ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2109/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin cererea de executor

înregistrată la 8 octombrie 2003 reclamanta SC I.C. SA, Panama, în

contradictoriu cu pârâta SC N. SA BUCUREȘTI solicită instanței recunoașterea și

încuviințarea executării pe teritoriul României a hotărârii nr. 1275/2001 pronunțată

în dosarul nr. 5402/1999 de Tribunalul de Primă Instanță din Pireu, Grecia, la

data de 6 martie 2001, rămasă definitivă și executorie la data de 21 noiembrie

2001.

Prin cererea depusă la

termenul din 23 februarie 2004 reclamanta precizează acțiunea în sensul renunțării

la judecarea capătului de cerere referitor la încuviințarea executării pe

teritoriul României a hotărârii nr. 1275 din 6 martie 2001.

Prin sentința comercială nr.

9270 din 6 iulie 2004, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, admite

acțiunea reclamantei, dispune recunoașterea pe teritoriul României a hotărârii nr.

1275/2001 pronunțată în dosarul nr. 5402/1999 de Tribunalul de Primă Instanță

din, Grecia, la data de 6 martie 2001, cu 345.000 lei cheltuieli de judecată în

sarcina pârâtei, reținând pentru a decide astfel, că pârâta a fost legal citată

pentru termenul din 30 noiembrie 1999 prin intermediul Judecătoriei Sector 2

București, că instanța elenă era competentă să soluționeze litigiul potrivit

dreptului elen, că hotărârea nr. 1275/2001 a fost comunicată pârâtei la data de

21 septembrie 2001, că hotărârea străină definitivă din data de 21 noiembrie

2001 potrivit art. 518 C. proc. grec, că între cele două state există

reciprocitate referitor la recunoașterea efectelor hotărârilor străine, astfel

că sunt întrunite condițiile art. 167 din Legea nr. 105/1992.

Prin decizia comercială nr. 245

din 28 martie 2005, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială,

respinge, ca nefondat, apelul pârâtei, reținând că instanța elenă și-a

verificat competența și, astfel, s-a considerat competenta să soluționeze

cauza, întrucât raporturile contractuale supuse analizei izvorau din contractul

de mandat având ca obiect intermedierea contractelor de navlosire, precum și că

reclamantei nu-i este opozabilă clauza compromisorie din contractele de

navlosire încheiate la 19 martie 1997 și 8 aprilie 1997, întrucât nu este parte

în aceste contracte, iar pârâta a fost legal dată pentru termenul la la care pricina

a fost soluționată.

Împotriva deciziei instanței

de apel pârâta declară recurs solicitând desființarea acesteia ca nelegală și

netemeinică și, pe cale de consecință, respingerea ca nefondată a cererii de

recunoaștere a hotărârii instanței elene.

În motivarea recursului,

recurenta critică instanța de apel pentru greșita aplicare a dispozițiilor art.

167 și art. 169 din Legea nr. 105/1992 și a prevederilor din contractele de

navlosire invocate în cauză.

În esență, recurenta arată că

în toate cele 8 contracte de navlosire vizate este inslusă o clauză

compromisorie care stabilește incompetența arbitrajului organizat la Londra pentru

soluționarea oricărui litigiu, născut din respectivele contracte, clauză în

raport de care instanța elenă din Pieru nu era competentă. Susține reclamanta și

că nu poate invoca pârâta inopozabilitatea clauzei compromisorii pe motivul că

nu a fost parte în contractele de navlosire, întrucât, în toate aceste

contracte, clauza 14 din partea a II-a a contractelor G. aplicat de părți, trimite

la clauza din căsuța 20 care nominalizează pe pârâta intimată ca intermediar stabilindu-i-se

comisionul. Mai susține recurenta că, abstracție făcând de clauza

compromisorie, Tribunalul de Primă Instanță din Pireu, care era obligat, de

altfel, să-și verifice din oficiu competența, art. 4 din C. proc. elen, dacă ar

fi dat eficiență acestor dispoziții legale, ar fi constatat că nu este

competent întrucât, conform art. 33 C. proc. elen, litigiile privitoare la

existența sau validitarea unui act unilateral sau a unui contract și toate

drepturile care decurg din el pot fi supuse tribunalului în a cărui rază de

jurisdicție se află locul unde s-a încheiat actul ori unde trebuia executată

obligația, or, în cauză, arată recurenta-intimată, nu a probat că s-a încheiat

contractul la Pireu, iar locul executării nu a fost în nici un caz la Pireu,

cum rezultă din contractele depuse la dosar.

În fine, arată recurenta,

dispozițiile art. 169 din Legea nr. 105/1992 au fost greșit aplicate de

instanță, în condițiile în care recurenta a susținut constant doar că instanța

care a pronunțat hotărârea străină nu era competentă, instanța română având

competența să cenzureze competența instanței străine, conform art. 167 din

Legea nr. 105/1992.

Prin întâmpinarea depusă la

dosar intimata solicită respingerea recursului ca nefondat, susținând că în

considerentele hotărârii a cărei recunoaștere a cerut-o sunt prezentate

motivele pentru care instanța din Pireu s-a investit, că raporturile

contractuale supuse analizei izvorau din contractul de mandat având ca obiect

intermedierea contractelor de navlosire în care nu figurează clauza

compromisorie.

Recursul este fondat.

Deși recurenta nu invocă

expres în cererea de recurs motive de nelegalitate prevăzute de art. 304 C.

proc. civ., analiza criticelor sale referitoare la decizia atacată permite, cu

aplicarea art. 306 alin. (3) C. proc. civ., încadrarea acestora în motivul

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., așa cum de altfel face și recurenta

prin concluziile scrise depuse la dosar.

Din această perspectivă se

constată că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, respectiv a art.

167 și a art. 169 din Legea nr. 105/1992.

În mod greșit instanța de

apel a considerat că în cauză sunt incidente prevederile art. 169 din Legea nr.

105/1992 conform cărora instanța română nu poate proceda la examinarea în fond

a hotărârii străine și nici la modificarea ei, ignorând că dispoziția evocată

se aplică sub rezerva îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 167 din

aceeași lege.

Or, potrivit art. 167 alin.

(1) din Legea 105/1992 hotărârile străine pot fi recunoscute în România, „spre

a beneficia de puterea lucrului judecat, dacă sunt îndeplinite cumulativ

următoarele condiții:

a. hotărârea este definitivă,

potrivit legii statului unde a fost pronunțată;

b. instanța care a

pronunțat-o a avut, potrivit legii menționate, competența să judece procesul;

c. există reciprocități în

ce privește efectele hotărârilor străine între România și statul instanței care

a pronunțat hotărârea”.

Cu referire la condițiile

cerute cumulativ de legea română, instanța de apel a reținut greșit că ar fi îndeplinită

și condiția prevăzută sub lit. b).

În acest sens se constată că

toate contractele de navlosire asupra cărora reclamanta a calculat și pretins

comision, fac trimitere la contractul de navlosire tip Gencon ale cărui clauze

18-50 sunt preluate în cea mai mare parte și că prin clauza 34, se formulează o

clauză compromisorie prin care părțile convin soluționarea litigiilor pe cale

arbitrală, stabilindu-se modul de desemnare a arbitrilor și de formare a completului

de arbitraj, locul arbitrajului, Londra și legea aplicabilă contractului,

respectiv legea engleză.

Se constată, de asemenea, că

la pct. 20 din contractele de navlosire se indică și comisionul, inclusiv cota

pentru mandatarul acestuia pentru situația în care contractul s-a încheiat de

un alt brooker care este indicat sub pct. 1. Este ceea ce rezultă și din actele

depuse de intimată în scopul de a proba calitatea sa de mandatar în condițiile

în care a recunoscut că nu a încheiat contracte distincte de mandat.

Față de acestea se constată

că este opozabilă brookerilor clauza compromisorie formulată în contractele de

navlosire charter party, în acestea fiind parte și brookerul, instanța

competentă să soluționeze orice litigiu născut din aceste contracte fiind

instanța de arbitraj, cu excluderea competenței instanțelor judecătorești, sens

în care sunt și prevederile art. 264 C. proc. civ. Elen, conform căruia „în

cazul în care cauza se supune arbitrajului, instanța înaintează dosarul la

instanța arbitrală”.

În sfârșit greșit a reținut

instanța de apel că instanța străină și-a verificat propria competență, sub

acest aspect din considerentele sentinței străine în cauză rezultând doar că

instanța s-a considerat competentă material și teritorial față de susținerile

reclamantei respectiv intimata de față că locul de încheiere și de executare a contractului

de intermediere a fost Pireu, afirmații considerate de instanță ca dovedite

întrucât nu au fost combătute de pârâta, care a lipsit la termenul din 30

noiembrie 1999 pentru când a fost legal citată, dar și la termenul din 9

ianuarie 2001 pentru când cauza a fost amânată și când instanța a pronunțat hotărârea

fără a mai cita pe pârâtă.

Este adevărat că potrivit art.

33 C. proc. civ. grec, este competentă să soluționeze o asemenea cauză instanța

de la locul unde s-a încheiat actul ori unde trebuia îndeplinătă obligația, dar

la dosar nu există nici o probă produsă de reclamantă care să dovedească faptul

că și încheierea și executarea contractelor de mandat, cu pârâta au avut loc la

Pireu, cu atât mai mult cu cât reclamanta (intimată) recunoaște că nu există un

contract de mandat încorporat într-un înscris distinct de contractele de

navlosire, iar acestea au alt loc de încheiere și, respectiv, de executare

decât Pireu.

În sfârșit, din

considerentele sentinței străine nu rezultă că instanța străină și-ar fi

verificat din oficiu competența, așa cum cer dispozițiile art. 4 C. proc. civ.

grec, și, în orice caz, nu există nici o referire la clauza compromisorie și

neaplicabilitatea acesteia.

Față de cele de mai sus, se

constată că instanța străină, care a pronunțat sentința a cărei recunoaștere în

România se solicită, nu avea competența de a judeca pricina, care era de competența

instanței de arbitraj organizată la Londra, în temeiul clauzei compromosorii

opozabilă părților din contractul de navlosire în care se menționează, ca parte

în contract, brookerul și submandatarul acesteia, în speță reclamanta.

În temeiul dispozițiilor

Legii nr. 105/1992 instanța de apel este competentă să verifice dacă sentința

străină, a cărei recunoaștere în România se cere, a fost dată de către instanța

competentă, această verificare fiind impusă de dispozițiile art. 167 din aceeași

lege, și nereprezentând o încălcare a prevederilor art. 169 din aceeași lege.

Astfel fiind, cu aplicarea

dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi admis și decizia

atacată, dată cu greșita aplicare a legii, urmează a fi modificată în sensul

admiterii apelului declarat de pârâtă împotriva sentinței instanței de fond,

care urmează a fi schimbată în tot în sensul respingerii cererii reclamantei de

recunoaștere pe teritoriul României a hotărârii nr. 1275 din 6 martie 2001

pronunțată în dosarul nr. 5402/1999 de Tribunalul de Primă Instanță din Pireu,

Grecia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

pârâta N. SA BUCUREȘTI, prin lichidator judiciar SC A.G.E. SRL, împotriva

deciziei nr. 245 din 28 martie 2005, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a VI-a comercială.

Modifică decizia atacată în

sensul că admite apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței nr. 9270 din 6

iulie 2004 a Tribunalului București, pe care o schimbă în tot, în sensul că

respinge cererea reclamantei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 iunie 2006.