ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 382/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 6 mai 2004, reclamanta SC O.E.M.

SRL București a solicitat anularea deciziei nr. 96 din 31 martie 2004, emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și pe cale de consecință, să se constate nulitatea absolută a acestei decizii (ca fiind emisă de o autoritate necompetentă) și să se anuleze procesul-verbal de control din 4 septembrie 2002, întocmit de comisarii Gărzii Financiare Centrale, prin care s-a solicitat obligarea sa la plata obligațiilor către stat, reprezentând: 2.999.737.247 lei impozit suplimentar pe profit pentru trimestrul II/2002, 1.109.977.505 lei impozit suplimentar pe profit pentru trimestrul II/2002, 152.986.589 lei majorări și penalități de întârziere aferente acestor impozite, 428.501.873 lei impozit pe venitul persoanelor juridice nerezidente realizat din România, compus din 358.924.363 lei diferența de impozit și 69.577.510 lei majorări de întârziere și penalități aferente acesteia.

Totodată, reclamanta a solicitat exonerarea de la plata sumei totale de 4.688.203.214 lei, precum și suspendarea executării silite pentru suma respectivă. În motivarea acțiunii sale, reclamanta a arătat că actele atacate sunt netemeinice și nelegale. În opinia reclamantei, un prim motiv este acela că, deși prin procesul-verbal din 28 august 2002, Garda Financiară Centrală a apreciat că activitatea societății este una de comision (prestări servicii internaționale), aplicând dispozițiile art. 4 pct. 3 alin. (3) din O.G.

nr. 18/1994, ulterior, prin procesul-verbal de control din 4 septembrie 2002, aceleași organe de control, verificând aceeași perioadă de derulare (aprilie - august 2002), a operațiunilor comerciale, și-au reconsiderat aprecierea, în sensul că operațiunile efectuate nu sunt dovedite ca prestări servicii, ci vânzări-cumpărări, fără a avea în vedere că natura relațiilor comerciale rezultă nu numai din titulatura sau existența unui contract, ci și din modul de desfășurare a acestei acțiuni. S-a mai arătat că s-a dovedit că asociații celor două societăți, SC M.M. Ltd. și reclamanta nu au fost comuni la data derulării operațiunilor comerciale, neexistând nici o altă legătură, decât cea strict comercială.

Totodată, reclamanta a precizat că a avut cu I.T. Co., un contract de comision, iar faptul că pe unele dintre facturi, SC M.M. Ltd. a indicat ca sediu, punctul de lucru al reclamantei, nu poate constitui argument juridic în susținerea relațiilor de asociere dintre acestea și SC O.E.M. SRL București. Neexistând în opinia reclamantei, nici o relație de asociere sau vreun interes comun între cele două societăți, SC O.E.M. SRL București și SC M.M. Ltd., veniturile acestora sunt diferite, iar nu comune, aplicarea cotei de impozitare urmând a se face în raport cu natura activității, respectiv prestări servicii la export, precum și cu faptul că cealaltă societate fiind nerezidentă în România, nu poate fi dublu impozitată.

Societatea reclamantă a susținut că, dat fiind că operațiunile comerciale s-au derulat în afara țării, este evident că SC O.E.M. SRL București a efectuat o activitate de comerț internațional, în conformitate cu Normele Băncii Naționale a României nr. V.4.5, fiind aplicabilă, astfel, cota de import de 5% (art. 7 din O.G. nr. 70/1994), majorată prin art. 2 alin. (4) din Legea nr. 414/2002, la 6% și că toți beneficiarii sunt parteneri străini, astfel încât și veniturile sunt 100% realizate din prestarea serviciilor la extern. Cu privire la impozitul pe venitul persoanelor nerezidente, reclamanta a arătat, pe de o parte, că firma transportatoare din Turcia nu a obținut veniturile din România, ci din Iran, și având în vedere și prevederile art. 8 din Decretul nr. 331/1986, aceasta nu poate fi impozitată și în România, cu atât mai mult, cu cât plata transportului reprezintă o cheltuială, și nu un venit.

Pe de altă parte, reclamanta a arătat că anul fiscal nu se terminase la data efectuării controlului, iar depunerea certificatului de rezidență fiscală, la data de 7 noiembrie 2002,, nu poate duce la nevalabilitatea acestuia în raport cu dispozițiile art. 1-4 din Ordinul Ministerului Finanțelor nr. 635/2002. În opinia reclamantei, impozitarea firmei transportatoare este legal realizată numai în țara de origine, având în vedere și Convenția de evitare a dublei impuneri dintre România și Turcia (art. I.9), precum și dispozițiile art. 12 alin. (5) din O.U.G. nr. 217/1999. În plus, reclamanta a precizat că măsura autorităților de control este excesivă, întrucât potrivit H.G. nr. 859/2002 (Cap. II) și art. 27 alin. (4) din Legea contabilității, erorile de calcul constatate în contabilitate pot fi corectate după închiderea exercițiului fiscal, respectiv aprobarea și depunerea situațiilor anuale [art. 6 pct. 4 lit. k) din O.G.

nr. 62/2002]. Un ultim motiv de anulare a procesului-verbal din 4 septembrie 2002, invocat de reclamantă, este acela că a fost întocmit cu încălcarea Ordinului Ministerului Finanțelor nr. 2267/2001, nefiind redactat pe formularul tipizat și în exemplarele prevăzute. Prin încheierea de ședință din 27 mai 2004, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins motivat, ca inadmisibilă, cererea de suspendare a executării silite. Aceeași instanță, prin sentința civilă nr. 132 din 20 ianuarie 2005, a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată. Pentru a se pronunța în sensul arătat, instanța de fond a reținut că decizia atacată a fost corect emisă în raport cu dispozițiile O.U.G.

nr. 13/2001 și cu faptul că procesul-verbal a fost întocmit de Garda Financiară Centrală, iar aspectele de formă invocate de reclamantă, cu privire la procesul-verbal de control nu reprezintă motive de nulitate, în condițiile în care unul din exemplarele acestuia a fost comunicat reclamantei, prin administratorul său, care a semnat de primire. Totodată, instanța de fond a reținut că atât impozitul pe profit suplimentar, cât și impozitul pe venitul persoanelor juridice nerezidente au fost corect stabilite de autoritățile de control și menținute prin decizia atacată, în raport cu situația de fapt și cu dispozițiile legale incidente pricinii, respectiv art. 2 și 27 din Legea nr. 414/2002, precum și cele ale art. 2 lit. d) din O.G.

nr. 83/2002. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal, reclamanta SC O.E.M. SRL București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând dispozițiile art. 304 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs se susține, pe de o parte, că motivarea instanței de fond, referitor la respingerea excepției de competență materială, și la invocarea viciului de formă a procesului-verbal, ca fiind motiv de nulitate (pe care l-a învederat doar pentru a atrage atenția că la cel de-al treilea control nu numai conținutul, dar și forma au fost afectate de nelegalitate), nu sunt corecte. Pe de altă parte, motivele de recurs vizează fondul cauzei și rezumativ se referă la faptul că instanța de fond a pronunțat hotărârea dată, fără a verifica temeinic toate apărările susținute de argumente legale și de înscrisurile depuse la dosar.

În acest sens, recurenta a arătat că premisa de la care au pornit intimatele și care a fost însușită de către instanță, conform căreia SC O.E.M. SRL București și SC M.M. Ltd. sunt întreprinderi asociate, în sensul art. 27 din Legea nr. 414/2002, este nefondată, pentru următoarele argumente: faptul că facturile comerciale emise de către furnizorii turci și bulgari, pentru SC M.M. Ltd., rezidentă în Insle Of Man, poartă adresa din București, B-dul I.C.B., sector 3, nu reprezintă nici un argument juridic în susținerea acestei teze. Potrivit art. 5.6 din Decretul nr. 26/1976 (B. Of.

nr. 13/13.02.1976), prin care s-a ratificat Convenția privind evitarea dublei impuneri cu Regatul Marii Britanii, „nu se consideră că o întreprindere a unui stat contractant are un sediu permanent în celălalt stat contractant, numai pentru faptul că aceasta își desfășoară activitatea în acel stat, printr-un intermediar, un comisionar general sau oricare alt reprezentat cu statul independent, cu condiția că aceste persoane să acționeze în cadrul activității lor obișnuite”. De asemenea și H.G. nr. 402/2002, în art. 1 alin. (1) lit. b), prevede: „persoanele juridice străine devin subiect al impunerii, atunci când își desfășoară activitatea integral sau parțial, prin intermediul unui sediu permanent autorizat să funcționeze în România, numai după înmatricularea acestuia la Registrul Comerțului și după înregistrarea la organele fiscale teritoriale.

Din economia textelor de lege rezultă în mod indubitabil faptul că SC M.M. Ltd. nu a avut un sediu permanent în România și ca atare, nu poate fi subiect al impunerii”. Pe de altă parte, în preluarea necenzurată a acestei premise, instanța nu a avut în vedere înscrisurile depuse de către recurentă, din care rezultă că între cele două societăți nu puteau exista relațiile comerciale dintre mamă - fiică: adresa nr. NS 2674/P/Isle Of Man, din care rezultă că, începând cu data de 16 martie 2002, principalul acționar al societății SC M.M. Ltd., este M.A., fișa firmei cuprinzând componența acționarilor. Așa fiind, premisa nu are nici un temei faptic și juridic, astfel încât raporturile dintre ele două societăți nu au altceva în comun, decât derularea unor operațiuni comerciale.

Cu privire la nereținerea de către instanță, ca argument de netemeinicie a calificării societății comerciale, ca fiind de prestări servicii, recurenta arată că, deși se menționează „fapt de necontestat stabilit în procesul-verbal de sancționare din 28 august 2002”, totuși, instanța însușindu-și concluziile intimatelor, recalifică această activitate, ca fiind de vânzare-cumpărare; înlăturarea apărărilor privitor la acest aspect, este nemotivată. Recurenta susține că atât în contestație, cât și în concluziile orale și scrise pe fondul cauzei, a arătat faptul că, întrucât controlul G.F.C. finalizat prin procesul-verbal din 28 august 2002, acceptă activitatea sa, ca fiind de prestări servicii internaționale și o sancționează ca atare, este imposibil ca pentru aceeași perioadă și aceleași operațiuni comerciale, activitatea să fie recalificată și să se aplice alte dispoziții legale.

În opinia recurentei, dacă instanța de fond recunoaște „faptul de necontestat”, înseamnă că, prin acceptarea recalificării naturii activității, se contrazice. Cu privire la facturile emise de către SC O.E.M. SRL și I.T., recurenta susține că în mod nelegal instanța reține că acestea sunt contracte de vânzare-cumpărare care au fost tardiv înregistrate la Administrația Finanțelor Publice a sectorului 2 și nu au fost înregistrate în Registrul jurnal al societății. Însăși intimata G.F.C. a arătat că neînregistrarea la Administrația Finanțelor Publice a sectorului 2 se referă la contractele de prestări servicii nr. EO5715 din 23 martie 2002 și, respectiv, de vânzare-cumpărare nr. B230590/C003/2002, iar nu la facturile emise între aceste societăți.

Pe de altă parte, arată recurenta, aceste contracte nu trebuiau înregistrate la autoritățile fiscale, deoarece în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 4 din Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 181 din 19 februarie 2001, (M. Of. nr. 109/5.03.2001), conform art. 1, „persoana juridică română, beneficiara unor lucrări de construcții, de montaj, de activități de supraveghere, de consultanță, de asistență tehnică și de alte activități similare executate de către persoane fizice sau juridice nerezidente, va prezenta organului fiscal în a cărui rază teritorială își are sediul, contractul tradus în limba română și legalizat, încheiat cu partenerii străini. Contractul va fi înregistrat și restituit persoanei juridice respective.

În același mod se va proceda și în cazul în care se aduc unele amendamente la contractul inițial încheiat între părți”: Mai arată recurenta că, potrivit art. 4 din același act normativ, „datele înscrise în registrul menționat vor fi analizate de către structurile menționate la pct. 3, în vederea verificării modului de stabilire a dreptului de impunere în România a veniturilor realizate de către persoane fizice nerezidente, ca urmare a activităților desfășurate în România, în baza contractelor încheiate cu persoane fizice române”. În opinia recurentei, din economia textelor de lege rezultă indubitabil că obligația înregistrării contractelor rezultă numai dacă activitățile s-au desfășurat în România.

În speță, arată recurenta, însăși organele de control au constatat că activitățile comerciale s-au desfășurat în afara teritoriului României, motiv pentru care considerentul instanței este nelegal și netemeinic. Recurenta mai susține că în ceea ce privește motivația instanței conform căreia aceste contracte nu au fost înregistrate în Registrul jurnal al societății, instanța nu a verificat susținerile sale și înscrisurile de la dosar. În opinia recurentei, aceste înscrisuri dovedesc faptul că SC O.E.M. SRL a încasat într-un cont bancar din România, diferența de la acreditivul deschis și cel cesionat în conformitate cu Normele Băncii Naționale a României nr. 3/1997 N.R.V. 4 pct. 5.1. și 5.2 (M. Of.

nr. 395/31.12.1997); O.G. nr. 70/1994, modificată prin O.U.G. nr. 217/1999, art. 7 și, respectiv, Legea nr. 414/2002, art. 2 alin. (4). Printr-o altă critică, se susține că motivația instanței, conform căreia nu s-a probat la dosar, rolul contului bancar deschis la B.N.G., sucursala București, este superficială și contrazisă de înscrisurile aflate în dosar. Astfel: chiar în procesul-verbal seria D nr. 0178761 din 28 august 2002, organul de control menționează că societatea a fost sancționată contravențional, în baza art. 4 pct. 3 alin. (3) din O.G. nr. 18/1994 și art. 15 din Regulamentul nr. 3/1997, cu amendă în cuantum de 345.547.018 lei, reținându-se nerepatrierea valutei în termen, pentru servicii prestate la export.

Totodată, la dosar sunt depuse și avizele de încasare a sumelor menționate în acreditive și cuvenite SC O.E.M. SRL (mai puțin plata furnizorului și a transportatorului), a căror plată a fost menționată și s-a făcut distinct. În privința valorii probatorii a raportului de expertiză efectuat în cauza penală, recurenta arată că nu a contestat niciodată autoritatea de lucru judecat a acestuia; a arătat, însă, faptul că acest raport, bazat exclusiv pe documente și acte normative aplicabile, poate să constituie un ajutor dat instanței, cu atât mai mult, cu cât soluția dată în procesul penal nu a fost susținută, iar unul din obiectivele expertizei s-a referit la stabilirea legăturilor comerciale dintre societăți, modalitățile de plată și încasarea sumelor de bani, cuvenite fiecărui participant la afacere.

Faptul că în cadrul acestui proces, intimatele nu au solicitat efectuarea unui nou raport de expertiză contabilă, ar putea duce la concluzia achiesării tacite de către acestea, întrucât argumentele pe care le-au formulat, nu combat juridic și faptic susținerile expertizei. Recurenta mai susține că, în ceea ce privește calcularea cotei de impozit de 15% privind impunerea veniturilor realizate din România, de persoane fizice și juridice nerezidente, potrivit art. 1 din O.G.

nr. 83/1998, „impozitul datorat de nerezidenți pentru veniturile din România se calculează, se reține și se varsă de către plătitorii de venituri, prin aplicarea următoarelor cote de impozit: art. 2 alin. (1) lit. d) prevede: „15% pentru veniturile plătite nerezidenților, provenite din transporturi internaționale, aeriene, navale, rutiere și feroviare cu următoarele mențiuni” (i) „impozitul se percepe numai de la beneficiarii de venit care au sediul conduceri efective în statele care impun veniturile similare obținute din acele state de către întreprinderile române de transport; (ii) veniturile realizate din România de beneficiarii care au sediul conducerii efective în state, care aplică companiilor române de transport, o cotă de impozit mai redusă de 15%, se vor impune cu cote de impozit la nivelul celor percepute de acele state”.

În speță, arată recurenta, achitarea transportului a fost efectuată conform acreditivelor de la B.S. Athena, conform înscrisurilor prezentate. De asemenea, recurenta apreciază că rezultă indubitabil că veniturile firmei transportatoare nu sunt realizate din România, fiind plătite de către beneficiarul mărfii și transportului prin B.S. din Atena, în sensul actului normativ invocat, având în vedere și Convenția de evitare a dublei impozitări cu Turcia, nr. 331/1986, potrivit căreia veniturile acestei firme nu pot fi impozitate conform legislației române, contrar soluției instanței de fond.

Mai arată recurenta că „reconsiderarea evidențelor” ar însemna în speță implicit intrarea mărfurilor în gestiune, ceea ce presupune: vămuirea și corespunzător, întocmirea D.V.I., emiterea N.I.R., fișa de magazie, o notă predare marfă și întocmirea de facturi interne, precum și vămuirea la extern; de asemenea, nu trebuie omis faptul că vămuirea mărfurilor la intrare în țară implică și plata T.V.A., cu Ordin de Plată către buget. Ori toate aceste acte care atrag și aplicarea altor obligații legale, nu pot fi efectuate, întrucât mărfurile respective, nu numai că nu au intrat în România și implicit, nici în gestiunea SC O.E.M.

SRL, dar, nici cel puțin nu au tranzitat teritoriul României, așa cum rezultă din graficul în care sunt transpuse prevederile din contractul nr. E05715 din 23 martie 2002. Mai mult, arată recurenta, abilitățile legale acordate organelor fiscale nu le pot conferi dreptul de a reconsidera o contabilitate în contradicție cu starea de fapt și chiar neconformă acesteia; ar atrage drept consecințe, încălcarea altor dispoziții din Legea nr. 82/1991, a contabilității, și chiar fapte penale. Prin întâmpinare, Garda Financiară - Comisariatul General (fostă Garda Financiară Centrală, până la intrarea în vigoare a H.G. nr. 1538/2003), a solicitat respingerea recursului, pe de o parte, pentru un motiv formal, respectiv nerespectarea dispozițiilor art. 302 1 lit. a) C. proc.

civ., iar, pe de altă parte, pentru argumentele arătate în actele de control și corect reținute de instanța de fond. Astfel, arată intimata, prin actul de control financiar dedus judecății s-a constatat că, în perioada aprilie - august 2002, SC M.M. Ltd., persoană juridică rezidentă în Insula Man (Isle of Man), a achiziționat de la diverși furnizori din Turcia și Bulgaria, subansamble de piese auto, în baza a 11 facturi externe. S-a reținut că valoarea mărfurilor achiziționate cu aceste facturi a fost de 992.270 dolari SUA, ceea ce, în monedă națională, la cursul de schimb leu - dolar de la data facturării, înseamnă 32.941.176.053 lei. Organul de control arată că ulterior, aceste subansamble de piese auto au fost livrate de SC M.M.

Ltd., către reclamanta SC O.E.M. SRL, la un preț aproape dublu față de cel de achiziție, întocmindu-se în acest scop 8 facturi externe, consemnate, de asemenea, în procesul-verbal de control. Mai mult, prețul plătit de SC O.E.M. SRL, pentru marfa achiziționată de la SC M.M. Ltd., în baza celor 8 facturi externe, a fost de 1.458.240 dolari SUA, echivalentul a 48.619.648.832 lei, calculat la cursul de schimb leu - dolar de la data facturării. Garda Financiară arată că la rândul său, SC O.E.M. SRL a livrat această marfă către SC I.T. din Iran, întocmindu-se în acest scop 9 facturi externe menționate în actul de control atacat, a căror valoare este de 1.548.288 dolari SUA, echivalentul a 51.499.379.697 lei, calculat la cursul de schimb leu - dolar, valabil la data emiterii facturilor.

Garda Financiară susține că aceste tranzacții au avut loc numai formal căci, în realitate, subansamblele auto au fost transportate de la furnizorii din Bulgaria și Turcia, direct în Iran, către SC I.T., mărfurile neurmând traseul indicat în documente - Insula Man, apoi România și de aici în Iran, la beneficiarul final. În opinia organului de control, pentru subansamblele auto (obiectul acestor operațiuni comerciale) nu s-au întocmit documente specifice activității de import-export (declarații vamale de import, declarații vamale de export sau declarații de încasare valutară), iar expediția mărfurilor s-a efectuat direct în Iran, prin firma de transport S.I. Ltd., care a emis, către SC O.E.M. SRL, facturile externe (menționate în procesul-verbal de control), în baza cărora societatea din Turcia a prestat transportul mărfurilor.

Tot în opinia intimatei Garda Financiară, în realitate, prin intermediul acestor operațiuni comerciale, reclamanta nu a urmărit altceva decât să exporte profitul din România, într-un paradis fiscal, cu scopul eludării legilor fiscale românești. De asemenea, Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului. Înalta Curte, examinând, în prealabil, excepția privind aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 302 1 C. proc. civ., constată că, prin Decizia nr. 176 din 24 martie 2005 (M. Of. nr. 356/27.04.2005), Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 302 1 alin. (1) lit. a) C. proc.

civ., iar decizia fiind definitivă și general obligatorie, textul de lege respectiv nu mai poate fi invocat ca argument juridic pentru susținerea excepției. Examinând cauza, în raport cu toate criticile aduse sentinței atacate, cu probele administrate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Referitor la motivul de recurs privind excepția necompetenței materiale a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, de a soluționa contestația și la viciile de formă ale actului de control contestat se reține că în mod corect a reținut instanța de fond, pe de o parte, competența autorității centrale, în raport cu emitentul actului de control din 4 septembrie 2002, respectiv Garda Financiară Centrală.

Pe de altă parte, se constată că nici viciul invocat de recurenta-reclamantă nu este de natură a lovi de nulitate procesul-verbal de control; aceasta, cu atât mai mult, cu cât unul din exemplarele procesului-verbal a fost comunicat administratorului recurentei-reclamante, care a și semnat de primire. Cu privire la impozitul suplimentar pe profit și majorările de întârziere aferente pentru trimestrul II/2002, se constată, contrar celor susținute de recurenta-reclamantă, că, în mod corect, organul de control a dispus recalcularea impozitului suplimentar pe profit, în situația în care SC O.E.M. SRL și SC M.M. Ltd. sunt întreprinderi asociate în sensul art. 27 alin. (3) din Legea nr. 414/2002 privind impozitul pe profit.

De altfel, instanța de fond a reținut în mod corect situația de fapt, cu atât mai mult, cu cât cu ocazia verificărilor efectuate la sediul social al SC O.E.M. SRL, s-a mai constatat că unul dintre asociații acesteia, B.P. este asociat și la SC M.M. Ltd. și că această societate, deși persoană juridică de piese auto emise de furnizorii din Turcia și Bulgaria, are adresa punctului de lucru al SC O.E.M. SRL din București, B-dul I.C.B., adresa la care s-a făcut și controlul. Este de reținut că facturile dintre reclamantă și I.T. au fost calificate în mod corect, ca fiind contracte de vânzare-cumpărare, și nu de prestări-servicii, acestea fiind înregistrate de către reclamantă, la Administrația Finanțelor Publice a sectorului 2, la o dată ulterioară perioadei verificate și a datei controlului (4 septembrie 2002) și nu au fost înregistrate în registrul - jurnal al societății.

Totodată, Înalta Curte constată că, avându-se în vedere datele existente la momentul controlului, în mod legal, a fost reconsiderată valoarea mărfurilor achiziționate de recurenta-reclamantă de la SC M.M. Ltd. și livrate către SC I.T., pornindu-se de la prețul curent de vânzare, cu aplicarea cotei de 25% pentru calculul impozitului pe profit, în conformitate cu dispozițiile art. 2 din Legea nr. 414/2002. În plus, recurenta-reclamantă nu se încadrează în situația de a beneficia de cota de 6% pentru profitul impozabil aferent acestor exporturi, întrucât nu a depus probe din care să rezulte rolul contului bancar deschis la B.N.G., sucursala București, în sensul încasării în valută a sumelor aferente exportului de subansamble de piese auto.

Prin urmare, se constată că în mod corect s-a reținut că în cauză sunt întrunite condițiile prevăzute de 22 lit. d) din O.G. nr. 70/1994, cu modificările și completările ulterioare și de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 414/2002, acte normative incidente cauzei, în vigoare în perioada verificată în succesiunea lor, (până la 1 iulie 2002, data abrogării O.G. nr. 70/1994 și ulterior acesteia). Referitor la raportul de expertiză extrajudiciară depus în fața instanței de fond, se constată că aceasta în mod corect nu l-a luat în considerare la pronunțarea soluției date, întrucât se referă la faptele unor persoane fizice și nu prezintă relevanță în fața instanței de contencios administrativ cu privire la nelegalitatea actelor administrative contestate.

Cu privire la motivul de recurs referitor la veniturile persoanelor fizice nerezidente se reține că, în mod corect a reținut instanța de fond că organul de control a procedat conform legii, atunci când a aplicat cota de 15% pentru veniturile realizate de persoanele fizice nerezidente pentru serviciile de transport internațional, prevăzută de art. 2 lit. ii) din O.G. nr. 83/1998, privind impunerea unor venituri realizate din România, de persoane fizice și juridice nerezidente, în situația în care recurenta-reclamantă nu a depus la dosar, certificatele de rezidență fiscală pentru societatea din Turcia, traduse și legalizate, cu mențiunile privind locul plății, impozitului și cota. În plus, în situația în care la data controlului, recurenta-reclamantă nu a depus certificatul de rezidență fiscală pentru societatea din Turcia, impunerea făcută de organele de control [cota de 15% prevăzută de art. 2 lit. ii) din O.G.

nr. 83/1998], a fost legală. În drept, sunt aplicabile prevederile art. 1 pct. II și 2 din Ordinul Ministerului Finanțelor nr. 635/2000, pentru aprobarea Precizărilor referitoare la aplicarea convențiilor sau acordurilor de evitare a dublei impuneri, încheiate de România, cu diverse state. Semnificativ este și faptul că recurenta-reclamantă a depus certificatul de înmatriculare privind societatea din Turcia, la data de 7 noiembrie 2002, la o dată ulterioară controlului și perioadei la care au fost achitate de către reclamantă, sumele către societatea din Turcia, cu depășirea termenului de 1 lună prevăzut de pct. II al art. 1 din Ordinul Ministerului Finanțelor nr. 635/2000. În consecință, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, corect și amplu motivată, iar criticile aduse acesteia, nefondate, urmează a se respinge recursul declarat în cauză, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc.

civ., coroborate cu cele ale Legii contenciosului administrativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC O.E.M. SRL București împotriva sentinței civile nr. 132 din 20 ianuarie 2005 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2006.