ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2497/2006

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiune, reclamanta SC I. SA Iași a solicitat instanței ca, în contradictoriu cu pârâtele SC A. SRL Călărași și A.D.R.S.M., să se anuleze contractul de gaj fără deposedare autentificat sub nr. 4510 din 10 decembrie 2001. Prin sentința civilă nr. 2382 din 29 iulie 2004 pronunțată de Judecătoria Călărași, în dosar nr. 1718/2004, s-a respins acțiunea reclamantei, iar prin decizia nr. 574 din 9 decembrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București s-a admis apelul declarat de reclamantă, s-a anulat sentința, constatându-se competent în soluționarea cauzei Tribunalul Călărași căruia i s-a trimis cauza spre soluționare.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași sub nr. 421/2005, iar în urma administrării probatoriilor s-a pronunțat sentința nr. 180 din 29 martie 2005 prin care s-a respins acțiunea reclamantei. Pentru a pronunța astfel, instanța a reținut că prin contractele nr. 73 și 74 din 22 iunie 2001, reclamanta a vândut către pârâta SC A. SRL instalații de morărit și echipamente electrice, iar pârâta a gajat o parte din aceste bunuri prin contractul de gaj fără deposedare autentificat sub nr. 4510/2001, încheiat cu A.D.R.S.M. Întrucât reclamanta nu a primit prețul integral al bunurilor vândute a invocat anularea contractului de gaj, considerând că dreptul de proprietate nu se transferase la cumpărare.

Instanța fondului a reținut că, în raport de dispozițiile art. 1295 C. civ., faptul că prețul nu se achitase integral nu are nici o relevanță mai ales că părțile au convenit ca transferul proprietății să se facă la data și locul livrării, respectiv la 20 noiembrie 2001. Cum contractul de gaj a fost perfectat ulterior acestei date (10 decembrie 2001) s-a constatat că la data la care pârâta a dispus de bunuri avea toate prerogativele acestui drept. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, apel ce a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 730 din 8 noiembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, în dosarul nr. 2639/2005.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că, transferul proprietății de la reclamantă la pârâtă s-a făcut conform prevederilor contractului, la data și locul livrării, prin derogare de la dispozițiile art. 1295 C. civ., pârâta dobândind atributele dreptului de proprietate la data de 20 noiembrie 2001, având posibilitatea de a dispune de bunuri în orice mod. Că, în calitatea sa de proprietară a perfectat contractul de gaj fără deposedare în favoarea A.D.R.S.M., iar bunurile gajate sunt bunuri mobile și nu imobile așa cum le definește art. 6 alin. (3) din Legea nr. 99/1999 privind regimul juridic al garanțiilor reale astfel încât, ele pot face obiectul gajului. Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate conform dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. Cu privire la critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susține că, dată fiind natura comercială a contractului de vânzare – cumpărare nr. 74 din 22 iunie 2001 s-au încălcat dispozițiile art. 70 C. com., în sensul că nu a fost anulată de cumpărător, în termenul legal, despre defecțiunile utilajului. Că, s-a făcut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1295 C. civ. și 469 C. civ., nedeterminându-se natura juridică a bunului vândut – mobil sau imobil. Recurenta consideră că moara de grâu, împreună cu accesoriile sale, fac parte din categoria bunurilor imobile conform art. 469 și că, în aceste condițiile gajul fără deposedare este lovit de nulitate, fiindcă s-ar încălca prevederile art. 1751 C. civ.

Mai susține reclamanta că, din cuprinsul contractului de gaj fără deposedare lipsesc o serie de elemente strict necesare reglementate de art. 1656 C. civ., cum ar fi numărul și data contractului de împrumut, marginile în care s-a contractat, adică suma pe care o garantează cu bunurile. Referitor la critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se susține că instanța a interpretat și considerat greșit că, în cauză și-ar găsi aplicabilitatea art. 6 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, în condițiile în care bunul gajat face parte din categoria bunurilor imobile așa cum a susținut în cursul întregului proces.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat conform considerentelor ce se vor arăta în continuare: Din argumentarea dată de recurentă motivului de recurs reglementat de pct. 8 al art. 304 se constată că aceasta susține de fapt, greșita apreciere a instanței cu privire la faptul că, în cauză ar fi aplicabile dispozițiile art. 6 din Legea nr. 99/1999 – Titlul VI ce reglementează regimul juridic al garanțiilor reale imobiliare și, nicidecum, nu se invocă interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, a schimbării naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, situație în care acest motiv apare ca fiind lipsit de conținut în redactarea recursului.

Cât privește celelalte critici, încadrate în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9, Înalta Curte constată că sunt nefondate, decizia atacată fiind dată cu aplicarea corectă a legii la împrejurările de fapt ce au fost pe deplin stabilite. Astfel, motivul de nulitate invocat de reclamantă prin acțiunea introductivă a constat în lipsa calității de proprietară a pârâtei SC A. SRL asupra bunurilor ce au făcut obiectul contractului de gaj. Ori, instanța apelului a reținut în mod corect că, prin derogare de la dispozițiile art. 1295 C. civ., părțile au convenit prin contractul de vânzare – cumpărare (art. 6) ca transferul proprietății să aibă loc „la data și locul livrării”, respectiv la 20 noiembrie 2001. De la această dată, pârâta a dobândit toate atributele dreptului de proprietate, inclusiv pe acela de a dispune de bunuri în orice mod.

Cum contractul de gaj s-a încheiat la data de 10 decembrie 2001, corect s-a considerat că pârâta avea posibilitatea legală de a dispune de bunurile proprietatea sa. De asemenea, se constată că s-a stabilit în mod corect natura bunurilor ce formează obiectul gajului fără deposedare ca fiind mobile în raport de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 99/1999 privind regimul juridic al garanțiilor reale mobiliare. Astfel, în alin. (2) se prevede că sub incidența titlului VI cade orice bun mobil corporal sau bun mobil care este accesoriul altui bun imobil, dar care poate fi înlăturat sau extras din acesta, cu excepția clădirilor și a materialelor de construcții. Nu poate fi primită susținerea reclamantei potrivit căreia aceste prevederi nu-și au aplicabilitate în cauza dedusă judecății cât timp ne aflăm în fața unui litigiu de natură comercială, iar prin actul normativ menționat anterior s-au abrogat dispozițiile art. 478 – art. 489 C. com., titlul XIV „Despre gaj”.

De altfel, Înalta Curte constată că acest motiv de nulitate a contractului de gaj a fost invocat pentru prima dată prin motivele de apel ceea ce apare ca o încălcare a dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în conformitate cu care, în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Nici susținerile ce vizează nerespectarea prevederilor art. 1656 C. civ. și art. 70 C. com., nu pot fi primite întrucât nu au legătură cu obiectul dedus judecății, nefiind aplicabile în cauză. Față de considerentele expuse, constatându-se că decizia atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe interpretări de fapt corect stabilite, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, în temeiul art. 312 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC I. SA Iași împotriva deciziei nr. 730 din 8 noiembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 septembrie 2006.