ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2217/2007

Asupra recursurilor civile de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 19 iunie 2001 la Tribunalul București reclamanții S.P.V. și S.M. au acționat în judecată Municipiul București prin Primarul General și SC U.T. București, solicitând obligarea pârâților să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 2345 mp și construcții. În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că imobilul a aparținut autorilor lor S.P. și S.M.D. fiind dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 29209 din 1 decembrie 1999 de Tribunalul Ilfov și întabulat în C.F.

Imobilul a fost preluat abuziv de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, deși autorii erau exceptați de la naționalizare și dat rând pe rând în administrarea fostului Sfat Popular al Capitalei, ILL București, Trustului de Construcție București și I.U.T. București, devenită SC U.T. SA care deține și în prezent imobilul și în favoarea căreia s-a emis de către Consiliul Local al Municipiului București decizia nr. 139/1995 și certificatul de atestare a dreptului de proprietate în baza Legii nr. 15/1990 cu privire la suprafața de 802 mp cota indiviză. La termenul din 11 octombrie 2001 reclamanții au solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâte a societăților comerciale rezultate în urma divizării SC U.T.

SA respectiv SC T.F. SA, SC T.G. SA și SC P.S.A. SA depunând la dosar protocolul de divizare încheiat la data de 8 decembrie 1992. În ședința din 6 decembrie 2001 prin încheiere, tribunalul a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare ridicată din oficiu de tribunal ca urmare a dispozițiunilor Legii 10/2001, reținând că reclamanții au făcut dovada notificării în temeiul procedurii instituite de Legea 10/2001 atât a Municipiului București (la data de 18 iunie 2001) cât și a pârâtei SC U.T. SA (la data de 18 iunie 2001). Prin încheierea din 23 septembrie 2002, instanța a încuviințat cererea reclamanților privind introducerea în cauză în calitate de pârâte a SC T.F. SA, SC T.G. SA și SC P.S.A.

SA. Prin sentința civilă nr. 149 din 10 februarie 2003, Tribunalul București, secția civilă, a admis excepția inadmisibilității acțiunii reclamanților și pe cale de consecință a respins acțiunea acestora. În considerentele sentinței tribunalul a reținut că acțiunea a fost introdusă la data de 19 iunie 2001, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Potrivit acestei legi, pentru a putea obține restituirea în natură a terenurilor, persoanele îndreptățite trebuie să urmeze procedura prealabilă prevăzută de art. 21 din lege, având deschisă calea acțiunii în justiție numai după emiterea deciziei de către unitatea deținătoare. Întrucât reclamanții au făcut dovada notificării pârâților fără a fi depus însă decizia sau dispoziția motivată, așa cum prevăd dispozițiunile art. 23 din lege, aceștia nu au deschisă calea acțiunii în justiție, lipsa răspunsului neputând echivala cu respingerea cererii.

Prin decizia civilă 371 din 12 septembrie 2003, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul reclamanților, a anulat sentința nr. 149 din 10 februarie 2003 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, și a stabilit termen în continuare, pentru evocarea fondului. În considerentele deciziei instanța de apel a reținut, în temeiul art. 21 din Constituție că nu se poate refuza judecarea de către instanțe a acțiunilor de revendicare, prin care se reclamă încălcarea dreptului de proprietate imobiliară ca urmare a aplicării actelor normative de trecere a imobilelor în proprietatea statului deoarece acțiunea în revendicare reprezintă cel mai puternic mijloc procedural prin care o persoană cere în justiție să i se recunoască dreptul de proprietate în privința unui bun de care a fost deposedată.

S-a considerat ca fiind greșită soluția instanței de fond privind inadmisibilitatea acțiunii în revendicare fondată pe dispozițiunile art. 480-481 C. civ., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, întrucât procedura administrativă instituită de lege constituie o cale lesnicioasă și mai rapidă pentru persoanele îndreptățite la restituire, ceea ce nu înseamnă că intenția legiuitorului a fost aceea de a limita în vreun fel accesul liber la justiție. În concluzie, instanța de apel a reținut că aprecierea instanței de fond în sensul că formularea acțiunii pentru restituirea unui imobil preluat abuziv de către statul comunist trebuie să se facă în exclusivitate prin procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 este greșită.

Prin decizia civilă nr. 295 din 14 iulie 2006 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, evocând fondul a admis acțiunea reclamanților S.P.V. și S.M. în contradictoriu cu Municipiul București SC B.U.C. SA, SC T.F. SA, SC T.G. SA și SC T.S. SA și a constatat că imobilul situat în București, identificat prin rapoartele de expertiză topo și construcții a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil. Pârâtele, societățile comerciale au fost obligate să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul menționat. Instanța a respins ca neîntemeiată cererea de intervenție în interes propriu formulată de SC P.M.I. SRL, prin lichidator SCO & R.L.J. SRL. Pentru a pronunța această decizia, Curtea a reținut că imobilul în litigiu, proprietatea autorilor reclamanților a fost preluat de stat cu încălcarea art. II din Decretul 92/1952, deoarece fostul proprietar, ofițer în armata română era exceptat în mod expres de la naționalizare.

Ca urmare, s-a constatat că statul deține imobilul fără a avea un titlu valabil. Nevalabilitatea titlului statului produce efecte și cu privire la transmisiunile pe care statul neproprietar le-a făcut către societățile comerciale care dețin în prezent imobilul, deoarece titlu reclamanților emanând de la adevărații proprietari este preferabil titlului pârâților, care l-au dobândit de la un neproprietar. Constituirea dreptului de proprietate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat în temeiul Legii nr. 15/1990 și H.G. 834/1991 fiind cu titlu gratuit, pârâtele nu pot invoca buna credință, pentru a se prevala de efectele principiului error comunis facit ius deoarece acest principiu este aplicabil numai în situația în care terțul a dobândit bunul de la un neproprietar printr-un act cu titlu oneros.

Titlul de proprietate în baza căruia s-a constituit dreptul de proprietar asupra imobilului în patrimoniul pârâtelor este certificatul de atestare a dreptului de proprietate și nu contractul de vânzare cumpărare acțiuni încheiat în cadrul procesului de privatizare, deoarece acesta are ca obiect acțiunile (bunuri mobile) deținute de stat la societățile comerciale privatizate. Așadar, nu se poate susține că prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare acțiuni transmisiunea dreptului de proprietate către societățile pârâte în privința imobilului s-a făcut cu titlu oneros. Pentru aceste considerente și față de cele statuate prin decizia nr. 371/2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a, acțiunea în revendicare formulată de reclamanții S.P.V.

și S.M. a fost admisă. Împotriva deciziei 295 din 4 iulie 2006 au declarat recurs SC B.U.C. SA, SC T.G. SA, SC T.F.SA și Municipiul București, prin Primarul General, invocând nelegalitatea hotărârii pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. În toate motivele se invocă inadmisibilitatea acțiunii în revendicare potrivit dreptului comun, după apariția Legii nr. 10/2001, a cărei reglementare interesează ordinea publică, în contextul în care reclamanții au înregistrat acțiunea ulterior datei de 14 februarie 2001, când a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001. Controlul judecătoresc și restituirea proprietății nu se mai fac pe calea acțiunii în revendicare ci potrivit procedurilor reglementate de legea nouă, accesul la justiție permis de aceasta pe calea plângerii, care își găsește sediul în art. 24 pct. 7 fiind condiționat de parcurgerea procedurii administrative prealabile sesizării instanței.

Tot ca un motiv comun de recurs este și acela potrivit căruia societățile comerciale invocă dreptul lor de proprietate în privința imobilului, dobândit cu bună credință, în urma privatizării integral înfăptuită anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și că instanța nu mai avea obligația de a verifica îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 20-21 din lege privitoare la restituirea în natură, ci doar de a verifica legalitatea procesului de privatizare. Atât SC B.U.C. SA cât și SC T.G. SA, arată în motivele de recurs că restituirea pe dreptul comun a imobilului este condiționată de anularea în prealabil, în termenul special prevăzut de art. 46 din Legea nr. 10/2001, a actului de vânzare-cumpărare încheiat în cursul procesului de privatizare prin care terenul a fost preluat de societățile comerciale de la stat.

În cauză însă reclamanții nu au solicitat anularea contractelor de vânzare-cumpărare, iar termenul special de prescripție prevăzut de art. 46 din Legea 10/2001 este expirat. Recursurile sunt întemeiate. Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituție, legea civilă dispune numai pentru viitor, o prevedere asemănătoare fiind cuprinsă în art. 1 C. civ., conform căruia legea civilă nu are putere retroactivă. Aceste texte consacră unanim acceptată, că legea nouă trebuie să respecte suveranitatea legii vechi, așa încât ea nu poate nimici sau modifica trecutul; invers, legea veche trebuie să respecte suveranitatea legii noi, ceea ce înseamnă că se recunoaște fără rezerve aplicarea imediată a legii noi, potrivit căreia acțiunea acesteia se instituie atât asupra faptelor pendinte, cât și asupra efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute.

Referitor la imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, este de observat că normele legale în conflict, respectiv codul civil și Legea nr. 10/2001, vizează situații juridice născute sub imperiul legii vechi, durabile în timp prin efectele lor juridice, generate uneori de ineficacitatea actelor de preluare. Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restitutio in integrum ca efect al ineficacității actelor de preluare, a fost guvernat de dreptul comun al revendicării, fondat pe dispozițiunile art. 480-481 C. civ. Deși avantajos prin accesul direct la justiție, așa cum reține în cauză și instanța de apel, dar rigid și conservator prin câmpul de aplicare, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001, ce cuprinde norme speciale de drept substanțial și o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanței.

Legea nouă, suprimă practic acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă, cum se solicită a se constata în speță și, fără a diminua accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator, și prin norme de procedură speciale le subordonează controlului judecătoresc. Cum asemenea reglementare interesează ordinea publică, rezultă că aceasta este de imediată aplicare, soluție consacrată legislativ și prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care prevede că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Cu toate acestea, în condițiile art. 51 din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită se poate prevala de acțiunea legii vechi (Codul civil) dar numai în cazul acțiunilor în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii.

În acest caz, numai caracterul normei și voința legiuitorului fac posibilă supraviețuirea, prin excepție, a legii vechi. Ca atare, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, rămân fără aplicare dispozițiile dreptului comun referitoare la imobilele ce formează obiectul acestei legi. În consecință, accesul la un proces echitabil cu privire la asemenea imobil, poate fi exercitat cu excluderea acțiunii civile în revendicare, sub toate formele ei, cum este cazul în speță, numai în condițiile și căile prevăzute de legea nouă, de vreme ce acțiunea în justiție, a fost promovată ulterior apariției Legii 10/2001.

Reclamanții intimați, care au recurs și la procedura Legii 10/2001, dar care nu a fost finalizată nu pot beneficia de procedura opțională prevăzută de art. 51 din Legea nr. 10/2001, deoarece textul de referință vizează numai acțiunile de drept comun înregistrate la instanță anterior intrării în vigoare a legii nu și acelea înregistrate ulterior, așa cum se prezintă situația în speță. Așa fiind, rezultă că soluția instanței de apel de admitere a acțiunii în revendicare este nelegală.

În raport de data introducerii acțiunii și în condițiile legii, acțiunea în revendicare nu mai este admisibilă în întregul său (ce poate cuprinde și cereri prealabile în constatare, dar toate având aceeași finalitate), întemeiată pe prevederile codului civil, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, la data de 14 februarie 2001. Reținând temeinicia motivului de recurs comun, legat de neadmisibilitatea acțiunii în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 care beneficiază de aplicabilitate imediată, în temeiul art. 314 C. proc. civ. toate recursurile vor fi admise. Casându-se deciziile 371 din 12 septembrie 2003 și 295 din 4 iulie 2006 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, se va menține sentința nr. 149 din 10 februarie 2003 a Tribunalului București prin care acțiunea în revendicare a fost respinsă.

Față de o atare soluție, examinarea celorlalte motive de recurs este de prisos.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursurile declarate de pârâții SC T.G. SA, SC B.U.C. SA, SC T.F.SA și Municipiul București prin Primar General împotriva deciziei nr. 295 din 4 iulie 2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia recurată și decizia civilă 371 din 12 septembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și menține sentința nr. 149 din 10 februarie 2003 a Tribunalului București, secția a III-a. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 9 martie 2007.