul încasării în

valută a sumelor aferente exportului de subansamble de piese auto.

Prin urmare, se constată că în mod

corect s-a reținut că în cauză sunt întrunite condițiile prevăzute de 22 lit.

d) din O.G. nr. 70/1994, cu modificările și completările ulterioare și de art. 27

alin. (1) din Legea nr. 414/2002, acte normative incidente cauzei, în vigoare

în perioada verificată în succesiunea lor, (până la 1 iulie 2002, data

abrogării O.G. nr. 70/1994 și ulterior acesteia).

Referitor la raportul de expertiză

extrajudiciară depus în fața instanței de fond, se constată că aceasta în mod

corect nu l-a luat în considerare la pronunțarea soluției date, întrucât se

referă la faptele unor persoane fizice și nu prezintă relevanță în fața

instanței de contencios administrativ cu privire la nelegalitatea actelor

administrative contestate.

Cu privire la motivul de recurs

referitor la veniturile persoanelor fizice nerezidente se reține că, în mod

corect a reținut instanța de fond că organul de control a procedat conform

legii, atunci când a aplicat cota de 15% pentru veniturile realizate de

persoanele fizice nerezidente pentru serviciile de transport internațional,

prevăzută de art. 2 lit. ii) din O.G. nr. 83/1998, privind impunerea unor

venituri realizate din România, de persoane fizice și juridice nerezidente, în

situația în care recurenta-reclamantă nu a depus la dosar, certificatele de

rezidență fiscală pentru societatea din Turcia, traduse și legalizate, cu

mențiunile privind locul plății, impozitului și cota.

În plus, în situația în care la data

controlului, recurenta-reclamantă nu a depus certificatul de rezidență fiscală

pentru societatea din Turcia, impunerea făcută de organele de control [cota de

15% prevăzută de art. 2 lit. ii) din O.G. nr. 83/1998], a fost legală.

În drept, sunt aplicabile prevederile

art. 1 pct. II și 2 din Ordinul Ministerului Finanțelor nr. 635/2000, pentru

aprobarea Precizărilor referitoare la aplicarea convențiilor sau acordurilor de

evitare a dublei impuneri, încheiate de România, cu diverse state.

Semnificativ este și faptul că

recurenta-reclamantă a depus certificatul de înmatriculare privind societatea

din Turcia, la data de 7 noiembrie 2002, la o dată ulterioară controlului și

perioadei la care au fost achitate de către reclamantă, sumele către societatea

din Turcia, cu depășirea termenului de 1 lună prevăzut de pct. II al art. 1 din

Ordinul Ministerului Finanțelor nr. 635/2000.

În consecință, constatându-se că

sentința atacată este legală și temeinică, corect și amplu motivată, iar

criticile aduse acesteia, nefondate, urmează a se respinge recursul declarat în

cauză, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., coroborate cu cele ale

Legii contenciosului administrativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC O.E.M.

SRL București împotriva sentinței civile nr. 132 din 20 ianuarie 2005 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 2 februarie 2006.